Cronică la volumul Pagini de haibun / Haibun Pages, Ion Codrescu, Editura Eikon, 2024*

 

De curând a apărut la editura Eikon din Bucureşti volumul bilingv (în română și engleză) "Pagini de haibu"/ "Haibun Pages" al scriitorului, graficianului și editorului Ion Codrescu. Cartea are o introducere (Drumul meu spre haibun) scris de autor, o prefață semnată de Rich Youmans, redactor-șef al revistei Contemporary Haibun Online din SUA, un cuvânt înainte (redactat de profesorul Itō Isao, de la Universitatea Aichi din Nagoya, Japonia ) și o postfață (o substanțială analiză a cărții scrisă de Liviu Franga, profesor la Universitatea București). Volumul cuprinde 270 de pagini, format 24 x 17 cm, plus 25 de picturi în tuș.

Coperta volumului este realizată de autor, amintindu-ne, prin imaginea râului care curge printre stânci, de ceea ce ne spunea Heraclit: „Panta rei”, adică toate curg, nimic nu rămâne neschimbat, idee reluată și în "Metamorfozele" lui Ovidiu. În textul de la începutul volumului (Drumul meu spre haibun), autorul expune pe larg cum a descoperit pictura japoneză, fiind elev la un liceu de muzică și de arte plastice, cum s-a apropiat de spațiul de cultură din Țara Soarelui Răsare, ce l-a determinat să picteze în tuș, să creeze haiga, să scrie haiku, să compună renku și haibun. De asemenea, autorul relatează pe scurt despre întâlnirea lui cu maestrul japonez Ryuhei Nishiyama – caligraf, pictor și scriitor –, prezintă calea pe care a urmat-o timp de câteva decenii, oferind cititorului elemente din estetica japoneză și o serie de explicații teoretice și practice pentru cei care doresc să scrie un haibun de calitate.

Personalitate complexă, Ion Codrescu are un palmares deosebit de bogat (premii literare primite în concursuri naționale și internaționale din România, Franța, Marea Britanie, Bulgaria, Serbia și Muntenegru, SUA și Japonia) în mai multe domenii pe care ni le prezintă în Note despre autor, aflate în paginile de la sfârșitul cărții. Volumul "Pagini de haibun" / "Haibun Pages" deschide un întreg univers celui / celei care citeşte această carte, oferindu-i imaginea inedită a unui estet rafinat, a unui artist şi om de o vastă cultură. Temele abordate în cele 25 de haibunuri sunt de o mare diversitate. Scriitorul şi artistul Ion Codrescu acordă o atenţie deosebită copilăriei, satului natal, casei şi părinţilor săi, oamenilor pe care i-a întâlnit, călătoriilor sale prin Japonia, SUA și Italia. Am putea spune că aceste pagini sunt despre căutările lui de a găsi frumusețe în natură, oameni și lucruri și de a o surprinde în imagini (scrise și pictate în tuș) pe care le însufleţeşte şi le redă cu emoţia reţinută a omului matur.

Regăsindu-se în copilul de odinioară, autorul reînvie satul dobrogean în care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. El pare să-şi pună aceeaşi întrebare ca şi autorul cărții "Micul prinţ" ("Le Petit Prince)" de Antoine de Saint-Exupéry: „De unde sunt eu?”, întrebare la care Saint-Exupéry dă şi răspunsul: „Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!”. Prin ceea ce scrie despre copilăria sa, autorul pare să ne amintească vorbele marelui Brâncuşi: „Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult”. Având o formaţie de artist vizual, Ion Codrescu priveşte natura cu ochii unui pictor, dar şi ai unui îndrăgostit de frumos. Natura este pentru estetul Ion Codrescu așa cum este și pentru poetul francez Charles Baudelaire un adevărat Templu în care pătrunde cu sfială şi cu un sentiment de pietate. Fire contemplativă, el priveşte îndelung natura, încercând să-i pătrundă tainele ascunse în copaci, în parfumul florilor, în firele de iarbă, în pietre, nori, în şoaptele vântului, în cântecul păsărilor, al greierilor sau în picurii de ploaie. Considerându-se o parte din natură, autorul se pierde şi se regăseşte în toate elementele acesteia. Natura reverberează în ochiul său interior în lumini și culori de o mare varietate şi frumuseţe, iar simbolurile care-l înconjoară capătă în cuvintele sale înțelesuri mai subtile, pe care scriitorul doar ni le sugerează, urmând ca cititorul să le descopere. Astfel, natura este percepută de artist ca o adevărată sinestezie, potrivit căreia senzațiile vizuale (în mod special cele cromatice), auditive (îndeosebi cele muzicale, olfactive etc.) își corespund în plan afectiv.

„Ca lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,

Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

Parfum, culoare, sunet, se-ngână şi-şi răspund”.

Charles Baudelaire – „Corespunderi”

(Traducere - Al. Philippide și Ion Gorun)

Fie că este vorba de natura din România (În Munţii Apuseni, Nocturnă, Poiana, Ermitajul salcâmilor) sau de cea din Japonia (Templul din munţi, Hiiragiya, Yamadera, Grădina Ryōan-ji), ori de cea din California (Marginea lacului), Massachusetts (Farul) sau Illinois (Mesteacănul), natura are acelaşi impact asupra sufletului autorului. Autorul are vaste cunoştinţe şi în domeniul arhitecturii. Veneţia nu este văzută prin ochii lui Canaletto, Guardi sau Giorgione, ci prin ochii pictorului Ion Codrescu, care colindă străduţele ei întortocheate, „mai puţin frecventate”, în care descoperă rămăşiţe ale carnavalului strălucitor: „o mască aurie” care-i „face pe oameni egali”, „o sticlă de şampanie goală, trei pahare şi o farfurie de hârtie”. Veneţia este asemenea unei „femei frumoase care îşi ascunde misterul în melancolia zidurilor de marmură sau de cărămidă […] În fiecare logie, fronton, cornişă sau decoraţie descoperi pulsaţia frumuseţii şi vibraţia luminii”. (haibunul Veneția, după Carnaval, pag. 95).

Întocmai ca în "Visările unui hoinar singuratic", ("Les rêveries du promeneur solitaire") ale lui Rousseau, autorului acestui volum de haibun îi place să colinde singur pe potecile munţilor, (haibunul Templul din munţi), pe străduţele Veneţiei sau pe marile bulevarde din Manhattan, pentru a descoperi țara (SUA) pe care Walt Whitman o numea „cel mai mare poem”.

Dar Ion Codrescu este și un mare iubitor de muzică bună. În haibunul Profesorul, cititorul află despre tema dansului intitulat „Folia” — o călătorie muzicală, un rafinat melanj al sonorităților baroce italiene, franceze, germane, britanice care traversează Europa secolelor XV, XVII și XVIII. Muzica este pentru Ion Codrescu acel „violon d’Ingres”, care revine ca un "Moderato cantabile" de-a lungul celor 25 de haibunuri, culminând cu ultimul, La o ceaşcă de ceai. În acest haibun, rafinamentul autorului ne aminteşte de cel al lui Jean des Esseintes, eroul lui Joris-Karl Huysmans din romanul "În răspăr" ("À rebours"). Jean des Esseintes îşi construieşte o orgă, pentru a crea simfonii gustative. Aceasta transformă melodiile marilor compozitori în gusturi ale diferitelor lichioruri cu diferite culori. Un fel de sinestezie baudelairiană. Ion Codrescu asociază fiecărei plante pentru pregătirea ceaiului câte un instrument muzical după parfumul acesteia. Dar, mergând mai departe, el îi asociază şi pe marii compozitori dragi inimii sale cu aceste parfumuri.

Volumul conţine şi două haibunuri (Seară de mai și Epistolă către Ovidiu) sub formă de scrisori: una adresată marelui Matsuo Bashō, pe care autorul îl ia ca model în scrierea poemelor haiku sau prozelor haibun, iar cealaltă misivă este trimisă marelui poet latin Ovidiu, exilat la Tomis, care i-a inspirat volumul "Epistole către Ovidiu" / "Letters to Ovid "/ "Lettres à Ovide" (o antologie de scrisori redactate de treizeci de autori din România, Franța, Elveția, Spania, Marea Britanie, Suedia, SUA, Canada și Japonia, pe care a publicat-o la Editura Eikon, în 2023). În aceste două compoziții sub formă de epistole (o formă de haibun pe care a experimentat-o dincolo de granițile și limitele acestei specii literare), Ion Codrescu îşi exprimă admiraţia faţă de cei doi mari poeţi, dar şi profesiunea lui de credinţă.

Fiecare haibun al volumului e însoţit de mai multe haikuuri, care dau multă poezie textului în proză, care accentuează, prelucrează și interpretează temele sau subiectele din secvențele în proză sub diferite unghiuri și perspective, punând, în acelaşi timp, în valoare textul din proza care precede un poem sau îl urmează. Majoritatea haibunurilor încep şi se sfârşesc cu un haiku, creând astfel o simetrie perfectă a acestuia. Cele din interiorul textului îi permit cititorului câteva momente de meditaţie asupra celor povestite în proză. Bine alese şi gândite aceste haikuuri ar necesita doar ele un studiu aprofundat. Voi aminti câteva care m-au încântat:

pală de vânt — / iarba îi păstrează urma / pentru o clipă

tunet îndepărtat —/ lumina persistă / pe vârful muntelui

prin gardul putred / se strecoară / o zorea

pe cer / caligrafia / fulgerului

fereastră deschisă — / florile glicinei / în cascadă

vânt rece — / singurătatea / stâlpului din apă

pe hârtie / în locul poemului / umbra unui ram

izvor izolat / vocea apei / printre pietre

Ar mai fi multe de spus despre picturile în tuş care însoţesc haibunurile. Ele zugrăvesc şi redau în alb şi negru tema fiecărui haibun, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de subiect sau interpretând subiectul în altă lumină, din alt unghi în care privim realitatea. De o mare sobrietate şi eleganţă ele poartă, uneori, alte titluri care evocă noi aspecte, noi înțelesuri și noi viziuni ale conținutului din haibun. Unele compoziții în tuș, cum sunt Nocturnă sau Andante, au semnificaţii muzicale.

Volumul "Pagini de haibun" rămâne o opera de o mare complexitate a cărei profunzime şi frumuseţe se revelează cititorului care nu se mulţumeşte cu o lectură uşoară. Ele vor fi ale celui care caută, cum spunea marele Rabelais „la substantifique moelle”, adică ceea ce e plin de miez, ceea ce e preţios, profund şi valoros.

*Cartea se poate comanda pe site-ul Editurii Eikon, pe site-ul LIBRIS sau de la autor codrescuion@gmail.com (cu semnătură și dedicație).

Cartea pe care mi-o doream

 

 

            Am descoperit târziu poezia Extremului Orient. Am afirmat acest lucru de nenumărate ori. Am constatat cât de mult diferă ceea ce învățasem eu în liceu și ce citeam în cărțile pe care le-am găsit în anul 1990.

            Programa școlară conținea o oră de muzică pe săptămână, cu excepția ultimului an, și o oră de desen pe săptămână, artistic, în gimnaziu, și tehnic, în liceu. Descoperisem întâmplător desenul în tuș, nu-mi amintesc cu ce ocazie, dar mă simțeam atrasă de peisajele obținute din câteva linii în tuș.

            Țin în mâini cartea Pagini de haibun, scrisă și ilustrată de autorul ei, Ion Codrescu, carte care mă poartă prin anii de școală, mă revăd copil curios, studios, energic și neastâmpărat.

            Autorul volumului subliniază: „La prima întâlnire cu poemele haiku, am  constatat că ele nu semănau cu poeziile occidentale pe care le-am studiat în gimnaziu sau în liceu. Am aflat, ulterior, că în limba japoneză, un haiku în stil clasic este alcătuit, cu puține excepții, dintr-o structură cu un ritm de 5-7-5 silabe.”

            „În comparație cu poezia occidentală, un haiku se concentrează doar pe un moment, pe reacția poetului în fața unui detaliu din lumea înconjurătoare, evitând un discurs încărcat de metafore, comparații, interpretări și filosofări”.

            Autorul privește comparativ poemul haiku și pictura în tuș: „Am fost atras de haiku datorită picturii în tuș, fiindcă am întâlnit aceeași estetică, același principiu de a sugera mult prin puțin, de a focaliza mijloacele de expresie asupra câtorva trăsături de pensulă / cuvinte, pentru a evoca o emoție, o clipă sau un raport dinamic între un element stabil, neschimbător, etern ( fueki, în limba japoneză) și unul schimbător, trecător, pieritor, efemer (ryuko) din natură și din viața noastră.

            Dacă privim comparativ poemul haiku și pictura în tuș, atât poetul, cât și pictorul oferă privitorului / cititorului doar câteva elemente sau îi sugerează câteva detalii, lăsându-i libertatea de a completa cu imaginația lui ceea ce este nepictat / nespus, ceea ce este ascuns în tăcerea dintre cuvinte sau zonele neatinse de pensulă. Uneori, ceea ce nu este pictat / spus, dar ne închipuim că există în comparație cu ceea ce este arătat în tablou / haiku. Fără să fie japonez, Giovanni Papini notează: «Orice poezie are doi autori:  poetul și cititorul. Poetul sugerează și indică, cititorul completează cu sensibilitatea și amintirile lui personale. Fără această colaborare poezia nu există». ”.

            În continuare, autorul cărții la care ne referim, povestește despre experiența pe care a avut-o după 1990, în urma unor burse de studii în Țara Soarelui - Răsare.   

         Nu mi-am propus să dau aici amănunte. Cine este interesat, poate să citească lucrarea.

            Am scris haiku ghidându-mă de cartea Interferențe lirice, Constelația haiku, autori Florin Vasiliu și Brândușa Steiciuc, primită de la o prietenă, care s-a stins recent.

            Citesc din carte, nu ca un necunoscător al haibunului, ci urmărind să-mi completez cunoștințele, să compar ceea ce știam cu ceea ce au scris diferiți autori pe care i-am cunoscut pe internet.

            În lucrare am găsit câteva informații despre legătura dintre muzică și liniște, chiar dintre diferite arome.

             „Mi-a plăcut să scriu haiku, pentru că în această poezie nu descriu, nu comentez, nu interpretez o anumită dispoziție, impresie, emoție sau moment, ci le traduc în câteva cuvinte, cât mai direct, cât mai succint. Încerc să înlătur tot ce este de prisos în structura poeziei. Caut să nu arăt tot ce am de spus. Ascund și sugerez totul în doar câteva cuvinte, pentru a-l lăsa și pe cititor să continue poezia în imaginația lui.”

            Până aici, n-am scris despre haibun, cu toate că volumul despre care am notat câteva idei are titlul Pagini de haibun.

            „Haibunul a apărut în Japonia, la sfârșitul secolului XVII, prin contribuția majoră a poetului Matsuo Basho și prin continuarea acestei tradiții de către Kobayashi Issa, Yosa Buson, Masaoka Shiki și Natsume Soseki.  Întinderea unui haibun variază de la câteva rânduri la o pagină sau zeci de pagini.”

            „Tematica haibunului are o paletă diversă: povestiri cu caracter autobiografic, fragmente de jurnal sau de memorii, note de călătorie, eseuri, descrieri de persoane, locuri, obiecte. Subiectul unui  haibun poate să fie inspirat din realitate sau din imaginația autorului (vis, fantezie)…”

            Mulți autori de haiku au început să scrie haibun, au apărut reviste, antologii și concursuri de haibun. Se scrie haibun în multe țări.

            Despre calitățile prozei din haibun și calitățile haikuurilor cuprinse puteți citi în lucrarea despre care scriem acum. Multe idei, informații despre haibun puteți afla  citind cele 25 de haibunuri conținute și analizate în lucrarea Pagini de haibun, pe care v-o recomand și eu.

            O carte de 270 de pagini, cu 25 de picturi în tuș, care abordează teme din natură, din biografia autorului, din experiența unor călătorii    nu poate fi „povestită”. E mult mai utilă și produce o impresie mai puternică atunci când este citită.

            Mărturisesc că în mare parte am citit textele din lucrare. Nu am primit-o de mult timp, dar ceea ce am citit m-a lămurit în multe privințe. Mărturisesc că încă mai citesc cu curiozitate, interes și bucurie cartea.

 *Pagini de haibun / Haibun Pages, autor Ion Codrescu, Editura Eikon, 2024,

Imagini, poezie, proză

   

  De ani buni Virginia Popescu este preocupată de transpunerea în practică a dictonului latin creat de Horațiu Ut pictura poesis. Poezia și arta fotografică au fost mereu în atenția sa. O primă confirmare a dublului său talent are loc în anul 2012, când a primit titllul de haijin al anului 2011-2012, acordat de Ioana Dinescu, organizatoarea Concursului Haiku la fotografie pe o temă dată. În anii 2014 și 2016 participă cu mai multe haikuuri la Expoziția de fotohaiku „Declic în silabe”, alături de Mihaela Băbușanu, Constantin Broșu, Oana Gheorghe și alți creatori ai genului, expoziție găzduită de Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău. Mai nou, în anul 2023 Ioana Dinescu scria despre Virginia Popescu, în legătură cu o haiga pe tema „Oglinda”:

„Ca de obicei ultima la catalog, dar niciodată cea de pe urmă, este Virginia Popescu a cărei oglindă este nici mai mult, nici mai puțin decât soarele însuși. O fotografie fascinantă, aproape ca o acuarelă este spațiul în care poemul vorbește despre drumul zilnic al soarelui de la răsărit până la chindie. Vibrația luminii este parcă extrasă din imagine, asigurând astfel legătura între aceasta și text.”

La rândul ei, poeta și traducătoarea franceză Nicole Pottier scria despre talentul multiplu al Virginiei Popescu în postfața cărții de haiku Zbor de ciocârlii:

„Curiozitatea sa intelectuală a împins-o pe autoare să descopere noi orizonturi și să accepte noi impulsuri. Ea nu s-a interesat numai de haiku, dar și de fotohaiku, de calendar haiku și de fotohaibun. Publicarea pe blogul personal Phoenix a unora dintre haibunuri au ajutat-o să testeze calitatea acestora după numeroasele likuri și comentarii pe care le-a avut.”

Poeta și-a alcătuit și modelat astfel cartea printr-o modalitate modernă pe care și-ar putea-o însuși și alți autori. Simțul poetic e vizibil încă din titluri, multe din ele fiind epitete nemaiîntâlnite la alți autori: Triumful vieții, O icoană vie, Vraja muzicii. Cel care urmează, e un poem într-un vers, de 11 silabe, în genul celor scrise de Utta Siegried Konig, de o mare frumusețe: În cântec degreieri răsare luna.

Ca dimensiuni, textele sunt de o mare diversitate, de la cele scurte cu un singur haiku la altele întinse pe mai multe pagini și având numeroase haikuuri, care pigmentează plăcut proza, făcând-o mai lizibilă, dând posibilitatea cititorului să se oprească din lectură și să mediteze o clipă la ce a vrut poeta să sugereze în acele insule de poezie cu care și-a înzestrat proza. Cele mai reușite haikuuri sunt acelea care emană poezie autentică, atât incluse în proză, cât și citite separat. Printre acestea se numără și următoarele:

 

Siesta de prânz –

pe genunchiul statuii

un melc la soare

 

Ploaie de vară –

ochii bunicii la geam

atât de albaștri

 

Lumina lunii –

din umbră nuferii răsar

unul câte unul

 

Ca un phoenix

mânăstirea renaște

din cenușă

 

Mai mult decât haikuurile, proza autoarei dă imprsia de lucrare finisată, indiferent de dimensiuni și domniul abordat. Iată cât de firesc curge pana ei în bucata Cascada, un adevărat poem în proză, în genul celor scrise de Dimitrie Anghel și G. Bacovia:

„Briza răcoroasă ne mângâie obrajii înfierbântați. Zgomotul surd alapei în cădere ne anunță apropierea de cascadă. O admirăm de la distanță, în toată splendoarea ei sălbatică. Apele în cădere sunt de o măreție care-ți taie pur și simplu respirația.”

În fotohaibunurile Virginiei Popescu se îmbină aspectele de civilizație cu frumusețile sau vitregiile naturii. Pretutindeni sunt referințe făcute în cunoștință de cauză la arte. În Cetatea Alba–Carolina, numele vechi al cetății marii uniri, autoarea ne inițiază în arhitectura locului:

 ”Ne oprim în fața primei porți care are forma unui arc de triumf monumental. Pe ambele fațade ale porții se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. Dincolo de poartă privirile ne sunt atrase de un obelisc monumental, foarte înalt, realizat din granit. La bază se află o celulă simbolică iar în poarta de vest, basorelieful îi prezintă pe capii răscoalei din 1784/1785 cu inscripția ”Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan.”

Un alt haibun antologic este cel intitulat Vecernie. Din el se deduc cel puțin două înțelesuri: sentimentul creștin-ortodox la ceasul rugii de seară, numite chiar așa, vecernie și întrepătrunderea dintre muzică (a clopotelor de vecernie, se înțelege) și poezia compusă de autoare și dăruită cititorilor. Fraza este maiestuoasă aidoma unei liturghii:

„Mă îndrept cu pași mari spre biserica Sfântul Gheorghe și văd deja clopotnița de culoarea aramei, profilată pe cerul albastru închis. Pătrund cu sfială în curtea plină cu flori și arbori. Un miros puternic de tufănele mă întâmpină pe alee. Îmi ridic privirea spre turla bisericii. Un stol de grauri dă roată crucii din vârf, de parcă ar oficia un ritual sacru. Lângă clopotniță se înalță un brad. În lumina amurgului pare o lumânare care așteaptă să fie aprinsă. Deasupra bradului un tei bătrân își leagănă frunzele în briza ușoară. Tăcerea serii vibrează deodată de dangătul prelung al clopotelor de vecernie. Cu fiecare sunet din tei se desprind câteva frunze care alunecă ușor de-a lungul bradului. Par niște picături mari, galbene de ceară, scurgându-se lin spre pământ. Și dintr-odată seara aceasta de toamnă se umple de armonia și farmecul sfânt al poeziei.”

În cartea sa Pierderea de sine (Editura Pim, Iași, 2023) poeta are multe poeme într-un vers inspirate din pânze celebre ale unor pictori români și francezi. Încurajată de ecourile pozitive ale unor asemenea creații, ea abordează pictura și în câteva din fotohaibunurile sale. Cel mai întins și mai reprezentativ este Giverny – un colț de Paradis. Este vorba de casa și celebrele grădini ale pictorului Claude Monet, fondatorul curentului impresionist. Autoarea dovedește în acest haibun cunoștințe temeinice nu doar de pictură, ci și de arhitectură interioară și mobilier de epocă, cum se poate vedea din rândurile care urmează:

„Dantele albe acoperă paturile somptuoase din dormitoare, o impresionantă colecție de vase strălucitoare din aramă, se asortează cu lespezilede un roșu aprins și cu albastrul cobalt din bucătărie.”.

Poetă remarcabilă de haiku, Virginia Popescu nu putea trece indiferentă pe lângă „colecția de stampe japoneze, reprezentare a efemerului, a clipei trecătoare”. Pictura clasică franceză, inspiratoare a unor poeți europeni este pusă alături de atmosfera care a generat, cu o jumătate de mileniu în urmă, haikuul. Mediul cazon din care provin eu folosește o expresie interesantă, aceea de „arme întrunite.” Parafrazând, putem afirma că autoarea cărții de față face arte întrunite. Prin modalitățile lor proprii, artele pot face mult mai mult împreună, decât fiecare în parte.

Prin prezenta carte, Virginia Popescu se alătură celor mai valoroși autori care au înfrățit poezia cu artele: Ion Codrescu, Dan Doman și Lavana Kray. Ea constituie o provocare şi pentru alţi poeţi care au publicat asemenea creații în reviste și pe bloguri de internet, dar încă nu au avut oportunitatea să le strângă în volum.

 

 Acest text este prefața cărții, prefață semnată de poetul Vasile Moldovan.