Continuă povestea lemnele trosnind

Continuă povestea
lemnele trosnind

Corneliu Traian Atanasiu

            Ca să surprindem amprenta specifică a haiku-ului, merită să purcedem la drum aplecîndu-ne asupra unui poem în care ea s-a imprimat exemplar:

bunica în prag -

apusul zăbovește

într-o lacrimă

Impresia dintîi este aceea a unei recuzite desuete. Motive lirice perimate. Chiar și pentru haiku sînt doar clișee reluate și obosite – bunica, apusul, lacrima.

            Dacă nu ne grăbim însă prea tare, vom avea ocazia să simțim că există totuși în concizia textului o ciudată lejeritate interpretativă care evită precizia și expansiunea pentru a cîștiga un plus de vibrație virtuală. Invers proporțional, laconismul amplifică potențialul aluziv al textului. Bunica în prag e fără doar și poate ieșită să întîmpine sau să conducă pe cineva. E poate un oaspete oarecare sau unul mai de soi, apusul care-i amintește că și ea e pe pragul unei inevitabile treceri. Apusul însă, cum îi este firea, nu se grăbește, zăbovește. Și, cum se vede, își găsește locul cel mai potrivit, în care poate întîrzia fără nici cel mai mic reproș – lacrima atotînțelegătoare în care poate odihni. Încă. Greu de crezut, dar adevărul poemului este această empatie de care apusul are atîta nevoie. O ramă vie și sensibilă care-l ocrotește și pe care o însuflețește.

Stilul haiku-ului, prin juxtapunerea celor două părți, este unul abrupt și prin asta deosebit de sugestiv al textului. Sînt două țîșniri emoționale notate însă alb, sec, surdinizat, fără adaosuri liricoide.

pierdut în ceață -
ochelarii bunului
pe masa din hol

Prima parte consemnează succint ceea ce simte oricine aflat în situația dată – dezorientare, descumpănire, încurcătură spațială dar și nedumerire, perplexitate, zăpăceală sufletească și spirituală.  Starea pare să se curme brusc la intrarea în alt spațiu fizic sau, iată, emoțional. Ochelarii sînt un reper ferm și salvator. Nu mai ești pierdut. Ceața s-a ridicat. Ești într-un loc familiar, intim, deși, poate, marcat drastic de lipsa celui care-i purta.

            Dar, la fel de bine, poate că bunicul se complace în starea de pierdere, ciudat de plăcută, în ceața amintirilor, unde ochelarii nu i-ar mai fi de niciun folos. O pierdere de sine savuroasă tocmai pentru retrăirea ispititoarelor rătăciri de altădată. Talentul autorului este acela de a construi, plecînd de la o experiență personală, un dispozitiv valid pentru experiențele cu structură asemănătoare, dar cu situații și contexte mai variate și mai largi, ale cititorilor.

            De multe ori, cititorul este solicitat să-și închipuie ceea ce montajul eliptic doar a sugerat pentru a recompune un context care să integreze sugestiile ambelor părți: serpentine reci - /  pe drumul de munte / toată căldura. Indiciul vine aici de la opoziția celor două calificative - serpentine reci și toată căldura.  Sîntem într-un vehicul auto pe un drum de coborîre plin de serpentine. Ne îndepărtăm de drumul de munte parcurs per pedes, drum pe care presupunem că s-a petrecut o idilă de vară. De aici și diferența de temperatură a trăirilor. Serpentinele anterioare s-au succedat pe un drum alambicat în care se preparau alcooluri magice. Fierbinți.

            De regulă, formularea textului este, ca mai jos, una derutant de seacă:

nicio scrisoare -
dialog protocolar
cu margareta

Șase cuvinte. Proces verbal constatator al unei stări de fapt. In rem, fără pomenirea făptuitorului. Fără implicarea (subiectivă a) autorului. Fără implicații emoționale explicite. Prima parte consemnează că nu s-a primit nicio veste, existînd doar sugestia că ar fi una așteptată cu nerăbdare. A doua parte pare să numească, într-un mod eliptic și ironic, un ritual care urmează și răspunde oarecum absenței veștilor. Contextul se conturează a fi bine știutul gest de a rupe nervos petalele margaretei pentru a afla dacă partenerul, de la care nu mai sosesc vești, te mai iubește sau nu.

Numind protocolar dialogul cu margareta, autorul ne sugerează simultan ceva ceremonios și, în același timp, formal pînă la derizoriu. Viziunea sa este una obiectivă. Aceea a unei camere care înregistrează faptul fără să se lamenteze. Deși, odată surprins, faptul pare să se bucure de o aură de tandrețe abia vizibilă. Atît cît se cuvine unei firi sobre și reticente.

            Dacă mai sus modelul prezentat era totuși al unui personaj coleric, poemul ce urmează ne servește o pildă din lumea lucrurilor :

tăceri sonore -

sunetul ploii închis

într-un țurțure

            Un țurțure este simultan rezultatul prelingerii răbdătoare a apei și al picurării intermitente. Este îngheț și dezgheț într-una, întruna. Deși par doar două definiții lapidar-lirice, cele două părți au alura unor formulări specifice haiku-ului.

            Prima parte este un oximoron, o expresie paradoxală a tensiunii cuprinse în esența țurțurelui, ploaie condensată, gata să se pornească oricînd din nou. Tăcerea lui cristalină este doar o surdinizare provizorie, o întîrziere, o amînare a picurării care pe moment prelungește țurțurele. Cu o expresie consacrată, stare de țurțure este una a iminenței, o congelare a lui stă să pice. Și cititorul simte această tensiune.

            Partea a doua reia ideea primeia într-o formulă mai extinsă. Sunetul ploii închis este și de data asta o metaforă, dar surprinde totodată cu exactitudine această sechestrare temporară, gata oricînd să-și suspende rigoarea.

            Tot farmecul poemului constă în transfigurarea unui obiect mai degrabă vizibil într-unul cu latențe pronunțat auditive. Rezultatul fiind obținerea unei tăceri vibrante.

Tăcerea din fața unor neașteptate și miraculoase corespondențe: plină de rouă / pânza păianjenului - / obrazul mamei. Nu-i oare fața ridată și înlăcrimată un dublet magic al filigranului înrourat?

Aceea din fața unui moment de sincretism al simțirii: aburi de cafea - / contopind simțurile / mirosul ploii în care urechea, văzul și mirosul se împletesc fără rest?

Cea dintr-o scriere discretă care de data asta e una a uimirii ce nu mai poate fi cenzurată: semnul mirării - / într-un vârf de țurțure / înfiptă luna? Sau a imitării fără frontiere: cataractă - / tot mai groasă pojghița / pe ochiul de apă?

Și alte, și alte poeme ar putea fi invocate dacă pilda haiku-ului n-ar fi invitația de a citi în cartea lucrurilor:

cartea închisă -
continuă povestea
lemnele trosnind

Povestea poate fi trăită și fără cuvinte, și dincolo de cartea închisă. Și lucrurile povestesc dacă ești dispus să le asculți, să le vezi. Să le acreditezi mărinimos.

_____________________

 *Carmen Mariana Nanu - Tăceri sonore

În căușul palmelor o buburuză

În căușul palmelor o buburuză*

Corneliu Traian Atansiu

            Surprinzătoare pentru un novice întru haiku este sesizarea dezinvoltă a unor corespondențe între imagini și cuvinte. Este poate o înclinație personală, dar pare deja o aptitudine cultivată pentru a focaliza pe lucruri și situații diferite și totuși neașteptat concordante. O lejeritate de a reuși alăturări care pot deveni sursă de imprevizibile apropouri.

crucea amiezii -
o cumpănă în tandem
cu un cocostârc

Avem de a face mai sus nu doar cu apropierea oarecum firească vizual a unei păsări echilibrată zvelt, pe un singur picior, cu masivitatea și lenta acțiune de extragere ciclopică a ciuturii din adîncuri ci și cu asocierea lor, mai degrabă prin cuvînt și simbolism, cu un  moment static de cumpănă cerească. Crucea amiezii adaugă, în linia geometrizantă a cumpenei și a cocostîrcului, o observație notată laconic și obiectiv, surprinzînd, aproape științific, un ciudat izomorfism.

Doar așa, tot așa, simpla și sfielnica penetrare prin gard a unor stînjenei, poate fi transfigurată și omologată ca o năzdrăvană ispravă de reluare a comunicării între tărîmuri între care comunicarea fusese definitiv sistată: între două lumi - / doi irişi trec prin gardul / cimitirului. Doi ochi iscoditori și prietenoși. Aluzivul poate merge însă mai departe. Gardul e o barieră vulnerabilă și irișii manifestă o curiozitate candidă și răzbătătoare. Cimitirul e tentația cunoașterii trecutului, istoriei, al celor pierdute și ascunse parcă premeditat sub pămînt. Și asta refuzînd drumul bătut - prin gard și nu pe poartă (care, de fapt, nici nu există).

Obiectivitatea faptelor și notarea lor riguros exactă, e totodată, vrînd, nevrînd, eliptică și aluzivă. Surprinzător, V-ul care se îndepărtează pe cer, se adîncește simultan între sprîncenele sensibilizate ale observatorului:

 cocorii în „V" -

se adâncește cuta

dintre sprâncene

Toamna se insinuează în lume printr-o concordanță simptomatică, subită și imprevizibilă, sărăcind peisajul și amplificînd îngrijorările.

            Nu ne miră și totuși ne contrariază procese pe care le știm. Naturale și firești. Aceeași vitalitate în încolțire și proliferare: cartofi încolțiți - / la ecografie ies / noi metastaze. Puțin sălbatică. Mereu nevinovată. În fața lor, nu ne rămîne decît o anume constatare melancolic-consolatoare, chiar dacă și un pic mitizantă: ghergheful mamei - / floarea de nu-mă-uita / neterminată, aidoma tristei consimțiri la moartea zeului Pan în poezia lui Blaga: neisprăvit rămase fluierul de soc.

De cele mai multe ori, contextul complex, dinamic, tensionat:

până înspre zori -

în vârful acului macii

prind a se-nroși

îl descoperi doar la intersecția celor două aluzii: femeia a stat aplecată pe gherghef toată noaptea ca să brodeze macii. Prind a se-nroși, odată cu zorii (un început simbolic mai vibrant), macii brodați, cei de afară, obrajii emoționați ai cititorului și poate degetul rănit al celei care i-a cusut cu dăruire.

Talentul autorului de haiku este să sesizeze prompt ceva care se-ntîmplă foarte rar. Să-l ia-n seamă. Să i se pară foarte important, să încerce și să reușească să-l sugereze discret, fără să-l distorsioneze. Adică fără să se amestece emoțional în textul care surprinde faptul cît se poate de concis, concentrîndu-se doar pe modalitatea cea mai simplă de a realiza o miniatură bine echilibrată: o libelulă - / de ajuns să desfacă / luna în cercuri.  Aici, de ajuns este la fel de bine și de scurt zis și pentru a spune că o ființă minusculă, atingînd imaginea lunii din apă, o face să vibreze în cercuri, și pentru efortul meticulos pe care autorul îl face pentru a nu-și pune amprenta deformatoare asupra unui text care trebuie să rămînă obiectiv. Și pentru modul doar aluziv, în care-l face pe cititor să se implice, să vibreze delicat.

Dacă e să ne gîndim bine, autorul este un hoinar profesionist, umblînd pe coclauri: hai-hui pe dealuri - / din urmă grăbind pasul / tăcută umbra. Adunînd impresii și încercînd să-și piardă urma în peisaj și în poem. Rătăcind aiurea, totuși nu e singur, cineva se ține umil și neajutorat dar tenace după el. Să nu îl scape. Și el îi joacă feste! Așa cum sugerează cu o spontaneitate genial dezarmantă, autorul încearcă să-și păcălească pînă și umbra. Să faci din asta un haiku este evident o performanță. Trebuie să faci platitudinea să vibreze. Să știi cum s-o spui cu șarm și umor. Așa încît în poem să nu se mai strecoare nici umbra ființei tale. Iată și o mostră în care umbra a fost suprimată cu brio:

încă o vară -

la masa de sub umbrar

scaune în plus

A rămas doar sugestia. Există o permanență: masa de sub umbrar (unde se adună familia). Și timpul care trece - încă o vară. Și aduce lume nouă - scaune în plus. Sau, la fel de plauzibil, scaunele, deja existente, sînt prea multe acum. Masa e suverană, scaunele disponibile, cei care șe așează o fac temporar. Ca într-o baladă.

În rama unui haiku autentic, de multe ori rămîn doar stihiile: cu ochii spre cer - / peste țarina arsă / doar vântul stăpân. Îngăduiți sînt doar ochii spre cer care așteaptă, încearcă să deslușească un semn, imploră. Starea vremii este vitregă. Relatarea succintă își păstrează sobrietatea. Obiectivitatea expresivă. Nimic de făcut. Poate că trebuie să adaug că gestul este unul care derapează către o manifestare simbolică. Omul este subsidiar, el furnizează doar un gest mai pregnant pentru postura întregii firi urgisite. Este un delegat, un împuterncicit de moment pentru talentul său histrionic. Pentru că, la limită și cabotin, el se poate și certa cu cerul.

O aluzie se strecoară fără să se spună: au venit nepoții, bunicul îi măsoară din nou, cu bucurie și de-o parte, și de alta:

vacanța în toi -

pe tocul ușii bunul

făcând crestături

Performanța unui text bun este folorirea unui limbaj succint în structurile lui sintactice și semantice. Un limbaj care are în el consistență și tensiune. Și, aș zice, detentă. Și, în plus, acea ironie specifică. Vorbele nu pălăvrăgesc, ne fac doar cu ochiul. Faptul e banal, felul cum e evocat îl face superb.

Cuvintele cu care lucrează un poem bun trebuie să aibă o contribuție consistentă la sensul urmărit în poem:  coadă la bancă - / strânși în șapca roasă doar / vreo doi bănuți. Sensul acestuia nu e rostit, ci se conturează încet-încet din diferențe și asemănări. Bancă și bănuți e o convergență și o diferență – mulți și puțini. La coadă stau mulți, cu șapca doar unul. Banii sînt strînși, la bancă mulți, în șapcă – doar vreo doi. Vorbesc înă și omisiunile, fiind roasă șapca grăiește despre un cerșetor. Cititorul se bucură de mulțimea aluziilor și de faptul că toate cuvintele sînt atent drămuite. Se bucură mai ales de tăcerile dintre ele.

În postura de panseluță sălbatică, trei-frați-pătați la poartă sînt, poate, o consoloare și o alinare pentru clevetelile din sat: cleveteli prin sat - / trei-frați-pătați la poarta / junei vădane. Îmi place cum își răspund între ele cuvintele. Clevetesc cei pătați. Și iau și atitudine înfigîndu-se-n trufaș în poarta tinerei văduve. Rostul haiku-ului nu este însă acela de a lua atitudine. El rămîne ușor enigmatic, constată, ca mai jos, puțin șugubăț, ceva la care cititorul ar putea consimți:

câmpul plin cu maci –

nu mai termină tata

de bătut coasa

De ce întîrzie atîta tata? Mai îndreaptă coasa știrbită sau deja, puțin amărît, o bate (preventiv) pentru că va tăia toți macii care-i ies în cale? Se pare că macii și-au înțeles deja soarta și s-au împăcat cu ea: sunetul coasei - / deschiși ca niciodată / macii din lanuri. Sau e doar o metaforă a inocenței? O întrebare în plus care ne readuce aminte că sîntem ființe care se îndoiesc? Sau doar îndoielnice?

            A nu te pronunța, de obicei pripit, pare să fie o conduită pe care o sugerează haiku-ul. A amîna chiar și pentru răgazul de a medita asupra lucrurilor și a cîntări ce se pierde oricum dacă ești prea ferm. A lăsa să treacă noaptea pentru a te bucura de propețimea zorilor înainte de a decide ceva defintiv:  

tabăra în zori -

calde încă sub spuză

verzi şi uscate

            La urma urmei, cel puțin unii dintre noi e bine să-și cultive și viața contemplativă și să zăbovească fără să se rușineze scormonind sub spuză.

____________________

*Mirela Brăilean - Hai-hui pe dealuri

Noapte de noapte

Noapte de noapte*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Nu trebuie să ceri haiku-ului ceea ce nu-ți poate oferi. Din contra, spiritul tău trebuie să se plieze pe austeritatea delicată și subtilă a imaginilor lui. Pe aluzia care, evitînd să se pronunțe, face din crăpătură o invitație virtuală la a te împărtăși dintr-un mister la care n-ai cum să dai năvală.

ușa crăpată –

mugurii zarzărului

stau să plesnească

            Pentru astfel de situații s-au ales dintotdeauna ritualuri care, chiar dacă nu dau rezultate practice verificabile, îi încîntă îndeajuns pe cei care le săvîrșesc: cântec murmurat – / își desface-aripile / o buburuză. Și îi înzestrează pe deasupra cu acea reținere discretă cuplată cu iminența unei așteptări abia surdinizate: vremea închisă – / stânjeneii stau gata / să se deschidă. Toate într-un echilibru fragil și dinamic pe care îl asigură ființele acestei lumi: frunze-n cădere – / din palmă își ia zborul / o gărgăriță. Un echilibru care include și generozitatea unei palme de pe care se poate decola.

            Starea lumii de azi răzbate și ea fățiș în țesătura de îngrijorări a celor trei rînduri: drujbă-n plină zi – / a amuțit până și / cântecul mierlei. Apropourile sînt aparent mai temperate, dar consecințele sînt drastice. Drujba se dovedește doar un travesti pentru o vrăjmășie care atentează la ordinea firii. Seninul de altădată, pentru cei siliți la peregrinări prin lumea cea mare, pare să nu-și mai afle loc în peisajul natal: lumea-n lung și-n lat – / cicoarea ca acasă / doar în ochii lui. Odihna nu se mai lipește de cei duși de-acasă, iar lăcrămioarele nu mai sînt aievea:

nopțile albe –

strivite între pleoape

lăcrămioarele

            La întoarcere, pustietatea locurilor e alinată doar de tremurul lipsit de frison al unor petale: liniște-mormânt – / lângă crucea de piatră / freamătă un mac. Doar corespondențe fără miez: liniștea mării – / în tonuri de crepuscul / plâns de pescăruș. Ziditorul de altădată pare să fi abandonat acest tărîm, lăsîndu-l pradă deșertului: castel de nisip – / ziditorul migălind / scara spre stele. Să fie suficient adevăr în semnele ce se întrevăd?

stea căzătoare –

vaierul cucuvelei

înalt în văzduh

Da și nu. Semnele sînt expresive dar înșelătoare dacă nu le vezi și pe cele de semn contrar. Poate că albastrul s-a ascuns doar o vreme: norii în zig-zag – / tot azurul coborât / în albăstrele. Poate n-ai întîlnit lumina neașteptată care împrăștie tenebrele: câmp de rapiță – / găsesc în sfârșit calea / în întuneric. Și nici lumina care flanchează cu certitudni un drum: drumul luminat – / de-o parte și de alta /  grânele coapte. Sau ai dat prea devreme uitării luminile dintîi: prima-ntâlnire – / în irișii albaștri / pâlpâie stele.

Poate că n-ai răspuns încă lunii care te caută cu inistență noapte de noapte:

nimeni acasă –

luna bate-n fereastră

noapte de noapte

_______________

*Ioana Bud - Cântec murmurat

Gard cu zorele

Gard cu zorele*

Corneliu Traian Atanasiu

            Faptul că un autor începător imită, cu sau fără știință, un poem consacrat al unui maestru este o dovadă certă de sensibilitate și talent. Și asta cu atît mai mult cu cît poemul lui Șerban Codrin este un fel de ars poetica, o alegorie pilduitoare pentru cel care se încumetă să scrie haiku: merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală. Fără să apeleze la aceleași elemente de recuzită, autoarea realizează aceeași stare de plenitudine sufletească în fața dărniciei momentului și a aluziei concentrate într-o expresie vehiculată: cămara goală - / în găleata plină ochi / luna de pe cer. Ambele poeme vorbesc despre un miracol profan, despre îndestularea care se produce în condiții sobre pînă la austeritate, pe „masa goală”, în „apa” (chioară din găleată).

            Arta de compune poeme nu este fundamental diferită de arta de a trăi în armonie cu lumea care îți dăruiește simultan și împliniri, și regrete pentru efemeritatea lor: sfârșit de Florar - / nu mă-ndur să rup fila / calendarului. Cum am putea mărturisi altfel ezitarea în fața inefabilului. Oricum e sfîrșit de lună dar este de Florar. Și dacă nu vei rupe fila, vremea florilor s-a cam dus. Și totuși ce e calendarul decît o convenție stupidă. Oricîtă valoare practică ar avea el, florile, mai puține, vor înflori pînă tîrziu în toamnă. Dar fila asta, hîrtia banală, prinsă laolaltă cu altele la fel, pare un mănunchi de flori inestimabile. Un simbol de care nu te înduri.

            Poate de aceea unele poeme notează, imortalizînd, situații aparent paradoxale:

încă o cană

cu apă din găleată -

luna tot plină

Există în găleata cu apă o anume exuberanță a situației. În ciuda golirii treptate, cel care ia apă mereu vede luna nealterată, nedenaturată, la fel de plină, oglindită stăruitor în apa rămasă. Apa scade, dar imaginea rămîne intactă. Ca o compensație a perisabilității celor care se împuținează, se alterează, pier. O clipă de decentrare permite un fel de empatie cu imaginea care dezvăluie altă față a lucrurilor. Una care dă cu tifla efemerității, împuținării, degradării: „luna tot plină”.

            Iată și o altă modalitate, de data asta empatic-ironică, de preluare din mers a atribuțiilor unei gări dezafectate:

sosiri și plecări -

cuiburi de rândunele

în gara veche

Un du-te-vino perpetuu reînsuflețește clădirea. Rîndunelele s-au aciuat mult mai statornic acolo. Gara oamenilor e părăsită și se ruinează, dar cea pentru păsări are un viitor asigurat. O compensație de un lirism surdinizat, ușor acidulat.

            Cu o deschidere mai generoasă către lume se poate trăi mai plenar. Ascultând țurțurii care picură, ticăitul monoton și obsedant al ceasului își pierde prioritatea, acum ne acaparează și ne delectează vremea: abia auzit / ticăitul ceasului - / picură țurțuri. Fără s-o spună, poemul tace despre ieșirea din timp. Despre o deschidere care ne poate conecta la mesaje venite de la alte regnuri: ușa cu lacăt - / tot bate în fereastră / un ram înfrunzit. Despre oferte mai puțin comerciale: super ofertă - / la casa de vânzare / gard cu zorele, dar mai bogate spiritual.

Menirea unui poem autentic este să pună în valoare ceea ce ne oferă lumea necuvîntătoare fără s-o știe: liniștea bălții - / găzduind ceru-nstelat / fără să știe. Cee ce ne furnizează mijloacele simbolice de integrare în cosmos:

magia nopții -

între sat și univers

fuioare de fum

________________________ 

 *Argentina Stanciu - Cărarea spre luminiș

Iarna lîngă foc

Iarna lîngă foc

Corneliu Traian Atanasiu

            Una dintre vibrațiile constant împletite în tremurul versurilor acestui volum este aceea a impactului  distructiv al larmei mecanizate asupra vieții tihnite a pădurii, leagănul indiscutabil al culturii noastre:

tremură codrul –

liniștea ancestrală

spartă de drujbe

cu extensia firească asupra dezechilibrului vieții patriarhale a satului zguduită din temelii. Și asta prin intermediul unor mașinării cu nume viclean, mai mult decît ispititor.

            Constatarea e cu atît mai șocantă cu cît efectul pustiitor risipește și atmosfera locurilor – pacea și mireasma lor:  păduri de cioate – / mirosul de rășină / o amintire. În fața unei ofensive atît atît de agresive și de nemiloase, simțirea omului se contractă într-un bob de nisip, lăsînd mărturisirea durerii  în seama unor ființe fără de grai care știu să o protejeze și să o etaleze mai bine și mai spectaculos: inimă de piatră – / în miezul perlei / un bob de nisip sau în aceea a unor miraculoase și incredibile cruțări geologice:  timp oprit în loc – / în boaba de chihlimbar / o buburuză.

            Necazurile pămîntene, locale capătă  o anvergură cosmică, lumea întreagă e tulburată de fapte de o gravitate simbolic întristătoare: secetă mare – / ciutura nu mai scoate / luna din adânc; mătasea broaștei – / luna nu își mai află  / sălaș pe baltă.

            Cu conștiința limpede a nimicirii iminente a lumii în care merita să trăim, haiku-ul ar putea oferi o soluție a trăirii în clipă, în implozia dintre secunde: se tot dilată / timpul dintre secunde – / încă mai aștept. A îmbogățirii duratei sporind-o, undeva pe muchia subțire dintre real și ireal, cu savoarea unor miracole efemere:  fulg de zăpadă – / gătită de sărbători / apa de ploaie. A îndrăgirii echivocului vorbirii și al făptuirii: noapte de iarnă – / bunica croșetează  / amintirile sau a înscenărilor nefirești ale anotimpurilor: zile de toamnă – / vântul galant dansează / toate frunzele.

            Sînt demne de urmat gesturile unor ființe parcă mai generoase și mai detașate de catastrofa ivită la tot pasul: după incendiu – / un paing țese pânza / pe tufa arsă. Evenimentele geologice par să fie modele mai demne pentru prefacerile umane:  orogeneză – / după ani de frământări / chipul bunicii. Virtuțile care merită cel mai mult să fie imitate sînt ale lumii vegetale:  perseverență – / în fisura zidului / un pui de arțar.

            Trebuie să luăm seama cu mai multă cutezanță, ferindu-ne de orgia de lumini a urbei, la ființele care mai luminează umil fecunditata întunericului:

licurici aprinși –

felinare campestre

sparg smoala nopții

____________________

 *Mihai Talașman - Licurici aprinși 

Clipe și ani

Clipe și ani,

de Letiția Lucia Iubu, editura MJM, Craiova, 2019

ne propune lectura a 21 de haibunuri în română și engleză,

publicate în reviste și antologii între anii 2005 și 2018 și câteva inedite.

Fiecare text, proză și haiku ocupă 1-2 pagini și abordează momente din viața autoarei, ce au marcat-o emoțional:

„Școala de băieți”

„Prietenul meu Manole nu mai este printre noi”

„Miraculosul medicament”

„Întâlnirea”

„La casa morii”

„Crestele Balcanilor”

„Cuibul abandonat”

„Visul unei zile de vară”…

Proza acestor haibunuri este un deliciu, adesea chiar mai agreabilă decât haikuurile:

„ În 1947, eu aveam 10 ani, sora mea Ana 14 ani. Era vară, era vacanță. Tata ne trimitea deseori cu vaca la păscut…”

„Un drum de țară străbate câmpia. Întodeauna mi-a plăcut câmpia, mai ales iarna când este acopertă de zăpadă. Îți dă sentimentul de vastitate. În oricare parte privești ești înconjurat de o mare albă…”

Dar, ar fi nedrept dacă nu am  cita și câteva haikuuri :

Peste Dunăre / se zăresc munții Balcani / pe mormânt liliac alb

Lumină de miere / conturul lucrurilor / a dispărut

Anii iubirii - / citim împreună /  aceeași poveste

În partea a doua , despre Antologia de haibun româno- americană, haibunurile sunt urmate de note despre autori.

Jean Antonini, revista GONG,  No 65/ octombrie – decembrie 2019, pag. 34-35 ;

traducerea în română Letiția Iubu