O rătăcire plină de rost
Corneliu Traian Atanasiu
Pentru fiecare anotimp, autorul alege ca motto un poem al lui Issa. Nu este desigur o opţiune lipsită de semnificaţie. Îl atrage spre clasicul nipon o înclinare comună spre simplitate, spre mărturisirea lipsită de orice accente patetice sau efecte preţioase, spre dispoziţia mereu receptivă faţă de fiinţele mărunte şi umile ale acestei lumi. Ca şi Issa, Radu Patrichi cultivă, fără vreo teamă de a fi mereu în preajma clişeului, o autenticitate a naturaleţii dialogului spontan cu făpturile acestei lumi, cu ceea ce ele închipuie firesc pentru tot omul.
Colocvii cordiale
Dialoghează uneori, la nesfîrşit, cu necuvîntătoarele într-un limbaj de dincolo de cuvinte. Nu se sfieşte să le considere parteneri demni de conversaţie.
Alături pe crenguţă,
scatiul are atâtea
de povestit
La balustrada falezei,
de vorbă cu pescăruşul
de pe piatră
Pe digul de larg,
discuţie îndelungată
cu un vrăbioi
Soarele în apus –
femeia vorbeşte cu florile
pe balcon
Dialogul nu este însă, cum s-ar putea crede, unul mereu facil şi înduioşător, iar, uneori, nu-i nici măcar cordial. Căci micile fiinţe au grijile şi treburile lor şi-şi văd de ele fără menajamente şi politeţuri de prisos.
De lângă mal
răţuşca şi-a luat zborul –
n-a stat la vorbă
Degeaba vorbesc cu ea –
în vârful pomului
cioara tot cârâie
Chiar dacă are darul cuvîntului, autorul nu abuzează de el. Impresia de lejeritate a notaţiei pe care o simţi citind poemele lui Radu Patrichi face ca ele să-ţi pară, cînd nu sînt acele discuţii mute cu lucrurile şi fiinţele nevorbitoare, doar o şuetă familiară a autorului cu sine însuşi. Şi aşa şi este. Nici cuvintele, nici construcţia poemelor nu opun nicio rezistenţă citirii fireşti şi fluente a textelor. Fapte la limita banalităţii sînt prinse din cîteva tuşe pe albul hîrtiei. Poate o vagă tresărire subliniată cu un semn de exclamaţie sau nici atît, pentru că micul palpit se ascunde, înainte de a-şi adjudeca vreun semn manifest, în sfiala unei cordiale ironii. Cordul stă tot timpul sub surdina aspiraţiei imperioase de a fi una cu făpturile acestei lumi: “Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte”.
Jurnalul unui hoinar
Poemele pe care le însemnează din mers par a fi doar file din jurnalul unui hoinar. Nu-i de mirare că, după o lungă plimbare, se va întoarce uneori „bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei”. Că, alteori, „vântul duce mării / foiţa cu haiku”. Între hoinăreală şi scris, între peregrinarea autorului şi viaţa ambientului există deja o simbioză şi umbletul său, uneori aparent vinovat, e integrat firesc în lanţul trofic local:
Căutând haiku-ul
scris pe un mesteacăn,
am călcat un melc
Melcul călcat –
musca se bucură
de-o masă bună
Odihnă în parc –
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză
Simbioză, pentru că şi autorul se nutreşte, de pildă, din alegoria cîinelui: „Ziua haihui – / dar noaptea câinele stă / în casa părăsită”. De cine-i părăsită oare casa? De duhul lumii prezent doar dincolo de ziduri unde vocaţia îl îmbie la o necontenită rătăcire. Rătăcitorul nu este însă nicidecum un rătăcit. Hoinăreala şi pribegia lui sînt căutătoare şi pline de bucurie.
Doar pe străduţe,
să descopăr curţile
cu ghiocei
Mai sunt bucurii –
pe coastă micul salcâm
gata să-nflorească
La blocul vecin
e mare bucurie –
a-nflorit liliacul
Alee pe lângă bloc –
duce direct
spre câmpul însorit
Şi nici nu se pierde, ci, regăsindu-se mereu acolo unde nici nu se aştepta, se împlineşte. Umbletul său e mereu plin de rost. Rătăcind, el întinde un fir de beteală, armează cuprinsul, leagă ţinutul într-o reţea de paşi îndrăgostiţi. El ajunge mereu unde îl aşteptau dintotdeauna, răbdător, lucruri pline de tîlc şi de taină. Rătăcirea este doar un traseu iniţiatic, o strategie a întîlnirilor miraculoase şi revelatoare.
Primul trandafir
cu o boabă de rouă –
este Dumnezeu
Soare-n asfinţit –
peste pădurea bătrână
toaca de la schit
În pom un tril nou –
prin geamul deschis slujba
de-nmormântare
Casă dărâmată –
a rămas doar portiţa
şi cutia de scrisori
Pilde în imagini
Dacă e cumva poet, nu ştie prea bine şi nu asta contează, dacă e moralist, este neostentativ, asemenea micilor fiinţe a căror pildă vie o resimte şi o încorporează spontan într-o imagine şi nu într-o sentinţă. Iată, abia transfigurate, cîteva gesturi de tandreţe, pilde de discreţie şi simplitate, de comuniune firească între făpturile lumii:
Vrăbiile falezei –
arbustul s-a aplecat
primind tot stolul
Seara la terasă –
lângă halbă castanul
îmi pune o floare
Mulţumind pentru masă,
câinele îşi lipeşte
capul de piciorul meu
Noiembrie cald –
lângă mine pe-o piatră
libelula
Iată şi gesturi de candoare care revarsă un preaplin de generozitate sau de autonomie a bucuriei:
Ieşit pe portiţă,
câinele împarte bucuria
la trecători
De pe plajă,
îi dă telefon
să asculte marea
Căţeluşă bucuroasă –
a găsit doi papuci
pentru joacă
Pe străduţă,
la casa părăsită
au înflorit crinii
Iată pilde de neaşteptată bună-cuviinţă sau de însoţire decentă, fără pretenţii:
La vasul cu apă,
câinele aşteaptă
să bea vrabia
Întâi ne-am privit -
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea
Plimbare-n parc –
pe cărarea de alături
păşeşte agale o cioară
Singur la plimbare,
dar m-am întors acasă
cu ploaia
Există în natură şi-n lume o firească îngăduinţă: „Despărţiţi de gard / fiecare-n treaba lui – / eu şi un cioroi”. Există o compensaţie: „Ferestre-alăturate / una cu multe flori / alta cu o fată” şi o contaminare: “Pe promenadă / bucuroşi de întâlnire, / şi câinii şi stăpânii”, dar mai ales o continuitate de gesturi şi intenţii care fac din lume o comunitate de fiinţe asemenea: „Îi dau un deget – / pisoiul torcând / se mângâie cu el”-
Şi, în modul cel mai firesc, poţi primi îndrumare de la măruntele făpturi: „Sărind, ciripind, / vrabia îmi arată / cărarea”, poţi adopta răbdătoarea lor indiferenţă: „De ce să mă grăbesc? / dincolo de gardul verde / cântă doi greieri”, te poţi molipsi de maiestuoasa trenare a vremii: „Ce zi de toamnă – / la ce să mă grăbesc / spre casă?” sau de lentoarea solemnă a astrului zilei: „Fără grabă, / la fel ca şi soarele / ce-apune peste lac”.
Discreţia rătăcitorului
Rareori, autorul îşi permite să-şi exprime vreo îngrijorare faţă de o lume care are echilibrul ei suveran: „Vânt şi zăpadă – / unde s-au adăpostit / vrăbiuţele?”, să facă vreo apreciere comparativă: „Plimbare pe alee – / o frunză uscată / mai grăbită ca mine” sau să corecteze un ritm prea alert: „Am prins frunza grăbită – / o aşez uşor / pe gardul verde”. Asta pentru că e conştient că intervenţia sa ar putea deregla bunul mers al lumii: „Tril de ciocârlie – / căutând-o / cu privirea / se împiedică”.
La fel de conştient (în unele încercări spunînd-o chiar prea tezist: „Plimbare în parc – / fiecare vorbind / la mobil” sau cu o anume grandomanie candid jucată: „Singur – / pe faleză ninge / doar pentru mine”) este de faptul că majoritatea oamenilor au pierdut contactul cu lumea miraculoasă de alături de ei: „Ninge liniştit / pe-aleea luminată – / minune pentru nimeni”, că nu mai simt comuniunea cu ea şi nu mai primesc zilnicul salut de la mesagerii ei:
Zborul pescăruşului
deasupra şalupei –
salut frăţesc
Picături de ploaie
bat în fereastră –
salutul dimineţii
Rostul rătăcirii este prin urmare familiarizarea cu o lume aparte, alta decît cea în care trăim de obicei (mai curînd constrînşi, puţin rutinier, puţin din teama de a nu fi luaţi la ochi): „Plimbare / pe-acelaşi drum unde ştiu / fiecare fir de iarbă”. Înfruntînd totodată riscul de a fi izolaţi şi a părea că ne ascundem de ceilalţi: „Lângă lacul îngheţat, / ascunsă de boscheţi / face gimnastică”, de a fi suspecţi chiar şi în ochii cîinilor: „Satul de vacanţă pustiu – / doar un câine se uită / mirat la mine”. Aşa cum, cu nedisimulată ironie, se vede pe sine chiar şi autorul: „Pe vremea asta / pe faleză încă unul – / nu e nebun, e beat”.
Rătăcirea te poate face să savurezi impenitent, ca un adevărat nabab, micile bucurii, fie ele ale înserării sau ale vîrstei înaintate: „Deja seară – / bătrânul la palatul lui / de la mansardă”, opoziţia de prestigiu fiind anulată de o dispoziţie generoasă. Să aspiri la alte însemne mai fragile şi mai austere: „Decoraţie – / pe rever chiciura / căzută din pom”. Dar mai ales să înveţi de la stihii ce este ascultarea: „Singur pe cărare, / ascultă câte-i spune / tăcerea muntelui”. Şi, poate, smerenia: „Cu ochii închişi / ascult toaca de seară - / şi greierii tac”. Să devii o salcie printre sălcii pentru a pătrunde tîlcul oglindirii: „Clipe de linişte – / sălcii bătrâne pe mal / sălcii bătrâne în apă”. Să afli, privind cerul, cumpănirea lucrurilor şi a gîndurilor: „Pe cerul apusului / doar doi nori: / unul alb, unul negru”. Şi toate acestea, doar văzîndu-le pur şi simplu.
Umorul ca surdină
În majoritatea poemelor din volum, ca şi în cele de mai sus, există, aşa cum stă bine unui haiku, un grăunte abia perceptibil de ironie. Cînd, ca un laconic bilanţ, autorul spune: „Am răvăşit degeaba / frunzele din parc – / nici o cărare”, nu trebuie să-l credem dezamăgit, acest „degeaba” este, exprimat cu umor, mai curînd un motiv de glorie, un crez, o declaraţie programatică.
Şi invers, gluma ascunde discret o lamentare pe care autorul se fereşte s-o exhibe: „Reamenajare – / din cameră au dispărut / glastrele cu flori” – înţelegem că a dispărut mai întîi persoana care îndrăgea florile. Despre spitalizare, eludînd partea neplăcută a stagiului, preferă să se exprime la fel de evaziv-ironic: „Chiar şi pisica / m-a vizitat la spital, / într-un vis frumos”. Despre mizerie, gîndind pozitiv, remarcă: „Casă de ţigani – / pe acoperiş creşte / vesel un salcâm”.
Radu Patrichi este însă un umorist veritabil şi excelează în senryu. Jocurile de cuvinte, abil mînuite, fac situaţiile, doar virtual comice, să devină cu adevărat hazlii:
”Nu intraţi, câine rău!”
pe scară-n faţa uşii
un motan roşu
Curtea bisericii –
pe iarbă vaca domnului
şi calul popii
La geamul spart
paingul paznic -
nu trece nici musca
Nici situaţiile nu sînt lipsite de valenţe ridicole. Important este să ai ochiul versat şi să nu-ţi scape momentul cînd scena îşi mărturiseşte singură taina:
Unitate militară –
la poartă escadrila
de libelule
Aşezat pe bancă
bătrânul a adormit –
bastonul veghează
Uneori, ca în fabule, animalele mărturisesc mai abitir meteahna umană: „Revelion la TV – / pisica abia mai ţine / ochii deschişi” - de ce s-or plictisi oamenii cînd pot să tragă mereu încă un somn binefăcător! Alteori, demascarea vine prin viu grai: „Un mort pe stradă – / invidioasa de pe trotuar: / A scăpat de necazuri!” Dar cea mai caraghioasă postură este aceea în care omul şi animalul îşi dispută acelaşi rol:
Nu înţeleg
cine e în lesă
câinele sau bătrânul?
Veteran al haiku-ului românesc, Radu Patrichi este abia la al doilea volum. Şi pe acesta s-a hotărît să-l selecteze cu greu din miile de încercări pe care le-a strîns pe filele pe care nu i le-a răpit marea. Dacă a crezut cumva că a găsit în haiku un sprijin ferm în viaţă, acest lucru se adevereşte, dar numai aşa cum spune într-un poem de excepţie:
Privesc lacul
sprijinit de plop –
şi el tremură-n vânt
Sprijinul rămîne doar un fel de îmbrăţişare empatică. Plopul, campion al rectitudinii, al altitudinii şi al stabilităţii, răspunde celui ce se sprijină de el ca să obţină echilibru doar printr-o înfiorată solidaritate. Pe cît de vibrantă tot pe-atît de cutremurată. Menţiunea şi el nu este neapărat semnul unei decepţii ci al unei bruşte îngrijorări faţă de tremurul plopului cu care dintr-o dată te simţi înrudit prin soartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu