Oglindă cu ceas

 

Prefață

Să deschidem împreună cartea Lavanei Kray, „Horloge miroir” (Oglindă cu ceas), începând cu titlul: „Să nu uităm că timpul nostru este scurt”, așa cum spunea Buddha. Buddha și-a dedicat o mare parte din viață meditației despre lume și despre sine. A pune opera sa de poet sub auspiciile lui Sidhârta Gautama, un om care a căutat Calea, a atins iluminarea înainte de sfârșitul vieții și s-a dedicat propovăduirii învățăturii sale, înseamnă a da dovadă de un spirit ambițios și profund.

Ce ne spun Buddha și autoarea acestei cărți? ... să nu ne irosim viața, fiindcă este mult prea scurtă! Așa că, haideți, să scriem haiku, să fotografiem lumea din jurul nostru sau orice altceva...

Nu este acesta un mod de a evolua spiritual?

Îmi amintesc că, în copilărie, nu știam ce să fac în unele zile și timpul mi se părea lung, prea lung... Astăzi, sfârșitul vieții mele se apropie și mi-e teamă că nu voi putea să termin ceea ce mai am de gând să fac. Dar nu știam, și chiar și astăzi mi-e greu să cred, că a nu face nimic și a medita inconștient înseamnă, de asemenea, să ne adâncim în mintea noastră și să așteptăm ca poemul sau acel ceva demn de fotografiat să apară brusc.

În viața de zi cu zi, suntem supuși ideii de eficiență. Acționează, acționează, transformă, produ, lasă ceva în urmă...

Buddha a mai spus: „Trecutul s-a dus deja. Viitorul nu a sosit încă. Doar prezentul este real.”

Cu haiku-urile și fotografiile Lavanei Kray, putem accesa prezentul pe care ni-l propune. Vom pătrunde în profunzimea spiritului pe care poeții japonezi o numesc yûgen (adâncime misterioasă).

 

ferestre mate –

mă iau după o pasăre

din al treilea ochi

 

fum înecăcios –

să înoți mai către larg

nu e de ajuns

 

îngerul zise:

când cerul te apasă,

fă-te că zbori

 

Să pătrundem cu fervoare în această adâncime misterioasă. Să folosim haiku-ul și fotografia care ne captează atenția ca mediu propice pentru  meditație. Aceasta ne va deschide noi orizonturi...

Și iată prima pagină,

 

floare presată

între pagini de jurnal –

nicio amintire

 

unde, în fotografie, vedem o pălărie în aer, de parcă însăși memoria noastră se rotește printre nori și se pierde. Cuvântul fleur în franceză, pe care îl întâlnim la începutul cărții, floare în română, flower în engleză, evocă poezia japoneză. Ce iubitor de poezie niponă ar putea să nu fie conștient de importanța florilor în această poezie? Două dintre hokkus-urile lui Bashô confirmă acest lucru:

yûgao ni mitoruru ya mi mo ukarihyon

distras

de floarea de calabash,

îndelung

 

hana ni akanu nageki ya kochi no uta-bukuro

privind neobosit la flori,

caietul meu de haiku

scos rareori din geantă

 

Să nu uităm că Bashô, numele poetului, înseamnă, în japoneză, „bananier”.

Cu un astfel de nume, poetul este cât se poate de aproape de plantă.

La începutul acestei cărți, ne aflăm în prezența unei flori. Ea a fost culeasă cândva, în trecut, și presată între „paginile de jurnal” care evocă scrisul zilnic; apoi haiku-ul se încheie cu o absență, cea a memoriei. În acest fel, încă de la primele cuvinte, suntem plasați într-un timp care a trecut și despre care nu avem nicio amintire, în afară de absența menționată în haiku. Cuvântul „Ceas”, din titlul cărții, ne vorbea deja despre timp. Dacă nu păstrăm în minte acest ceas, nu va rămâne nimic din viața noastră... la fel ca în fotografie: pălăria zboară, pierzându-se în depărtare.

Despre asta vrea să ne vorbească autoarea cu lucrările pe care le numim foto-haiku, care sunt - haiku și fotografie - cadre ale celui mai scurt timp posibil.

Fotografia surprinde câteva sutimi de secundă din lumina lumii, în timp ce haiku-ul „este ceea ce se întâmplă aici, în acest moment”.

În haiku-urile sale fotografice, autoarea împarte timpul vieții sale în secvențe minuscule, multiplicându-l în procesul creației.

Această împărțire a timpului este, de asemenea, o specialitate a poeziei japoneze. Uitați-vă, la saïjiki - almanahuri de cuvinte haiku sezoniere: în preajma Anului Nou, de exemplu, poeții japonezi fac distincție între fiecare zi de dinainte de prima zi și fiecare zi de după, pe parcursul unei luni. Este un mod de a ne ascuți propria conștiință și de a gusta cât mai atent fiecare fărâmă a propriei noastre existențe.

În ceea ce privește utilizarea timpului unui poet, Matsuo Bashô, maestrul profund al haikai-ului, își sfătuia prietenii așa: „Exersarea este o chestiune de fiecare moment. Odată ce ești pe poziție, nu lăsa nici un fir de păr între tine și tabla pe care scrii, exprimă tot ce-ți vine în minte imediat și, odată ce ai ajuns în acel punct, nu lăsa nimic altceva să te perturbe.”

Ideea era să folosești timpul, pregătindu-te pentru poem. Căci, spunea el în alte momente: „Haikai-ul trebuie compus într-o mișcare spontană!” Astfel, el făcea distincție între timpul lung, pe care îl putem folosi după bunul plac (luarea timpului), și inspirație, care apare în afara controlului nostru (primirea timpului).

Dar, în toate cazurile, era vorba de a-ți menține atenția, de a o ascuți. Putem pune pariu că Lavana Kray, în lucrarea pe care ne-o propune, a folosit timpul în acest fel. Primim un haiku, o fotografie, apoi le combinăm pentru a le privi.

În fața paginilor acestei cărți, mă gândesc la un poem de Carolyn Carlson, o reprezentantă a dansului modern; ea introduce poezia astfel: „Câteva cuvinte sunt suficiente, pentru ca spiritul contemplativ să facă o descoperire în acel esențial inerent poeziei. Haiku-ul este un mijloc de a ne întoarce la „ființa noastră aici și acum” printr-o concentrare a percepțiilor care oferă acces direct la iluminarea conștiinței.”

Dacă nu ar trebui să lași niciun cuvânt,

Nici nimic din ceea ce ai,

Doar viața ta ar fi mărturie.

Respiră, să-ți faci un loc al tău.

Acest loc există în fotografiile din această carte. Autoarea a surprins priveliștile, obiectele pe lângă care a trecut, pe care le-a traversat... poteci, garduri, copaci, păsări, trecători, iar toate acestea formează o țară, țara autoarei pe care noi o descoperim. Trebuie să ne amintim importanța unui kigo, cuvântul anotimpului, în haiku. Acest cuvânt introduce poemul în spațiul poetului, spațiul în care trăim. Fiecare fotografie a Lavanei Kray este un kigo în sine, pentru haiku-ul aferent. În fiecare dintre secvențele pe care ni le oferă autoarea, ne vedem pe noi înșine, așa cum a făcut-o ea, așa cum ne-a indicat cu al doilea cuvânt din titlul cărții: „oglindă”.

Această carte ne oferă un timp decupat și trăit cu maximă atenție, iar dacă ne vom lăsa captivați de lectură, spiritul nostru se va adânci în el însuși, urmându-l pe cel al autoarei.

Apoi, va reține elementele care ne așteaptă pe măsură ce  urmăm o viață în deplină conștiință spre viitor.

 

Jean Antonini