Dincolo de petale în vânt

Cezar Ciobîcă dincolo de petale în vânt*

Şerban Codrin

         Această carte depune o mărturie supărătoare pentru mulţi doritori să se afle în aceeaşi poziţie de a indispune: nu probabil, cu certitudine, Cezar Ciobîcă este cel mai strălucitor talent apărut în ultimele două decenii în poezia minimalistă de prin părţile noastre. Florin Vasiliu, zece ani cât a păstorit revista „Haiku”, editată de Societatea română de haiku, a fost în mare căutare de talente şi a găsit, pe unii acceptându-i, pe alţii nu. Cu unii a exagerat, inclusiv cu sine, pe alţii nu i-a tolerat. În primul rând apăruse cu mulţi ani înainte Radu Patrichi, un maestru al haikuului în formă liberă, poet încă nedescoperit fiindcă este prea puţin selectat şi editat. Cu trecerea timpului, talentul deceniului al IX-lea din secolul XX a fost recunoscut Eduard Ţară; ce face cu creaţia lui îl interesează, poate să o promoveze sau să o amâne, autorul este suveran. Cu Cezar Ciobîcă lucrurile sunt în mers, după „Memoria clepsidrei” (carte pe care nu o cunosc) şi „Caruselul anotimpurilor” (despre care mi-am exprimat opiniile), actualul „Petale în vânt”, editura Pim, Iaşi, 2017, nu consolidează un loc şi un talent, ci repetă ceea ce era mai bun în volumul anterior: imaginaţie bogată, ironie şi autoironie, uneori sarcasm, dar şi tendinţa de a confunda haiku cu senryu (prezentă la toţi poeţii români) şi înclinaţia spre forma liberă, pentru că forma canonică, este drept, ridică mari obstacole.

         Aproape fiecare poem poate fi analizat, de la forma exterioară spre profunzimile sugerate, inclusiv sezonale, modul de prezentare clasic acceptat de majoritatea poeţilor:

                  

Aniversare – sărmana suflă-n puful unei păpădii (primăvara)

Spovedanie – în confesional intră şi un păianjen (vara)

Ziua Recunoştinţei – orbu-i cumpără câinelui o lesă nouă (toamna)

Seară de priveghi – se aud doar stelele căzând din ţurţuri (iarna)

         Am realizat o listă a cuvintelor sezonale, lista se repetă la toţi poeţii, majoritatea luându-l pe Cezar Ciobîcă drept model, deoarece se află în centrul preocupărilor minimaliste pe internet, concursul lunar de haiku (concurs cu bune rezultate), concursul de senryu (de asemenea, strălucitor de cele mai multe ori). Prin urmare, este de aşteptat un nou volum, de data aceasta de senryu, unde Dan Norea cam face legea şi impune limitele. Unde este tanka anunţată şi necunoscută?

         O problemă se ridică. Cezar Ciobîcă poate fi suveran pe un anumit segment al poeziei minimaliste, împreună cu alţi autori puternici, câteva nume se află mai sus, dar pentru creaţia unui poet important este nevoie de lărgirea cât mai mult a suprafeţei, cum se spune, a universului liric. Trebuie să evadeze spre alte zone, dincolo de tanka, haiku, senryu. Haibunul îi poate oferi orizonturi imaginative nelimitate, pentru a sugera o singură soluţie. Poate încerca eseistica poetică, comentariul critic, sau pur şi simplu alte forme fixe, fie orientale, fie occidentale, de la rubayat, pantum, pantun la epigrama lirică, sonet, rondel, cum a reuşit un maestru al formelor poetice, Ion Roşioru.

         În caz contrar, va apărea oboseala, chiar expresivă, repetiţia, chiar interesantă, variaţională, şi ar fi mare păcat pentru un talent cu atât de multe şi interesante posibilităţi, încât în Cezar Ciobîcă ai tendinţa de a spune că s-ar scurtcircuita forţele energetice ale mai multor poeţi.

Pană de curent – la fereastră luminând liliacul alb

Fată sărmană – miresme de tei umplând lada de zestre

Sat îmbătrânit – peste tot miroase-a prune putrede

Noapte geroasă – pulberea Căii Lactee scârţâind sub tălpi

         Puţini poeţi români ştiu ce este un haiku, limitele lui în afara literaturii japoneze; Cezar Ciobîcă a ajuns până acolo încât poate transforma în poezie cu sens profund orice observaţie efemeră transpusă în numai câteva (17) silabe; calea sa are toate şansele să continue, numai poetul să aibă ambiţia de a nu se opri, ci de a persevera prin diversificare.

         O observaţie: recitiţi poemele selectate. De ce kireji (pauza de sens) apare numai după prima secţiune (de 5 silabe), şi niciodată după a doua (de 12 silabe)? Pentru că prima variantă este mai simplă. Obligaţiile unui mare poet sunt să aleagă variantele mai complexe şi să lase ucenicilor libertatea de a alege varianta mai simplă. În caz contrar, se pot modifica rolurile.

_____
*Cezar Florin Ciobîcă - Petale în vânt

Sărbători itinerante

Sărbători itinerante*

Corneliu Traian Atanasiu

La cinci ani de la publicarea primului volum de haiku, cîștigător al concursului de debut din 2011, Cezar recidivează cu o nouă carte. Aspectul noului volum sugerează o evoluție nu doar a scriiturii ci și a modului în care spiritul celor surprinse în poezie i-a modelat propria ființă chiar autorului. O adiere de austeritate a duhului zen a atins parcă și felul în care se prezintă volumul. Formatul A6 al  noului volum este doar jumătate din a celui anterior, iar traducerea poemelor se rezumă doar la limba engleză. De la Caruselul anotimpurilor la Petale în vînt, titlurile celor două volume indică o glisare în care consistența unei lumi ferm integrate și oarecum festiviste se destramă inevitabil în fascinația părticelelor risipite cu exuberanța nesăbuită a generozității. Pare tot mai anevoios să recuperezi un sens din această spulberare fără noimă: 

petale în vînt –

încercând să le pun în

șaptesprezece silabe

        Cînd intenția îi reușește totuși poemele se înscriu în cartea vieții ca niște amprente miraculoase ale unor sărbători itinerante. Sărbători răznite din calendar sau închipuind anotimpuri ad-hoc cu clima și lumina nebănuită a clipelor în care sufletul a întrezărit vibrația spiritului: petale în vânt - / din ce în ce mai lungă / trena miresei.

Care ar fi însă particularitatea indestructibilă a acestui cortegiu de sărbători fîlfîinde? Poate că plenitudinea: pui de o zi - / covata bunicii / plină cu aur. Sau splendoarea unei metafore materializate: nici o stea pe cer - / Dumnezeu doarme / în câmpul de rapiță. Sau, de ce nu, un fel de uluire atotînțelegătoare: salcâmi înfloriți - / se umple de miresme / cutia milei. Și, cu siguranță, o breșă făcută în curgerea monotonă a vremii prin care se întrezărește veșnicia: clepsidră spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Și încă, pipăind lumina: lectură în Braille - / atingînd lumina / polenului de tei.

Avantajul celui ce scrie haiku, asta știe de-acum autorul, este acela că nu se angajează în vreo polemică gălăgioasă și de cele mai multe ori sterilă. Nici vorbă să hulească slujba din lăcașul sfînt. Se pleacă doar pios peste un serviciu profan în care se întrevede fără tăgadă taina sacrului împărtășit: slujba de seară – / o bătrână-n genunchi / plivind răsaduri. El știe însă, la fel de bine, să ia pilda candorii care-i stă alături: blocat în trafic – / fiul meu mi-arată / un fluture în zbor. Pare molipsit de pilda învățătorului: primii fulgi de nea - / bătrânul învățător / amână dictarea, ca și de aceea a oierului: ciocârlia - / păstorul își lasă fluierul / în traistă. Și, în fața miracolului, reacționează firesc la fel ca ei: prima ninsoare - / în vechea mașină de scris / o coală albă.

Deși volumul păstrează gruparea poemelor pe anotimpuri, cele 16 poeme de la final, adunate sub titlul Printre anotimpuri, dezvăluie nu doar confuzia anotimpurilor ci și pe aceea a regnurilor. Există mereu o complicitate firească a manifestărilor naturii care uzează cu măiestrie de claviatura premeditat pusă la dispoziția lor de om: liniștea nopții – / pe clapele pianului / razele lunii. Și nu e doar un exces estetic, luna este prezentă cu tot atîta aplomb și familiaritate în episoade pragmatice: sfoara de rufe - / printre scutece se zvîntă / luna plină sau pod cu vechituri - / sita bunicii cerne / lumina lunii. Complementaritatea devine astfel un fel de integrare și conlucrare fructuoasă a gesturilor umane cu lumea cea mare: în grădină zen - / bătrânul haijin greblează / umbrele norilor. Și viceversa, împodobirea obiectelor omului cumulează lesne și contribuția tenace a insectelor: caligrafie - / pe rama vechii oglinzi / urme de cari. La urma urmei, autorul de haiku pare să deprindă o stare privilegiată menită să trăiască aievea, copilărindu-se, dărnicia Înaltului: Calea Lactee - / ceaunul de tuci se umple / cu cocoșei. Și asta parcă în ciuda ambiguității funciare a mesajului caligrafiat cu modestie chiar de mîna lui: de Înălțare - / iedera să cațără / pe mausoleu.

Am ales ca încheiere un fel de pildă a austerității surprinsă într-o imagine pe care cititorul, după ce a citit și a uitat textul, o poate reține ca o amprentă pe retina minții:

zi friguroasă –

în stogurile de paie

soarele verii

________

*Cezar Florin Ciobîcă – Petale în vînt

Petale în vânt = Petals on the wind

Petale în vânt = Petals on the wind: haiku

Cezar-Florin Ciobîcă, Iaşi, Editura PIM, 2017

Atrasă de expresia unei iluminări de moment, în care examinăm viaţa lucrurilor, parafrazând  un autor englez şi un devotat al culturii japoneze, Reginald Horace Blyth, apropierea de poemele nipone nu a fost întâmplătoare. S-a declanşat sentimentul că le aparţin, simţindu-mă reprezentată de stil, de tot ce am descoprit prin căutări şi prin citirea cărţilor de haiku. Surprinzătoare mişcarea din mediul online, o mişcare frumos organizată, închegată, prietenoasă incluzând mai mulţi autori de poeme nipone. Autori cu renume în ţară şi străinătate, printre aceştia numărându-se şi Cezar-Florin Ciobîcă, ale cărui poeme mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Cine este acest haijin român?  „Cezar-Florin Ciobîcă  lucrează în Botoşani, România, ca profesor şi autor de poezie, proză şi haiku. Scrie haiku din 2008, iar poemele lui au apărut şi pe câteva site-uri internaţionale. A câştigat premii la concursuri internaţionale de haiku, iar începând cu 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 de autori de haiku din Europa. Coordonează un club de haiku, organizează concursuri (haiku, senryu, tanka) pe site-ul Lyrical flashes şi este membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku Sharpening the green pencil. A publicat două cărţi până acum (Memoria clepsidrei, poezie, şi Caruselul anotimpurilor, haiku).”

În acest an, 2017, la Editura PIM din Iaşi îi apare încă un volum de haiku, în ediţie bilingvă (română-engleză) - „Petale în vânt” cu titlu paralel „Petals on the wind”.

Titlu cărţii este extrem de sugestiv. Exprimă un adevăr universal valabil: ne place ori nu ne place, cu voia sau fără voia noastră, nu suntem altceva decât petale în vânt, iar tema principală a cărţii, este aceea a existenţei vremelnice, efemere.

După cum vom vedea, pentru Cezar Ciobîcă, a scrie haiku este o adevărată artă, aceea a simplităţii, a sincerităţii, a purităţii, a sensibilităţii, într-un cuvânt arta esenţei. Într-adevăr, în doar 17 silabe (3 versuri), descoperim universuri şi lumi  incomensurabile. Autorul se apleacă atent, cu decenţă, observă cu fineţe, cu rafinament tot ce-l înconjoară şi dezvăluie cu mărinimie celorlalţi tablouri cu rezonanţe adânci şi de durată. Poemele sunt inserate în carte precum vârtelniţa deapănă timpul, înşirând cele patru anotimpuri în rotaţia lor firească (Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă), însă cartea are şi un al cincilea capitol, în care autorul  presară Printre anotimpuri  alte câteva poeme.

Cine vede în haiku ori spune că haiku-ul este doar imagine are multe de pierdut. Cuvintele, versurile sunt doar „interfaţa” scriiturii cu cititorul. Dincolo de aceasta se deschide o lume cu reverberaţii nebănuite, cu valenţe de neînchipuit. După descoperirea imaginii, cititorul trebuie să treacă dincolo de aceasta descifrând rosturi şi profunzimi ale cuvintelor şi imaginilor. Decriptarea şi tălmăcirea simbolismul acestora printr-o atitudine contemplativă este ceea ce atrage cititorul şi îl îmbogăţeşte spiritual, artistic, cultural...

În acest sens, mi-am propus şi eu un exerciţiu modest prin care încerc să descâlcesc sensuri şi înţelesuri ale haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă. Am citit şi recitit cartea, m-am hrănit cu seva vie a unui univers în mişcare.  

Mă opresc pentru început la poemul: clepsidra spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Un haiku, în care autorul contrapune două planuri- golul şi plinul. Clepsidra spartă, cu certitudine are fisuri prin care se goleşte de conţinut, însă nu cunoaştem cauzele apariţiei acestora, ci, doar, putem accepta că aşa a fost proiectată. În cel de-al doilea plan, timpul (măsurat de clepsidră) este totuşi plin, dar nu oricum, ci,  de data aceasta cu miresmele de tei. 

La o analiză mai atentă, observăm că pe autor îl preocupă filosofia vieţii. Doreşte să ajute cititorul să înţeleagă parcursul omului în timp şi spaţiu; un adevăr cunoscut şi recunoscut, acela al trecerii, curgerii  timpului continuu. Acesta se scurge precum un fluid, alunecând lin sau în cascade. Fiecare dintre noi îl percepem şi îl trăim în mod subiectiv, personal; pentru unii poate fi senin, pentru alţii, dramatic. Pentru a spori bucuria trăirii, ori pentru a atenua efectul trecerii şi pentru a fi mai uşor de suportat, Cezar Ciobîcă umple timpul cu mireasma de tei, care ne încântă, ne binedispune, ne face să uităm de lucrurile neconforme cu dorinţele noastre, cu puterea noastră de imaginaţie şi ne face să înţelegem că, de fapt, nu timpul se scurge, ci noi ne strecurăm prin timp spre marea trecere, pe care trebuie s-o acceptăm şi, chiar să ne pregătim în acest sens. Autorul ne dă şi metoda: să ne bucurăm de mireasma teiului şi a altor flori plăcut mirositoare şi binefăcătoare, astfel realizându-se un transfer de bine, de senin, de lumină de la natură spre noi, oamenii. În comuniune  şi armonie cu natura, receptivi la schimbările fireşti din jurul nostru, viaţa, deşi trecătoare poate să ne fie frumoasă. Este o atenţionare că, până la urmă acest lucru depinde şi de noi (liberul arbitru) şi, că este de ajuns doar să avem „ochi de văzut, urechi de auzit” şi sufletul deschis pentru a primi frumuseţe şi dărui iubire. În consecinţă, în opinia autorului, clepsidra spartă semnifică viaţa omului, deosebită de clepsidra naturii, care se scurge în cicluri, rotiri ale timpului prin anotimpuri, între moarte şi înviere. Pe de altă parte, şi noi, oamenii aşteptăm învierea. Când va fi aceasta este o taină, numai Domnul ştie.

Un alt popas, pe aceeaşi temă: bătrân pe prispă - / printre frunzele veştede / un ghiocel. Autorul surprinde desprimăvărarea, trecerea de la iarnă la primăvară, când  ies la căldură gâzele, copiii, iar bătrânii, încet, anevoie,  pe prispa casei, cu privirea fixă, uneori pierdută printre frunzele veştede ale toamnei trecute. Putem  presupune că în înţelepciunea lor, conştientizează asemănarea cu ele. Le contemplă cu nostalgie, cu compasiune, însă descoperim că în această postură, bătrânul nu-şi pierde speranţa; observă un ghiocel, firav şi gingaş, care depăşeşte oprelişti, intemperii şi răzbate, înalţâdu-şi corpul spre cer  bucurându-se de lumina  soarelui. Ghiocelul este modelul de dârzenie, de voinţă sporită, îl motivează pe bătrân să lupte cu neputinţele şi să  mai creadă într-o nouă revigorare a organismului. Prin contrapunerea celor două ipostaze: bătrân (sfârşit) şi ghiocel (început) se aprinde scânteia, are loc  declicul schimbării stării de spirit a bătrânului. Prin absorbţia albului purificator şi interiorizarea luminii  redobândeşte, pe cât posibil, încrederea în sine, speranţa de a merge mai departe. Haiku-ul poate fi o meditaţie, o reconfigurare a modului de a vedea viaţa spre dobândirea liniştii eului interior.

Liniştită, cu sufletu-mi plin de bucurie şi speranţă, zăbovesc puţin asupra unui alt haiku: primul curcubeu - / culorile pastel / neîncepute. Şi aici întâlnim o juxtapunere a două planuri diferite: cerul şi pământul. Fiind vorba de primul curcubeu, deducem că ne aflăm la începutul verii, când natura este îmbrăcată în culorile pastel, culori diafane, (roz, bleu, lila, galben, verde...), care-i conferă un aer copilăresc şi proaspăt, zglobiu şi delicat. Dacă aici întâlnim din plin culori şi tonuri diverse,  autorul ne anunţă că în cer nu este nicio risipă a acestora, ele fiind neîncepute. Doar ne semnalează un nou început al unui proces de apariţie a unui brâu de culori pe cer prin reflectarea luminii soarelui printre picăturile ploii de vară.

Privind tabloul în oglindă, am putea spune: precum pe pământ, aşa şi în cer sau invers, însă autorul nu ne spune de unde şi încotro sunt transferate irizaţiile de culori. Înţelegem însă, că şi teruricul şi celestul au sursele lor şi că între ele există o simbioză perfectă, că totul este divin. Vara dispune de o paletă bogată de culori pentru a înfrumuseţa pământul şi cerul, în aceeaşi măsură. Vara este anotimpul trăirilor calde, senine, tuşe din preaplinul teluricului şi cerescului se revarsă în sufletul oamenilor, fenomen care predispune la reverie şi înălţare. Acolo unde este lumină şi căldură este sănătate, bună dispoziţie. Haiku-ul lui Cezar Ciobcă, construit cu măiestrie este doar conturul unui tablou sublim al unei bucăţi de cer, este primul pas spre un tablou estival divin. Imaginându-ne  ceilalţi paşi parcurşi prin nuanţele şi culorile care  îmbracă cerul şi pământul, ajungem cu siguranţă  la sufletul nostru, înfrumuseţându-l şi înnobilându-l. Cu alte cuvinte, haiku-ul zugrăveşte în cel mai fericit mod un tablou din natură, însă nu se opreşte aici. Tablou complet al creaţiei divine, include şi Omul.

Însă vara are şi neajunsuri, neplăceri. De data aceasta, poetul surprinde  aspecte deloc plăcute, ci nedorite, chiar apăsătoare, obositoare. Probabil, următorul haiku niciun strop de ploaie - / ugerele vacilor / numai crăpături este o vie amintire din copilărie, care l-a urmărit în timp.  O perioadă de secetă, în care păşunile sunt arse de razele fierbinţi ale soarelui de cuptor, neostoite de niciun nor, de niciun strop de ploaie. Anii de secetă sunt greu de suportat prin consecinţele nefaste asupra plantelor, animalelor, şi, desigur, implicit asupra oamenilor.  Din lipsa apei totul se deshidratează, se usucă. Autorul se opreşte doar la un singur exemplu, prin care suprinde suferinţa pe care o suportă ugerele vacilor, care,  asemenea pământului sunt brăzdate numai [de] crăpături. Ugerele vacilor sunt izvoarele de hrană pentru populaţia satelor, de la copii până la cei vârstnici. Drama este mai mare pentru că nu există un etalon de timp în care se poate anticipa rezolvarea situaţiei. Pentru o clipă, mi-am imaginat durerea sufletească a femeii care mulge vaca dis-de-dimineaţă pentru a-şi hrăni copiii, iar în spuma laptelui alb (destul de puţin) din şiştar se scurge o dâră de sânge din ugerul crăpat al vacii. Femeia ştiind ce înseamnă durerea sânului, suferă întreit: revenindu-i propriile amintiri dureroase din primele zile de alăptat copiii, grija că nu are cu ce-i hrăni în perioada secetei şi durerea vacii, animal sfânt pentru familia ei. Durerea sufletească a sătenilor sporită de angoasele, neliniştile, spaimele cu privire la traiul întregii familii, pe termen nelimitat este un tablou trist al vieţii de la ţară, pe care l-am simţit şi trăit, copil fiind.

Timpul se rostogoleşte în ritmul lui, iar noi ţinem cumva pasul prin liniştea nopţii –/  o castană tulburând / stelele din lac. Probabil că autorul  se află sau se imaginează pe malul unui lac ori în apropierea acestuia, într-un peisaj nocturn, romantic; poate chiar într-o escapadă de câteva zile, undeva într-un mediu natural în care să respire liniştea nopţii întru propria-i linişte. Şi, de ce să nu recunoaştem, unele nopţi de toamnă sunt superbe. Într-o noapte senină de sfârşit de septembrie ori început de octombrie, departe de zgomotul oraşului, al televizorului şi telefonului, în care poţi depăna propriile  amintiri, mai vechi sau mai noi, poţi medita ori înălţa o rugăciune,  îţi poţi găsi  liniştea eului interior.

Într-o asemenea noapte, parcă şi stelele se relaxau revârsându-şi lumina pe  suprafaţa apei. O boare de vânt ori castana slăbită (este toamnă) se desprinde de  ramura arborelui şi, odată ce atinge suprafaţa apei produce un zgomot. În liniştea devenită tihnă în miez de noapte,  are loc o schimbare de ton, în care o castană tulburând / stelele din lac. Întâmplarea îi atrage atenţia autorului care observă impactul acesteia asupra lacului şi cerului. Efectul căderii nu este doar sunetul produs şi tulburarea liniştii lacului, împrejurimilor şi a stelelor ci, prin extensie se prelungeşte, tulburând şi liniştea autorului,  empatic cu ceea ce se întâmplă în natură, de jos până sus. O, Doamne, de cât de puţin este nevoie pentru a ne pierde liniştea!

Prin poemul ceaţă deasă – / tata nu-şi mai aminteşte / nici numele rămânem tot  în anotimpul de toamnă. Vremea se răceşte, apare fenomenul de ceaţă, seara, dimineaţa vizibilitatea este redusă, sunt inconveniente în circulaţie şi nu numai, afectează pe cei meteosensibili şi exemplele ar putea continua.

Autorul dă un nou contur imaginii, o altă direcţie lucrurilor, fenomenelor;  este vorba de toamna omului, în care acesta trebuie să se adapteze noului mod de viaţă, pentru că, de data aceasta, ceaţă deasă, ca metaforă ne dezvăluie faptul că este vorba de ceaţa minţii. Din păcate, aceasta (ceaţa) a inundat memoria tatălui şi nu-şi mai aminteşte / nici numele, cel mai simplu lucru pentru om. Poate durerea şi suferinţa sunt mult mai mari dacă are şi momente de luciditate şi conştientizează pierderile de memorie. Pentru cei apropiaţi este o suferinţă greu de suportat, pe de o parte văzând deteriorarea sănătăţii părintelui la senectute, pe de altă parte dorinţa de a-i fi alături, a-l putea ajuta şi a-l feri de eventuale necazuri. Poemul este extrem de profund, îţi crează o stare de spirit cu frisoane, panică, anticipând întâmplări nefaste. Încerci, te străduieşti să găseşti explicaţii, pui întrebări, greu de găsit răspunsuri. Până la umă, ruga şi acceptarea sunt soluţiile. Sentimentul amar cu privire la degradarea omului ca şi a naturii, cu deosebirea că natura renaşte, însă omul nu, este greu de suportat, umerii pe care trebuie să duci povara devin din ce în ce mai aplecaţi, iar cei pe care ai vrea să plângi sunt neputincioşi.

De remarcat în carte şi poemele, în care autorul sesizează îmbătrânirea populaţiei de la ţară:  sat îmbătrânit - / pe hornul casei de naşteri / o barză cu pui;  trăirile copiilor ale căror părinţi sunt nevoiţi să plece la muncă în străinătate:  Ziua mamei - / fetiţa-n lacrimi învârte / globul pământesc sau durerea părinţilor rămaşi acasă, copiii fiind plecaţi: la cules de struguri - / cu gândul la copiii / plecaţi departe; nostalgia pentru locurile şi casa copilăriei: casa natală - / miresmele de liliac / umplu tot golul.

Poemele lui Cezar Ciobîcă sunt schiţe de peisaj, tuşe de penel bine articulate pe canavaua pregătită anume. Mi-au  încântat sufletul şi multe alte poeme, tablouri feerice şi de neuitat: prima ninsoare - / în vechea naşină de scris / o coală albă; petale în vânt - / din ce în ce mai lungă / trena miresei; amiază pe câmp - / miroase a lavandă / chiar şi lumina; întârziind / lăsarea asfinţitlui - / floarea soarelui...

Un periplu prin şi printre meandrele anotimpurilor cu ajutorul haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă  este o delectare intelectuală, o desfătare sufletească, o înălţare sprituală.

Întâlnim în creaţia lui Cezar Ciobîcă o tăcere metafizică, spune doar cât să sugereze ceva, explică doar cât să incite, descrie doar pentru a-ţi pregăti pana ori pensonul să continui, foloseşte metafora doar pentru a-ţi deschide calea îngustă dar sigură de a ajunge la esenţă, la izvor. Extrapolând ceea ce poţi înţelege din poemele sale la a contura o viziune asupra autorului  şi propriei sale existenţe, am putea spune că este omul implicat, visător şi sensibil, îngândurat şi jovial şi, dincolo de toate aceste ipostaze, este omul echilibrat.

Cunoscător al mai multor limbi străine, prin creaţia sa, poetul Cezar Ciobîcă realizează în chip fericit un dialog pertinent între culturi, limbi şi literaturi. Este unul dintre autorii pasionaţi şi  dedicaţi poemului de sorginte niponă şi filosofiei zen, mărturisind că în afara tuturor preocupărilor pedagogice, poetice..., „nu este  decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi ne-a convins şi prin această carte că vorbeşte şi scrie excepţional. 

Valoarea cărţii lui Cezar Ciobîcă „Petale în vânt =Petals on the wind”  este invers proporţională cu formatul în care apare. Zicala „esenţele tari se ţin în sticle mici” este valabilă pentru fiecare haiku în parte, dar şi pentru carte, ca întreg. Distinsă ca formă, subtilă ca şi conţinut, o carte frumoasă, „cinste cui te-a scris”!

Merită să o purtăm tot timpul cu noi ca pe o carte de rugăciuni.

Vasilica Grigoraş

Petale în vânt / Petals on the wind

La editura Pim din Iaşi, a apărut în ediţie bilingvă (română – engleză), volumul de haiku al poetului Cezar Ciobîcă, Petale în vânt / Petals on the wind.

Tehnoredactare / Editor Cezar Ciobîcă

Culegere computerizată / Computerized typesetting : Cezar Ciobîcă

Traducere în engleză / English version : Cezar Ciobîcă

Autorul este la al treilea volum publicat, din care unul de poezie (Memoria clepsidrei) şi două de haiku : Caruselul anotimpurilor, câştigat la a doua ediţie a concursului de debut al grupului Ro Ku, organizat în 2011 şi actualul volum Petale în vânt / Petals on the wind.

Cezar Ciobîcă este un nume cunoscut atât în România cât şi peste hotare prin numeroasele premii obţinute la diferite concursuri. Autorul se remarcă prin talent, perseverenţă şi o mare dragoste pentru acest poem japonez numit haiku.

S-ar putea spune pe drept cuvânt că are haiku-ul în sânge.

Volumul cuprinde cinci capitole:

Primăvara / Spring

Vara / Summer

Toamna / Autumn

Iarna / Winter

Printre anotimpuri / Among seasons.

Urmând cursul anotimpurilor, poemele se remarcă printr-o mare frumuseţe, sensibilitate şi o deosebită profunzime.

Primul poem se deschide ca o fereastră spre primăvară, spre renaşterea naturii dar şi spre sufletul poetului :

Floriile –

pe pervaz o turturea

cu ochii mamei

Palm Sunday –

on the sill a turtledove

with my mom’s eyes

La fel de sensibil este cel de-al doile poem în care mâţişorii

răsfrânţi în oglinda lacului par nişte stele care înmuguresc.

O imagine a universului văzut în oglindă.

mâţişori pe ram –

în oglinda lacului

stele înmugurind

catkins on the branch –

in the mirror’s lake

budding stars

Primăvara e anotimpul renaşterii, al trezirii la viaţă dar şi al contemplării acestor minuni simple ale naturii. Bătrânul stând la soare pe prispă descoperă un ghiocel care iese printre frunzele veştede.

Urmează apoi o serie de poeme care reiau titlul volumului –

Petale în vânt / Petals on the wind.

Petalele se aştern pe pământ ca o trenă de mireasă din ce în ce mai lungă. Tot petalele primenesc hainele sperietorii sau se aşează pe rănile Mântuitorului, alinându-i durerea.

Barza apare şi ea ca simbol al primăverii dar şi al speranţei regenerării locuitorilor dintr-un sat îmbătrânit.

Liliacul cu mirosul lui puternic apare în multe poeme :

Fie că parfumul lui aduce pe monitor semne vitale, fie că pătrunde printre gratiile de fier, fie că albul lui luminează noaptea la fereastră, liliacul îşi manifestă obsesiv prezenţa.

Mierla şi ciocârlia fac de asemenea parte din ritualul primăverii. Trilurile lor melodioase, adevărate concerte, dau viaţă naturii, sonorizând copacii sau împrumută lumina de la galbenul câmpului de rapiţă.

primă audiţie –

prin fereastra deschisă

cântecul mierlei

the first audition –

through the open window

blackbird’s song

lan de rapiţă –

cântecul ciocârliei

şi mai luminos

rapeseed field –

the skylark’s song

more brighter

Culorile predominante ale primăverii sunt verdele crud al copacilor, albul ghioceilor, al liliacului, al florilor de prun, galbenul rapiţei dar şi al puilor abia ieşiţi din ou. Culoarea mov a unui pâlc de brânduşe, devine printr-o ingenioasă substituire, parfumul mov al rochiilor mamei.

Pline de parfum, culoare şi muzică poemele primăverii din acest volum ne poartă cu gândul la Corespondenţele lui Baudelaire în

care :

« Parfum, culoare, sunet se cheamă şi-şi vorbesc. »

(Traducere - Necula Florin Dănuţ).

Vara / Summer

Vara se instalează pretutindeni cu parfum îmbătător de salcâmi, de tei şi de lavandă, cu zbor de fluturi dar şi cu secetă, caniculă , uneori cu averse de ploaie, cu fulgere şi tunete.

Când seceta se prelungeşte, creştinii ridică rugi fierbinţi pentru ploaie.

rugi pentru ploaie -

nemişcată pe clopot

o libelulă

prayers for rain –

motionless on the bell

a dragonfly

Libelula pare să ia şi ea parte la ceremonial în aşteptarea binecuvântatei ploi.

Miresmele de tei sunt atât de puternice încât te fac să rătăceşti drumul spre casă, iar parfumul de salcâmi umple chiar cutia milei.

Cântecul matinal al ciocârliei şi al mierlei e completat de cel nocturn al privighetorii :

noapte pe baltă –

cântecul privighetorii

făcând valuri

night on the pond –

the song of the nightingale

making waves

Nici greierii nu se lasă mai prejos. Alături de păsări

micii cântăreţi dau concerte în aer liber sau chiar într-un vechi gramofon :

drum prin bazar –

un greier ţârâind

într-un gramofon

way through the bazar –

a cricket chirping

in a gramophone

Ploaia, grindina, curcubeul, roua, lumina lunii, puful plopilor, floarea soarelui, florile de sânziene, macii, rochiţa rândunicii defilează rând pe rând în această atmosferă estivală.

Răpăitul grindinei pe acoperiş devine un adevărat marş

Radetzky, volbura îmbracă o păpuşă goală aruncată la groapa de gunoi, floarea soarelui întârzie asfinţitul astrului.

Amurgul de vară creează o imagine impresionantă :

amurg de vară –

pe un vitraliu Iisus

scăldat în sânge

summer twilight –

on a stained glass Jesus

bathed in blood

Toamna / Autumn

Imaginile verii se estompează încetul cu încetul fiind înlocuite cu cele ale toamnei.

Cerul de un albastru sclipitor al verii e mai mult acoperit, soarele se ascunde în stogurile de paie, vuietul mării se aude doar în ghiozdanul fetiţei, cocorii pleacă, ceaţa deasă acoperă totul ca o perdea cenuşie, plouă cu frunze care conduc pe ultimul drum răposaţii, soarele se eclipsează, luna e în declin, din teascul uitat sub şopron curge doar rugina.

Imaginea toamnei nu este deloc idilică în viziunea poetului. E mai degrabă una bacoviană, cu acordurile lungi şi triste ale vântului. Seninul e întunecat de stoluri de grauri, oamenii calcă în picioare lumina din frunze, căderea unei castane tulbură stelele din lac, în satul îmbătrânit nu miroase decât a prune putrede iar bătrânii din aziluri capătă chipuri de ceară ca în Muzeul figurilor de ceară din Londra.

azil de bătrâni –

chipuri de ceară privind

un stol de cocori

asylum of elders –

wax faces looking at

a flock of cranes

Este un univers al descompunerii treptate şi al morţii naturii.

Rareori o imagine luminoasă însufleţeşte acest tablou sumbru, creat parcă de penelul lui Rembrandt.

Frunze galbene –

umbrele statuilor

tot mai luminoase

yellow leaves –

the shadows of the statues

increasingly bright

Şi pentru că tot am amintit de Corespondenţele marelui poet francez Charles Baudelaire, vom reveni la un alt poem al său,

Cântec de toamnă :

« Curând ne-om scufunda în recile tenebre,

Adio deci lumină a verilor prea scurte !

Aud deja căzând cu sunete funebre,

Lemnul răsunător pe dalele din curte. »

(Traducere - Necula Florin Dănuţ).

De la marşul Radetzky al grindinei iată-ne la marşul funebru al lui Chopin sau Beethoven care ne conduce spre ultimul anotimp, cel al morţii naturii.

Mult mai scurtă ca număr de poeme, iarna este totuşi un anotimp luminos datorită zăpezii strălucitoare şi a sărbătorii de Crăciun care aduce bucurii în inimile tuturor.

Deşi rece, geroasă, iarna este un anotimp al purităţii care ne aduce pe chipuri zâmbetul copilăriei.

Crizantemele surprinse de prima ninsoare par mai luminoase, primii fulgi de nea îl fac pe bătrânul dascăl să-şi amâne dictarea,

noaptea geroasă face ca pulberea Căii Lactee să scârţâie sub tălpi, dar zăpada face şi adevărate minuni :

prima ninsoare -

îngerilor de piatră

le cresc pene noi

first snow –

for the stone angels

new feathering

Ultimul capitol al volumului, Printre anotimpuri / Among seasons, reia anumite teme din celelalte capitolele dându-le culori şi sensuri noi :

Un buchet uscat de levănţică aminteşte autorului zâmbetul mamei ca şi turtureaua din primul capitol care are aceiaşi ochi blânzi ca ai mamei.

Paingul continuă lucrul bunicii care a plecat demult, iar sita ei din podul cu vechituri cerne acum doar lumina lunii.

Un poem de o mare frumuseţe ne aminteşte discret de celebra sonată beethoveniană. În acest poem chiar luna e cea care interpretează cu razele ei piesa muzicală.

liniştea nopţii –

pe clapele pianului

razele lunii

night’s silence –

on the piano keyboard

the moonlight

Lectura volumului Petale în vânt / Petals on the wind, creează cititorului momente de încântare dar şi de meditaţie.

Talentul autorului, completat de o mare sensibilitate şi de mult spirit de observaţie are darul de a ne purta printre poemele sale precum petalele pe aripile inspiraţiei.

Cezar Florin Ciobîcă - Caruselul anotimpurilor

         Volumul de față este cel care a cîștigat a doua ediție a concursului de debut al Grupului Ro Ku pe anul 2011. Ca și cîștigătoarea concursului din 2009, Livia Ciupav, Cezar Florin Ciobîcă și-a făcut debutul prin participarea la concursul ROMANIAN KUKAI, devenind ulterior unul din membrii și organizatorii concursului desfășurat peRomanian Haiku. În scurt timp, a cîștigat nenumărate premii nu doar în concursurile din România ci și în cele din afara țării. 

         Absolvent de filologie și profesor de germană, Cezar promovează haiku-ul și prin susținerea unui cenaclu școlar din rîndurile căruia s-au ridicat două eleve de certă valoare, antrenate, alături de el, în competiții internaționale.

         Fără să le epuizez, voi enumera cîteva dintre calitățile pe care autorul le dovedește în poemele acestui volum, virtuți care ne-au făcut, pe mine, pe Șerban Codrin și pe Dan Doman, să-l declarăm cîștigătorul acestei ediții a concursului.

Înclinarea sa pentru haiku este probată de calitatea observației: sensului promovat de o anume imagine, el îi găsește cu ușurință, chiar la sursă, dublete, replici, ison. O casă-n ruină este acompaniată perfect de o altă imagine aflată la fața locului: pe frânghia de rufe / numai volbura; în vechea livadă este remarcat imediat și ironic faptul că doar ciocănitorile mai curăță pomii; de Ziua Eroilor - / pe vechiul câmp de luptă / doar maci sângerii mai permit închipuirii să dea frîu liber emoției pios amintitoare.

Pe de altă parte, autorul simte că ceea ce se întîmplă-n natură interferează paradoxal, parcă dorind să-i fure sensurile, cu  lumea omului. În Noaptea-Nvierii - / un cariu ia lumină din  / nimbul lui Iisus sau, luînd pilda sfîntă, tot în Noaptea-Nvierii - / din insectar se-nalță / o gărgăriță. Aparent doar imitații, întîmplările sînt pline de o mare taină.

Poeme care par să curgă de la sine trădează totuși o abilă și complexă punere în scenă prin valorificarea jocului de cuvinte:  vânt printre sălcii - / mâțișorii zgreapțănă / Calea Lactee – vîntul clatină crengile salciei care atinge cu amenții oglindirea în apă a Căii Robilor. O elipsă elegantă  dar ușor de suplinit folosește aceeași oglindire doar subînțeleasă: câmpul cu orez– / stelele umplu spațiul  /  dintre răsaduri. Ființa hibridă a mîțișorilor, coabitarea stelelor cu răsadurile sînt și ele fapte pline de tîlc.

Jocurile de cuvinte sînt exploatate cu sucees și în alte poeme, unde se simte că sînt prezente simultan și sensul propriu, și cel figurat al cuvintelor:  De Înălțare / dintr-un telefon mobil / Oda bucuriei; Zi caniculară- / numai fata morgana / bate câmpii. Coincidențe mirabile fac ca lumea să pară pătrunsă de semnificații nebănuite care o înviorează și-i dau o altă consistență.

O altă resursă, cu multiple valențe aluzive, pe care autorul știe să o abordeze cu talent este candoarea copilului:  Inundație – / băiatul meu îmi cere / să-i fac o arcă. Fapta lui Noe ne apare astfel de-o ingenuitate la fel de paradoxală ca dorința fiului. Sau, îndeplinind în joacă dorințele fiului, tatăl simte și o anume penitență liber consimțită:  Ajun de Florii- / mă costumez în măgar / pentru  fiul meu.

În multe poeme, situația-n sine spune mucalit totul: Pe malul mării – / un cerșetor / își înalță / castel de nisip; Teatru-n ruină - / seara ies la rampă / numai greierii; Haltă-n câmpie - / cântecul greierilor / la clasa întâi. Doar cîteun cuvînt buclucaș smintește abia simițit, dar aducîndu-i nuanța unui parfum aparte, sensul.

Și la fel de firești se dovedesc și minunile de zi cu zi: Tunete-n amurg - / pe tarabă un harbuz / se crapă-n două; După aversă - / găurile din asfalt / pline cu stele; Ploaie de vară - / luna va răsări din nou / în puțul secat– există o intimă comunicare între toate registrele firii, totul e să știi să o vezi, să te bucuri de ea și să o împărtășești altora. La fel cum face, cu bucurie și uimire, și fătul deja din pîntecul mamei: Tunete în zori - / bebelușul nenăscut / dă din picioare.

         Haiku-ul n-ar fi totuși haiku dacă nu ar fi mai mereu la granița ironiei și ea este acolo unde natura se întîlnește, cel mai adesea mailițios, cu omul: Breaking news- / toți țânțarii se-adună / pe monitor; Plajă de nudiști - / o femeie își scoate / chiar și peruca.

         În spiritul zen este ca omul să simtă și să exprime considerația și prețuirea față de ceea ce este pentru el sacru: Bătrânul arcaș / pune deoparte săgeata - / curcubeul. La fel de bine însă el poate rămîne mut în fața irosirii faptelor și edificiilor umane : Vechiul bastion - / doar sângele-voinicului / pe metereze.

         Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte care-l cîștigă și-l cucerește pe cititor. 
 

Corneliu Traian Atanasiu