clic pe logo

 siglaROKU

sâmbătă, 23 martie 2019

Postfață la Prispa cu greieri


Postfață

agent pe stradă -
vântul dirijează
circulaţia frunzelor

Mihai Pascaru

         În postafața la volumul anterior, Numărând cocorii, încercam să dovedesc că prezența activă a membrilor grupului RH la concursul săptămînal a fost de-a lungul celor zece ani o adevărată „școală” de haiku. Ghilimelele subliniază faptul că nu e vorba de o instituție organizată ca atare, ci de atmosfera benefică pe care o instituie o comunitate în acțiune. De spiritul care o animă și îi contaminează benefic fără să-și dea seama pe membrii grupului.

         Anul acesta, o bună parte dintre veterani s-au retras din activitatea regulată, unii participînd încă sporadic la concurs. În locul lor a apărut o generație recentă a ultimului an. Mă hazardez să exemplific, folosind poemele premiate din prima parte a volumului actual, faptul că anumite structuri ale poemelor celor mai vechi se perpetuează aproape mimetic în creația noilor veniți. Sînt asimilate adică fără a conștientiza prea mult cum și despre ce e vorba.

         În poemele următoare, un apropo este formula stilistică prin care părțile poemului se leagă aluziv peste cezura de rigoare. Motivul, în poemele veteranilor, este o veche obișnuință perpetuată din bătrîni:  pe geamuri gutui - / la bunica-i lumină / până târziu (Mihai Pascaru). O replică mucalită schimbă însă perspectiva: beznă pe uliţă - / gutuia din fereastră / făcută compot (Rodica P. Calotă). Același motiv al luminii din fereastră răzbate și în poemul unui novice: lumina toamnei - / bunica mai păstrează / o gutuie-n geam (Cristina Angelescu).

         O reacție copilărească la semnalul strident de alarmă al toamnei trădează exercițiul emoțional al fetiței: țipăt de cocori  - / strângând tare la piept / păpușa de cârpă (Violeta Urdă). Comportamentul protector este reiterat și la venirea iernii: prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros (Luminița Ignea). Martoră a schimbării anotimpurilor, păpușa suferă și prima despărțire cauzată de motive sociale: lacrimi proaspete / pe obrazul păpușii – / prima zi de școală (Valeria Tamaș). Păpușa devine astfel, și pentru începători, un leit-motiv pentru transferul empatic al emoției însingurării silite cauzată de toamna școlară: din nou la școală - / păpușa dată-n leagăn / de vântul toamnei (Cecilia Birca). Cei vechi știu însă mai multe, vacanța mare începe cu calvarul păpușilor: vacanța mare - / de-acum doar păpușile / la masa de scris (Valeria Tamaș). Mai bucuroase sînt doar bunicile: vacanța mare - / în sfârşit bunica / scapă de ghiozdan (Mihai Pascaru).

         Amenințările greu de înțeles sînt amortizate tot în jocul copilăresc: mama la chimio - / fetița-și tunde scurt / toate păpușile (Luminița Ignea). De data asta, în varianta începătorului, confruntarea are accente tragice: oncologie – / de veghe la fereastră / secera lunii (Mirela Brăilean). Suita continuă însă cu o replică mai drastică din partea unei autoare mai vechi: la reanimare - / din țurțure mai cade / încă o stea (Cristina Apetrei).

Un mod aproape supranatural de a resimți expansiunea fără niciun fel de bariere a miresmelor: după aversă - / mirosind a mușețel / și curcubeul (Argentina Stanciu) trece și mai ușor de la cei versați la nou veniți: Calea Lactee - / mirosul de lapte fiert / plutind peste sat (Cecilia Birca). Nici sonoritățile nu pot fi însă oprite, mai ales atunci cînd dau glas singurătății: gară pustie - / umplând sala de-așteptare / un singur greier (Cezar Ciobîcă)

         De data asta poemele alese se înșiră într-o suită în care vara se dovedește secetoasă peste măsură dacă pînă și cerul caută răcoarea în adîncuri: vară fără ploi - / stelele coboară / toate-n fântână (Valeria Tamaș). Replica, dovedind neputință, este a unui novice: secetă mare - / ciutura nu mai scoate / luna din adânc (Mihai Talașman). Fiind însă la țară, situația nu e fără rezolvare, lucrurile pot fi, cum se vede, rapid reciclate: fântâna secată - / piuit de pui / din ciutura spartă (Valeria Tamaș). Un debutant închipuie însă un rol și mai interesant fîntînii dezafectate: puţul părăsit - / mereu gata pentru o / stea căzătoare (Cătălin Gavriliu).

         O temă atractivă, prima ninsoare, are și ea poncifele ei știute de cei vechi. Un pic de cochetărie: prima ninsoare – / şi frunzele uscate / pudrate discret (Vasilica Grigoraș), nea peste brazde - / pudriera bunicii / aproape goală (Argentina Stanciu), dar mai ales o fascinație irezistibilă: primii fulgi de nea - / galeria de artă / se golește brusc (Cristina Apetrei). Și proaspeții veniți îi simt cu grație vădit ironică fireștile minuni: prima ninsoare – / impecabilă haina / cerșetorului (Mirela Brăilean) sau pacea pe care o cerne cu răbdare peste lume: ecou între văi - / liniștea se așterne / fulg peste fulg (Angelescu Cristina). Ultimul cuvînt îl are însă un autor mai hîrșit care simte contaminarea dintre vremea vitregă și puterea umană care o poate exorciza: viscol peste sat - / atâta liniște în / cântecul mamei (Cornel C. Costea).

         În privirile pe care le aruncă asupra celor din preajmă autorii pot surprinde opreliști sau facilități, uimiri care se pot transfigura în viziuni revelatorii. Cei vechi știu să le depășească cu sprinteneala atribuită spontan altor lucruri: gheaţă pe alei – / doar luna mai ajunge / până la scară (Rodica P. Calotă), lacăt la poartă – / nepăsătoare primăvara / sare gardul (Valeria Tamaş). Doar Cezar Ciobîcă a fost surprins pe moment de o calamitate de neînvins: un nou cod roșu - / inundând orașul / crăciunițele. Și cei noi reușesc să depășească ingenios, în închipuire, handicapul spațiului și timpului: globul pământesc – / de o palmă distanța / până la mama (Mirela Brăilean), timp oprit în loc - / în cămara bunicii / toamna în borcan (Mihai Talașman). Sau ajutîndu-se de împrejurări prielnice: liniște în jur - /câteva raze de soare / pe poza mamei (Alice Ostafi), iarnă tihnită – / prin fumul unui coș / curge domol cerul (Paul Mircea Iordache). Ba chiar îndrăznind fapte de vitejie magică: geamul înghețat – / așez cu o suflare / iar luna pe cer (Mirela Brăilean).

         Alteori poemele veteranilor dezvoltă viziuni în care tresăririle emoției sînt solidare cu ale stihiilor: tunet în noapte - / în bălți toate stelele / clătinându-se (Valeria Tamaș), noaptea la mare – / printre valuri delfinii  / jonglând cu luna (Ion Cuzuioc), după dezgheț - / Carul Mare-mpotmolit / într-o băltoacă (Cristina Pârvu). Iată și ce simt debutanții:  parcul circului - / luna în echilibru / într-un vârf de plop (Cecilia Birca), noapte geroasă – / pe la streșini țurțurii / adună stele (Mirela Brăilean), sfârșitul lumii - / pe balonul de săpun / o libelulă (Cecilia Birca).

         Un capitol aparte poate fi acela al jocurilor de cuvinte. Dintre cei vechi, Vasilica Grigoraș sesizează prin apropouri verbale sinceritatea nedorită la care la care toamna silește natura:  tablou tomnatic – / dându-și arama pe față / pădurea goală. Mihai Pascaru dezminte creșterea pensiilor prin lichefierea lor proverbială în tolba poștașului: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de ploaie. O aluzie indirectă la acoperirea momentană a unei metehne poate fi prilejuită de un evenimet meteo: ninge în oraş – / din nou fără de pată / faţa edilului (Vasilica Grigoraș). Sau de surprinderea unui fapt mărunt, simbolic revelator: cerul închis - / un păianjen păzeşte / cutia milei (Violeta Urdă). Debutanții dau și ei replica la fel de ironică:  Ziua Recoltei – / adunate în crâșmă / toate poamele (Mirela Brăilean). Aluzia la ziar este în poemul următor o persiflare a cuplării la recență în favoarea căldurii sufletești a altor vremuri: calde în ziar / noutățile toamnei - / castane coapte (Cristina Angelescu).

         Două imagini bine așezate una alături de alta, fără vreun alt apropo, devin pentru Mihai Pascaru doar un reproș mut: cireşul tăiat - / un stol de grauri tăcuţi / pe gardul de sârmă. Același autor  știe să sugereze astfel, prin cuvîntul amurg: amurg prin Carpaţi - / încărcată-n camioane / umbra pădurii – distrugeea pădurilor. Două imagini pot însă și să se amplifice una pe alta pînă la apogeu: noapte de gerar - / au amorțit și carii / în vechea grindă (Mihai Talașman).

*

         Eliberat de corvoada argumentării vreunei teze partizane o să încerc să mă abandonez cîtorva exerciții de admirație.  

         Sîntem obișnuiți cu simbolismul convențional al schimbării anotimpurilor ca și cum totul ar ține doar de ciclurile vegetației și de migrația păsărilor, de variațiile meteo, în timp ce viața noastră (urbană) a devenit una neintegrată, imună la aceste schimbări. Un poem ca acesta:  în prag de iarnă – / paingul cedează bunei / locul la stative (Ion Cuzuioc) ne aduce aminte, cu oarecare pietate, de vremuri în care viața omului era indisolubil împletită cu schimbarea inexorabilă a anotimpurilor. Îmi place politețea păianjenului.

         Un poem construit cu migală în jurul unei elipse: moină-n cimitir – / în picioarele tatei / pantofii cei noi (Mirela Brăilean). Vremea de moină este una cu mult noroi în cimitirul de țară. Tata n-ar fi pășit acolo decît cu o încălțăminte hîrșită. Acum se duce cu pantofii noi fără voia lui.

Este în această primă imagine: icoană pe sticlă - / la fereastră chipul mamei / așteptând (Angelescu Cristina) un dublu înțeles. Un joc inteligent între sacru și profan. O provocare la o posibilă canonizare. Lirică. Cadrul, sticla, atitudinea resemnată sînt gata de transfigurare.

Două poeme ale Valeriei Tamaş ne atrag atenția asupra rupturii omului din spațiul cosmic unde hălăduia alături toate ale firii: pământ nelucrat – / tot mai singure cântând / ciocârliile. Nopțile fără greieri ale lui Șerban Codrin sînt, iată, urmate de singurătatea ciocârliilor. O vreme însă, undeva la marginea noii lumi, luna va mai fi legănată: copaia veche - / ultimii stropi de ploaie / leagănă luna.

Pînă atunci pot încheia însă cu o amînare: prea scurtă noaptea / pentru atâtea povești – / samovar fierbând (Ana Urma).

Corneliu Traian Atanasiu









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu