Radu Patrichi - Umbra unei frunze, recenzie de Ion Untaru

Ion Untaru

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră..."* şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu insistenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!"), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!"

Deschideam cartea la întâmplare şi îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu autorul:

Bătrână la fereastră -
urmărind în stradă
luminile de Înviere

Gata să apună,
soarele printre sălcii
a aprins balta

Odihnă-n parc -
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Închideam ochii reprimându-mi o maliţie uşor ireverenţioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observaţie. Şi mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:

Chiar şi pisica,
m-a vizitat la spital
într-un vis frumos

Foşnetul valurilor
pe faleză-n zori -
şi-un râs de fată

După-atâta ceaţă,
moşul bucuros că vede
o lună ştirbă

Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tuşă de artist. Uite cât de bine ştie el să capteze atenţia cititorului care, ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt nişte poeme despre care poţi să scrii pagini întregi, esenţa unor frumuseţi indicibile închise în nu mai mult de şaptesprezece silabe sau chiar mai puţin.

Acum nu mi se mai părea aşa de uşor ca la început să laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganţă. Tenorul care cucereşte auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îţi vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i aşa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să ştie cât a exersat ca să ajungă aici.

Şi m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun aşa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferinţele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumuseţea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:

Copil fericit
la fereastra sa
a înflorit caisul

Pe malul lacului
agale spre seară -
cu doi sori în faţă

La geam bătrânul
cu pisica-n braţe
priveşte apusul

De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitaţi la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârşitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i aşa?) care priveşte gânditor spre apus...

Şi totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie şi didacticism, ci cu distincţie şi nobleţe aş zice.

Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioşie, de participare afectivă care ni se transmite şi nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Aşa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzaţie de deja-vu, deşi am fi putut să le fi observat şi singuri înaintea „Umbrei..."

Singur -
pe faleză ninge
doar pentru mine

Întâi ne-am privit -
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea

străduţă-n Constanţa -
vrăbiuţa are cuib
în cireşul japonez

Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neaşteptate iar o vrăbiuţă zglobie stabileşte în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin (unde locuieşte autorul).

Este şi o dovadă peremporie a talentului dar şi a modestiei cu care lucrează asupra poemelor şi ni le pune apoi la dispoziţie. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conţin nu mai puţin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puţin de 700.

Cartea este structurată pe anotimpuri aşa cum îi şade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidenţă raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar şi care ne vor însoţi paşii noştri prin timp.

Şi ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simţului său fin de observaţie: beţia, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăieşte (bătrâneţea este întotdeauna legată de neputinţă!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai uşor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferinţa pe care o întâlnim şi în lumea păsărilor, a plantelor (o invitaţie „subţire" să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescăruşii) citadin şi cu care coabitează natural, dar şi vitalitatea primară a unei nebune care îmbrăţişează ploaia râzând.

Cititorul atent este captat şi de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligenţă, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacţiei spirituale de a fi câştigat pe termen lung un prieten.

O „Umbră..." de care ne vom aminti cu plăcere. Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.

___________

* Radu Patrichi: Umbra unei frunze, poeme haiku, editura Ex Ponto, 2011, Constanta

Radu Patrichi - Umbra unei frunze

O rătăcire plină de rost

Corneliu Traian Atanasiu

Pentru fiecare anotimp, autorul alege ca motto un poem al lui Issa. Nu este desigur o opţiune lipsită de semnificaţie. Îl atrage spre clasicul nipon o înclinare comună spre simplitate, spre mărturisirea lipsită de orice accente patetice sau efecte preţioase, spre dispoziţia mereu receptivă faţă de fiinţele mărunte şi umile ale acestei lumi. Ca şi Issa, Radu Patrichi cultivă, fără vreo teamă de a fi mereu în preajma clişeului, o autenticitate a naturaleţii dialogului spontan cu făpturile acestei lumi, cu ceea ce ele închipuie firesc pentru tot omul.

Colocvii cordiale

Dialoghează uneori, la nesfîrşit, cu necuvîntătoarele într-un limbaj de dincolo de cuvinte. Nu se sfieşte să le considere parteneri demni de conversaţie.

Alături pe crenguţă,

scatiul are atâtea

de povestit

La balustrada falezei,

de vorbă cu pescăruşul

de pe piatră

Pe digul de larg,

discuţie îndelungată

cu un vrăbioi

Soarele în apus –

femeia vorbeşte cu florile

pe balcon

Dialogul nu este însă, cum s-ar putea crede, unul mereu facil şi înduioşător, iar, uneori, nu-i nici măcar cordial. Căci micile fiinţe au grijile şi treburile lor şi-şi văd de ele fără menajamente şi politeţuri de prisos.

De lângă mal

răţuşca şi-a luat zborul –

n-a stat la vorbă

Degeaba vorbesc cu ea –

în vârful pomului

cioara tot cârâie

Chiar dacă are darul cuvîntului, autorul nu abuzează de el. Impresia de lejeritate a notaţiei pe care o simţi citind poemele lui Radu Patrichi face ca ele să-ţi pară, cînd nu sînt acele discuţii mute cu lucrurile şi fiinţele nevorbitoare, doar o şuetă familiară a autorului cu sine însuşi. Şi aşa şi este. Nici cuvintele, nici construcţia poemelor nu opun nicio rezistenţă citirii fireşti şi fluente a textelor. Fapte la limita banalităţii sînt prinse din cîteva tuşe pe albul hîrtiei. Poate o vagă tresărire subliniată cu un semn de exclamaţie sau nici atît, pentru că micul palpit se ascunde, înainte de a-şi adjudeca vreun semn manifest, în sfiala unei cordiale ironii. Cordul stă tot timpul sub surdina aspiraţiei imperioase de a fi una cu făpturile acestei lumi: “Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte”.

Jurnalul unui hoinar

Poemele pe care le însemnează din mers par a fi doar file din jurnalul unui hoinar. Nu-i de mirare că, după o lungă plimbare, se va întoarce uneori „bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei”. Că, alteori, „vântul duce mării / foiţa cu haiku”. Între hoinăreală şi scris, între peregrinarea autorului şi viaţa ambientului există deja o simbioză şi umbletul său, uneori aparent vinovat, e integrat firesc în lanţul trofic local:

Căutând haiku-ul

scris pe un mesteacăn,

am călcat un melc

Melcul călcat –

musca se bucură

de-o masă bună

Odihnă în parc –

pe foaia cu haiku-uri

cade o frunză

Simbioză, pentru că şi autorul se nutreşte, de pildă, din alegoria cîinelui: „Ziua haihui – / dar noaptea câinele stă / în casa părăsită”. De cine-i părăsită oare casa? De duhul lumii prezent doar dincolo de ziduri unde vocaţia îl îmbie la o necontenită rătăcire. Rătăcitorul nu este însă nicidecum un rătăcit. Hoinăreala şi pribegia lui sînt căutătoare şi pline de bucurie.

Doar pe străduţe,

să descopăr curţile

cu ghiocei

Mai sunt bucurii –

pe coastă micul salcâm

gata să-nflorească

La blocul vecin

e mare bucurie –

a-nflorit liliacul

Alee pe lângă bloc –

duce direct

spre câmpul însorit

Şi nici nu se pierde, ci, regăsindu-se mereu acolo unde nici nu se aştepta, se împlineşte. Umbletul său e mereu plin de rost. Rătăcind, el întinde un fir de beteală, armează cuprinsul, leagă ţinutul într-o reţea de paşi îndrăgostiţi. El ajunge mereu unde îl aşteptau dintotdeauna, răbdător, lucruri pline de tîlc şi de taină. Rătăcirea este doar un traseu iniţiatic, o strategie a întîlnirilor miraculoase şi revelatoare.

Primul trandafir

cu o boabă de rouă –

este Dumnezeu

Soare-n asfinţit –

peste pădurea bătrână

toaca de la schit

În pom un tril nou –

prin geamul deschis slujba

de-nmormântare

Casă dărâmată –

a rămas doar portiţa

şi cutia de scrisori

Pilde în imagini

Dacă e cumva poet, nu ştie prea bine şi nu asta contează, dacă e moralist, este neostentativ, asemenea micilor fiinţe a căror pildă vie o resimte şi o încorporează spontan într-o imagine şi nu într-o sentinţă. Iată, abia transfigurate, cîteva gesturi de tandreţe, pilde de discreţie şi simplitate, de comuniune firească între făpturile lumii:

Vrăbiile falezei –

arbustul s-a aplecat

primind tot stolul

Seara la terasă –

lângă halbă castanul

îmi pune o floare

Mulţumind pentru masă,

câinele îşi lipeşte

capul de piciorul meu

Noiembrie cald –

lângă mine pe-o piatră

libelula

Iată şi gesturi de candoare care revarsă un preaplin de generozitate sau de autonomie a bucuriei:

Ieşit pe portiţă,

câinele împarte bucuria

la trecători

De pe plajă,

îi dă telefon

să asculte marea

Căţeluşă bucuroasă –

a găsit doi papuci

pentru joacă

Pe străduţă,

la casa părăsită

au înflorit crinii

Iată pilde de neaşteptată bună-cuviinţă sau de însoţire decentă, fără pretenţii:

La vasul cu apă,

câinele aşteaptă

să bea vrabia

Întâi ne-am privit -

şi apoi şopârla

trece-ncet cărarea

Plimbare-n parc –

pe cărarea de alături

păşeşte agale o cioară

Singur la plimbare,

dar m-am întors acasă

cu ploaia

Există în natură şi-n lume o firească îngăduinţă: „Despărţiţi de gard / fiecare-n treaba lui – / eu şi un cioroi”. Există o compensaţie: „Ferestre-alăturate / una cu multe flori / alta cu o fată” şi o contaminare: “Pe promenadă / bucuroşi de întâlnire, / şi câinii şi stăpânii”, dar mai ales o continuitate de gesturi şi intenţii care fac din lume o comunitate de fiinţe asemenea: „Îi dau un deget – / pisoiul torcând / se mângâie cu el”-

Şi, în modul cel mai firesc, poţi primi îndrumare de la măruntele făpturi: „Sărind, ciripind, / vrabia îmi arată / cărarea”, poţi adopta răbdătoarea lor indiferenţă: „De ce să mă grăbesc? / dincolo de gardul verde / cântă doi greieri”, te poţi molipsi de maiestuoasa trenare a vremii: „Ce zi de toamnă – / la ce să mă grăbesc / spre casă?” sau de lentoarea solemnă a astrului zilei: „Fără grabă, / la fel ca şi soarele / ce-apune peste lac”.

Discreţia rătăcitorului

Rareori, autorul îşi permite să-şi exprime vreo îngrijorare faţă de o lume care are echilibrul ei suveran: „Vânt şi zăpadă – / unde s-au adăpostit / vrăbiuţele?”, să facă vreo apreciere comparativă: „Plimbare pe alee – / o frunză uscată / mai grăbită ca mine” sau să corecteze un ritm prea alert: „Am prins frunza grăbită – / o aşez uşor / pe gardul verde”. Asta pentru că e conştient că intervenţia sa ar putea deregla bunul mers al lumii: „Tril de ciocârlie – / căutând-o / cu privirea / se împiedică”.

La fel de conştient (în unele încercări spunînd-o chiar prea tezist: „Plimbare în parc – / fiecare vorbind / la mobil” sau cu o anume grandomanie candid jucată: „Singur – / pe faleză ninge / doar pentru mine”) este de faptul că majoritatea oamenilor au pierdut contactul cu lumea miraculoasă de alături de ei: „Ninge liniştit / pe-aleea luminată – / minune pentru nimeni”, că nu mai simt comuniunea cu ea şi nu mai primesc zilnicul salut de la mesagerii ei:

Zborul pescăruşului

deasupra şalupei –

salut frăţesc

Picături de ploaie

bat în fereastră –

salutul dimineţii

Rostul rătăcirii este prin urmare familiarizarea cu o lume aparte, alta decît cea în care trăim de obicei (mai curînd constrînşi, puţin rutinier, puţin din teama de a nu fi luaţi la ochi): „Plimbare / pe-acelaşi drum unde ştiu / fiecare fir de iarbă”. Înfruntînd totodată riscul de a fi izolaţi şi a părea că ne ascundem de ceilalţi: „Lângă lacul îngheţat, / ascunsă de boscheţi / face gimnastică”, de a fi suspecţi chiar şi în ochii cîinilor: „Satul de vacanţă pustiu – / doar un câine se uită / mirat la mine”. Aşa cum, cu nedisimulată ironie, se vede pe sine chiar şi autorul: „Pe vremea asta / pe faleză încă unul – / nu e nebun, e beat”.

Rătăcirea te poate face să savurezi impenitent, ca un adevărat nabab, micile bucurii, fie ele ale înserării sau ale vîrstei înaintate: „Deja seară – / bătrânul la palatul lui / de la mansardă”, opoziţia de prestigiu fiind anulată de o dispoziţie generoasă. Să aspiri la alte însemne mai fragile şi mai austere: „Decoraţie – / pe rever chiciura / căzută din pom”. Dar mai ales să înveţi de la stihii ce este ascultarea: „Singur pe cărare, / ascultă câte-i spune / tăcerea muntelui”. Şi, poate, smerenia: „Cu ochii închişi / ascult toaca de seară - / şi greierii tac”. Să devii o salcie printre sălcii pentru a pătrunde tîlcul oglindirii: „Clipe de linişte – / sălcii bătrâne pe mal / sălcii bătrâne în apă”. Să afli, privind cerul, cumpănirea lucrurilor şi a gîndurilor: „Pe cerul apusului / doar doi nori: / unul alb, unul negru”. Şi toate acestea, doar văzîndu-le pur şi simplu.

Umorul ca surdină

În majoritatea poemelor din volum, ca şi în cele de mai sus, există, aşa cum stă bine unui haiku, un grăunte abia perceptibil de ironie. Cînd, ca un laconic bilanţ, autorul spune: „Am răvăşit degeaba / frunzele din parc – / nici o cărare”, nu trebuie să-l credem dezamăgit, acest „degeaba” este, exprimat cu umor, mai curînd un motiv de glorie, un crez, o declaraţie programatică.

Şi invers, gluma ascunde discret o lamentare pe care autorul se fereşte s-o exhibe: „Reamenajare – / din cameră au dispărut / glastrele cu flori” – înţelegem că a dispărut mai întîi persoana care îndrăgea florile. Despre spitalizare, eludînd partea neplăcută a stagiului, preferă să se exprime la fel de evaziv-ironic: „Chiar şi pisica / m-a vizitat la spital, / într-un vis frumos”. Despre mizerie, gîndind pozitiv, remarcă: „Casă de ţigani – / pe acoperiş creşte / vesel un salcâm”.

Radu Patrichi este însă un umorist veritabil şi excelează în senryu. Jocurile de cuvinte, abil mînuite, fac situaţiile, doar virtual comice, să devină cu adevărat hazlii:

”Nu intraţi, câine rău!”

pe scară-n faţa uşii

un motan roşu

Curtea bisericii –

pe iarbă vaca domnului

şi calul popii

La geamul spart

paingul paznic -

nu trece nici musca

Nici situaţiile nu sînt lipsite de valenţe ridicole. Important este să ai ochiul versat şi să nu-ţi scape momentul cînd scena îşi mărturiseşte singură taina:

Unitate militară –

la poartă escadrila

de libelule

Aşezat pe bancă

bătrânul a adormit –

bastonul veghează

Uneori, ca în fabule, animalele mărturisesc mai abitir meteahna umană: „Revelion la TV – / pisica abia mai ţine / ochii deschişi” - de ce s-or plictisi oamenii cînd pot să tragă mereu încă un somn binefăcător! Alteori, demascarea vine prin viu grai: „Un mort pe stradă – / invidioasa de pe trotuar: / A scăpat de necazuri!” Dar cea mai caraghioasă postură este aceea în care omul şi animalul îşi dispută acelaşi rol:

Nu înţeleg

cine e în lesă

câinele sau bătrânul?

Veteran al haiku-ului românesc, Radu Patrichi este abia la al doilea volum. Şi pe acesta s-a hotărît să-l selecteze cu greu din miile de încercări pe care le-a strîns pe filele pe care nu i le-a răpit marea. Dacă a crezut cumva că a găsit în haiku un sprijin ferm în viaţă, acest lucru se adevereşte, dar numai aşa cum spune într-un poem de excepţie:

Privesc lacul

sprijinit de plop –

şi el tremură-n vânt

Sprijinul rămîne doar un fel de îmbrăţişare empatică. Plopul, campion al rectitudinii, al altitudinii şi al stabilităţii, răspunde celui ce se sprijină de el ca să obţină echilibru doar printr-o înfiorată solidaritate. Pe cît de vibrantă tot pe-atît de cutremurată. Menţiunea şi el nu este neapărat semnul unei decepţii ci al unei bruşte îngrijorări faţă de tremurul plopului cu care dintr-o dată te simţi înrudit prin soartă.

RADU PATRICHI - BATRANUL INCEARCA

Radu Patrichi - Bătrânul încearcă...
Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice.

Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''. Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.

În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.

Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''.

Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''.

Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''.

În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.

Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.

Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.

Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com