Noapte de noapte*
Corneliu Traian Atanasiu
Nu trebuie să ceri haiku-ului ceea
ce nu-ți poate oferi. Din contra, spiritul tău trebuie să se plieze pe
austeritatea delicată și subtilă a imaginilor lui. Pe aluzia care, evitînd să
se pronunțe, face din crăpătură o invitație virtuală la a te împărtăși
dintr-un mister la care n-ai cum să dai năvală.
ușa crăpată –
mugurii zarzărului
stau să plesnească
Pentru astfel de situații s-au ales
dintotdeauna ritualuri care, chiar dacă nu dau rezultate practice verificabile,
îi încîntă îndeajuns pe cei care le săvîrșesc: cântec murmurat – / își
desface-aripile / o buburuză. Și îi înzestrează pe deasupra cu acea reținere
discretă cuplată cu iminența unei așteptări abia surdinizate: vremea închisă
– / stânjeneii stau gata / să se deschidă. Toate într-un echilibru fragil
și dinamic pe care îl asigură ființele acestei lumi: frunze-n cădere – / din
palmă își ia zborul / o gărgăriță. Un echilibru care include și
generozitatea unei palme de pe care se poate decola.
Starea lumii de azi răzbate și ea
fățiș în țesătura de îngrijorări a celor trei rînduri: drujbă-n plină zi – /
a amuțit până și / cântecul mierlei. Apropourile sînt aparent mai
temperate, dar consecințele sînt drastice. Drujba se dovedește doar un
travesti pentru o vrăjmășie care atentează la ordinea firii. Seninul de
altădată, pentru cei siliți la peregrinări prin lumea cea mare, pare să nu-și
mai afle loc în peisajul natal: lumea-n lung și-n lat – / cicoarea ca acasă
/ doar în ochii lui. Odihna nu se mai lipește de cei duși de-acasă, iar
lăcrămioarele nu mai sînt aievea:
nopțile albe –
strivite între pleoape
lăcrămioarele
La întoarcere, pustietatea locurilor
e alinată doar de tremurul lipsit de frison al unor petale: liniște-mormânt
– / lângă crucea de piatră / freamătă un mac. Doar corespondențe fără miez:
liniștea mării – / în tonuri de crepuscul / plâns de pescăruș.
Ziditorul de altădată pare să fi abandonat acest tărîm, lăsîndu-l pradă
deșertului: castel de nisip – / ziditorul migălind / scara
spre stele. Să fie suficient adevăr în semnele ce se întrevăd?
stea căzătoare –
vaierul cucuvelei
înalt în văzduh
Da și nu. Semnele sînt expresive dar înșelătoare dacă nu le vezi și pe
cele de semn contrar. Poate că albastrul s-a ascuns doar o vreme: norii în
zig-zag – / tot azurul coborât / în albăstrele. Poate n-ai întîlnit lumina
neașteptată care împrăștie tenebrele: câmp de rapiță – / găsesc în sfârșit
calea / în întuneric. Și nici lumina care flanchează cu certitudni un drum:
drumul luminat – / de-o parte și de alta /
grânele coapte. Sau ai dat prea devreme uitării luminile dintîi: prima-ntâlnire
– / în irișii albaștri / pâlpâie stele.
Poate că n-ai răspuns încă lunii care te caută cu inistență noapte de
noapte:
nimeni acasă –
luna bate-n fereastră
noapte de noapte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu