Singurătatea – starea de graţie a contemplării*

Eugen Dorcescu

Scurtele şi intensele străfulgerări poetice din Străjer peste suflete, poezie grafică - recenta carte a doamnei Cezarina Adamescu – scriitoare cu bogate şi atât de variate înzestrări – aceste „aproape haiku, aproape senryu, aproape tanka” (după cum ne spune autoarea) se nasc la fericita întâlnire dintre două mari – adesea uriaşe – forţe ale eului: una aşa-zicând statică – singurătatea; cealaltă, dinamică (în planul greu accesibil al fundamentelor) – contemplarea. Şi una şi cealaltă din aceste energii au lucrat cu mare folos în istoria universală a poeziei (a creaţiei spirituale, în general: Eminescu, Lamartine, Jean Jacques Rousseau, mulţi, mulţi alţii le-au elogiat, cum prea bine se ştie). Cât despre Sfinţii Părinţi ai Pustiei, abia de mai trebuie pomenită pledoaria lor pentru retragerea din lume a celui doritor să-şi întărească împreuna-vieţuire cu fraţii întru credinţă şi apropierea de Dumnezeu (“Vrei, aşadar, frate, să iei asupra ta viaţa singuratică şi să zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştii ? Lasă grijile lumii, cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc, fără patimă şi fără de orice poftă, ca, făcându-te străin de tovărăşia acestora, să te poţi linişti într-adevăr” – Evagrie Ponticul).

Ca urmare, nu ne miră că o scriitoare a cărei opera este, în întregul ei, de factură spirituală îşi întemeiază demersul pe solitudine şi pe o privire iubitor-detaşată a ambianţei, consemnând şi comunicând o atare experienţă în structuri stilistice hiperconcentrate - dat fiind că singurătatea nu este, prin firea ei, câtuşi de puţin discursivă. Spre pildă:

Toamnă -
mă asurzeşte
uruitulsingurătăţii

Ori:

Singuratică
pe-o creangă spre vârf
ultima gutuie

Şi, mai cu seamă, rezumativ, emblematic:

Darul cel mai frumosprimit vreodată –
singurătatea

La un asemenea nivel, şi într-o asemenea interferenţă de impulsuri lăuntrice, contemplare nu mai înseamnă o investigare vizuală simplă, eventual durativă şi îngândurată, a suprafeţelor. Ci, hrănită de răbdarea nesfârşită a singurătăţii, desprinsă de contingenţe printr-un îndelung exerciţiu meditativ şi introspectiv, ea străbate învelişul lucrurilor (fără a-l ignora, însă), progresând, pas cu pas, înspre esenţă. Şi fiecare pas, fiecare etapă, fiecare secvenţă sau subsecvenţă, adunate şi clasate, oarecum tematic, în mai multe secţiuni (Prin capitalele lumii, Simfonie senzorială, Secvenţe de la Festivalul George Enescu, Felurimi, Scrinul cu amintiri, Contraste. Spulber de vis, Plânsul bucuriei perfecte, Vârste şi anotimpuri, Sevenţă la Balcic, Anotimpuri spirituale etc.) sunt fixate în crochiuri rapide - repere lirice, urme, semne, într-o înaintare fără sfârşit. Transcriem, deocamdată, primul pas:

Un glob de luminăa aprins un copacfără flăcări

Soarele, ochi astral-metafizic, îndreptat, din înalt, asupra ochiului pământesc. În drumul lui, ard, fără flăcări reale, copacii. Exprimarea e atât de autentică, încât, spre a convinge, nu are nevoie de nici o retorică.

*

Cum se vede, aşadar, lumea, de acolo, de pe platforma de-azur a singurătăţii? Cum apar cele ce sunt, lucrurile concrete, dar şi cele abstracte? Cum se înfăţişează cele sensibile, dar şi cele inteligibile? Încercarea de a răspunde – după puteri – la aceste interogaţii ne conduce spre trei niveluri de sens şi, implicit, spre trei direcţii de lectură.

Mai întâi, cât priveşte lumea sensibilă, ochiul, eliberat de asperităţile contingenţei, mult prea iluzorii şi prea superflue, căci mult prea redundante, reţine doar frumuseţea intrinsecă, durabilă, imuabilă a făpturii. Urâţenia e un accident, lucrurile, oricare ar fi ele, sunt, în sine, frumoase, aşa cum au ieşit din mâna Creatorului, fiindcă : « C’est l’homme qui a introduit le désordre dans l’univers » (La Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, Paris, 1973, p. 1170, nota). Spre a proba aceasta constatare, textul, deşi elocvent îndeajuns prin sine, îşi aduce în sprijin, în unele cazuri, imaginea. Ca o ilustrare deplin vizuală a ceea ce sugerează cuvântul. De exemplu, în cel de al doilea pas pe această cale ce duce, printre cele ce sunt, către Cel care este :

Cum să aduni în mănunchirazele scurseca printre degete ?

Sau prezenţa umană, dizolvată-n lumini şi penumbre :

O siluetă albăcoboară tiptil
printre arbori buimaci

Urmează, la un al doilea nivel, “chipul” lucrurilor, ideea lor, suportul lor inteligibil. Ceea ce se contemplă acum, în instantaneitatea intuiţiei, este sigiliul raţiunii divine din făpturi – bănuit, abia întrezărit, surprins cu bucurie şi înfiorare:

Cerul atât de senin -
de nesuportat.Şi noi –
numai umbre.

Sau:

Cu vârfuri spre cer -
câte casetot atâtea troiţe

În fine, ca o iluminare:

După mine – numai cuvintele.Aş vrea să fiu
ceea ce sunt.

La al treilea palier, eul singur şi contemplativ, desfăcut de cunoaşterea sensibilă şi de cea intelectivă, îmbogăţit prin traversarea lor, se descoperă în pragul revelaţiei, pregătit, parcă, a lua contact, atât cât e îngăduit omului de pământ, cu misterul însuşi. Iată cum e notat acest moment de elevaţie spirituală:

Toamna
orice sunet de frunzădevine muzică divină

La fel:

Soare, Foc şi Timp
aură, majestate –putere sacră.

Drept încheiere (provizorie, desigur):

Să ştii să asculţi
în fiece omvuietul Duhului Sfânt

Ori:

Din lemnul zeilor
Crucea lui Cristospurtată pe Golgota!

Şi apoi, aşezarea în acest orizont, în aceste noi coordonate, a existenţei umane:

Paşii creştinuluinemăsuraţi -în drum spre biserică

Textul are o impresionantă unitate semantică, eflorescenţele lui tectonice, prozodice, imagistice (adesea memorabile) conlucrând fără cusur la sfericitatea întregului. Concluzia, transcrisă, discret, spre sfârşit (nu chiar la sfârşit), se adresează, interogativ, chiar titlului:

Cine e, Doamne,
altul decât TineStrăjer peste suflete?

Şi răspunsul vine de la eul înduhovnicit, care, ajuns, după lunga sa nevoinţă, pe cea de a treia treaptă, şi-a câştigat dreptul să rostească:

Urma degetului Tău
pe piatra de temelie
a sinelui

* Prezentarea volumului Străjer peste suflete – poezie grafică - de Cezarina Adamescu, aflat sub tipar.