PREFAȚĂ la „Zâmbete în silabe”

PREFAȚĂ

„Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica  Grigoraș

  Cezar-Florin Ciobîcă

           În comparație cu haiku-ul, care se caracterizează prin seriozitatea temelor alese, respectând câteva reguli clare atât la nivelul formei, cât și al conținutului, senryul este un haiku ratat, imperfect, un poem simplu, fără kigo, cu sau fără cezură, care, cu o oarecare doză de umor și ironie, uneori cinic, alteori sarcastic, ia în colimator, înfierează sau satirizează, în general, natura socială, firea omului. 

         Vasilica Grigoraș face parte din categoria puținilor scriitori de poezie de sorginte niponă, care, pe lângă haiku, scriu foarte bine și senryu. Deși ca formație literară nu vine din rândul acelora care scriu epigrame, cum este cazul lui Dan-Viorel Norea, Petru-Ioan Gârda, Rodica P. Calotă sau Grigore Chitul, ca să amintesc doar câteva nume valoroase, talentata autoare din Vaslui, folosind cu abilitate resursele limbii române din zona categoriilor semantice, polisemantismul, jocurile de cuvinte, anumite sintagme și expresii pline de miez, iată că reușește să scoată al doilea volum de poezii de acest gen, ceea ce este un lucru lăudabil, un act îndrăzneț, mai ales dacă ținem seama de faptul că numărul consumatorilor de astfel de literatură este foarte limitat.

        Pe coperta a IV-a a primului volum de senryu, Starea vremii azi, apărut în 2016, la Editura Pim din Iași, autoarea recunoștea că senryul este universul în care dumneaei  se simte confortabil și își regăsește cu bucurie felul de a fi, adică acela de a privi și de a nota fidel, cu detașare, spectacolul pestriț al lumii care o ajută să-și desăvârșească personalitatea, cu seninătate. Printre temele predilecte pe care înzestrata autoare le abordează în acest nou volum se regăsesc și multe dintre cele pe care chiar eu însumi le-am propus începând cu august 2015 ca organizator al Concursului lunar de senryu, competiție literară  unde Vasilica Grigoraș, punându-și în valoare aptitudinea specială pentru astfel de poezii minimaliste, a obținut de multe ori premii și mențiuni. Astfel, sunt creionate cu umor subtil și ironie fină, tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin memorabile, unele chiar antologice, precum bețivul, haijinul (autorul de haiku, senryu), femeia cu multiplele ei fațete versatile (ispititoare nevoie mare, cu sex-appeal,  ușuratică sau rea de muscă, poamă rea, în ipostaze de vecină, mireasă, fata bătrână, soacră-scorpie etc.), elevul, proful, poetul, edilul, șeful, guvernantul / politicianul, fotbalistul, peștele, Moș Crăciun, soțul (bețiv, faultat, încornorat), polițistul etc., toți alegându-se, datorită iscusinței și spiritului de observație al autoarei, cu o schiță de portret care evidențiază subtil, pe un ton mai degrabă șugubăț și rareori caustic sau cinic, defecte, tare, minusuri, cusururi provenind din diferite  paliere  comportamental-tipologice: 

*macii scuturați - / văduva fredonează / Preludiu de Bach (femeii îi este dor de jocurile erotice);

*doamna în criză - / sub moțul curcanului / sare pârleazul (de vechile obiceiuri nu te poți dezbăra cu una, cu două);

*slujbe sigure - / soțul bând bruma de bani / soața în călduri ( un SRL dezastruos);

*soacra la nuntă - / cu masca noii mame / scorpia însăși ( un curs de dresaj este obligatoriu);

*meci zi și noapte - / pe banca rezervelor / soțul faultat (când nu mai este chimie, schimbi macazul sau echipa);

*îi doare în cot - / agenți la rutieră / cu mâna întinsă (taxele trebuie strânse cumva);

*pe chat cu proful - / navigând până în zori / contra curentului (relația profesor-elev s-a denaturat);

*fermă modernă - / soția umblă non-stop / c-un mare măgar (îi trebuie un bodyguard);

*sonată-n casă - / sunetul contrabasului / din ce în ce mai grav (violența domestică duce la deraieri sentimentale);

*învățând pe brânci - / tabula rasa și după / doi ani într-unul (lipsesc metodele eficiente);

*ger îngrozitor - / Moș Crăciun înfierbântat / calcă pe-alături (crăciunițele, e clar,  sunt prea sexy);

*legumicultură - / edilul la audieri / are iar morcov (astăzi de vină-i mereu culoarea politică);

*micii la grătar - / cel mai afumat din toți /  șeful cel mare (subalternii îl ajută să-și dezlege limba);

*mireasă-n călduri - / răceală timpurie-n / casa de piatră (nu trebuia să se pripească);

*lalele roșii - / pompierul stinge iar / focul vecinei (o vecină care se aprinde repede e pericol iminent, căci strică mariaje);

*începutul toamnei - / berzele migrează spre / căminul de fete (e de bine, că deja sunt probleme cu îmbătrânirea demografică);

*părăsit de muză - / poet renunțând la rima / îmbrățișată (noroc că mai sunt și alte feluri de rimă);

*aniversare – /  mai ieri regina-nopții / azi doar urzică (trecerea timpului schimbă omul);

*toamna geroasă - / fata bătrână-ncearcă / s-ațâțe focul (merită o șansă, dar depinde de cercurile frecventate).

        Așa cum îi stă bine unui scriitor adevărat,  atenția autoarei se îndreaptă cu delicatețe și asupra microuniversului, a lumii plantelor și-a insectelor, a gâzelor mărunte,  între care  uneori există tot felul de afinități, simpatii ce nu trec neobservate, demonstrându-ne că lumile, regnurile comunică armonios între ele prin fire nevăzute și că iau naștere astfel mici fabule, în care te surprind insolitele apropieri, cuplări:

*soare scăpătat - / pe patul cu petele / Crai Nou și-o gâză (iubirea nu cunoaște granițe);

*voiaj romantic – / puful de păpădie / cucerit de vânt (dragoste la prima … adiere);

*rochie de gală - / ochiul-boului postat / pe țâța- caprei (holbatul excesiv dăunează mariajului, dacă există);

*crinul ofilit - / atins la rădăcină / de-o șopârliță (bolile venerice te scot pe tușă);

*rătăcire - / în traista-ciobanului / papucul-doamnei (baci mioritic cu veleități de Don Juan);

*pețitor tomnatic - / un fluture poposind / pe-o crizantemă (mai bine mai târziu decât niciodată!);

*floricultură - / lângă ochiul-boului / o Viorică (încă se pot naște copii din flori);

*de-a ascunselea - / gura-leului pândind / regina- nopții (genul de confruntare care pe care, dar parfumată).

      Dintre licorile bahice, soiurile autohtone sunt pomenite frecvent, cu scopul de a ne aminti parcă de dictonul latinesc in vino veritas:

*gerul scânteind - / buchet de Busuioacă-n / ulcica de lut (un astfel de buchet  dezleagă și limba, și inima);

*la gura sobei – / buni încălzindu-se / c-o Tămâioasă (cum altfel să se mai încălzească?);

*vecina umblând / după Negru de Drăgășani - / râsul satului (probabil fiindcă se spune că negrii sunt mai virili);

*muzeu sătesc - / de viță nobilă doar / Grasa de Cotnari (așadar cu sânge albastru);

*Valentine’s Day - / chiar și Băbeasca neagră / ademenindu-l (în dragoste, vârsta înaintată nu mai este o barieră).

        Unele sărbători din calendar (Crăciunul, Boboteaza, ziua muncii, Valentine’s Day, Halloween), autohtone sau de import, sunt prilejuri favorabile de-a ne oferi câte un gros-plan amuzant:

*de ziua muncii - / un somn îi dă de furcă / din zori în noapte (o fi somn de înfrumusețare sau pescarul nu este prea priceput?);

*bilanț de Crăciun - / socoteala moșului / fără cusur (ce bine e să fii tare… la mate!);

*Bobotează - / îmbătați cu apă rece / se trezesc brusc (enoriașii sunt totuși  fini connoisseuri);

*furtuni zi de zi - / doar de Sf. Valentin / închide clanța (clipele de acalmie sunt binevenite);

*cap de bostan - / în zi de Halloween / luând-o în barbă (nu s-a pregătit deloc pentru astfel de meciuri);

         Anumite constelații (Orion, Craiul Nou, Luceafărul etc.) și denumirile geografice  pomenite ici-acolo prin poeme relevă faptul că, indiferent de planul vizat (terestru, acvatic, cosmic, uman), cel ce scrie senryu de calitate își caută resursele peste tot și încearcă să valorifice într-o manieră originală, proprie, latura ascunsă, hazlie a elementelor ce poate trece cu vederea omului de rând, nepreocupat de energia ascunsă prin intermediul căreia sunt legate toate elementele lumii înconjurătoare, a căror armonie este exemplară:

*lipsă de respect - / Omul salutând Babele / cu răceală (în toate este o cauză ascunsă);

*Orion la vânat - / privind cum se deschide / regina-nopții (voyeur îmbătat de miresme);

*în fiecare an târg / pe Muntele Găina - / fete mai deloc (virginitatea nu mai este la modă);

*noaptea-n piscină - / Crai Nou prins în mreaja / unei zvârlugi (nurii tinerei fac furori);

*de neînțeles - / cu o cretă în mână /  caută Creta (elevul are nevoie de firul Ariadnei).

       Referirile la muzicieni și piese muzicale celebre denotă că autoarea este și-o melomană ferventă:

*ascultând Ravel / umblă doar în bolero – /  nou trend în modă (femeia deschisă nu-i totuna cu femeia ușoară);

*un concert intim - / doar Văduva veselă / fără Bolero (unde-s trei miroase a altceva)

        De multe ori, Vasilica Grigoraș, asemenea epigramiștilor notorii, se leagă de ținuta morală inadecvată a celor ajunși la putere, care, fără scrupule, ieșind pătați sau mânjiți din tot felul de meschinării cotidiene, gonesc numai după câștig personal imediat, în detrimentul celorlalți care n-au fost deloc inspirați atunci când și-au dat votul:

*târg în parlament - / trântori venind la miere / pe funcții la stat (și astfel se ajunge la disfuncții sociale);

*grătar la alegeri - / edilul trage spuza / doar la turta lui (sătulul nu-l crede pe cel flămând);

*în prag de-alegeri - / unele cârtițe ies / la suprafață (denunțătorii, șantajiștii își scot arsenalul de la naftalină pentru a trage sfori, foloase);

 *campania-n toi - / iarăși se dau în stambă / marionetele (ar trebui tras la răspundere și păpușarul);

*piese de muzeu - / adunate-n parlament / doar antichități (ce-ar fi să-i aruncăm la fier vechi!)

*bilanț la guvern - / de la lume adunate-n / propriul buzunar (Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…)

*puterea la vârf - / nicio alergie la / miere și lapte (e clar că-s trântori sadea!)

*tărâm politic - / o apă și un pământ / dreapta și stânga (balauri politici ce trebuie anihilați);

*circ în parlament - / chiar și-n public aleșii / o fac de oaie (o fermă de animale “fără moral și fără prințip”).

         Poemele senryu scrise de Vasilica Grigoraș îl vor încânta cu siguranță pe orice cititor, invitându-l să ia parte la un gen neobișnuit de entertainment  și să facă totodată împreună cu autoarea o radiografie în tușe comice a societății românești contemporane, cu bune și rele. Fără doar și poate că se mizează și pe efectul terapeutic pe care îl au aceste producții literare asupra celui care va deschide volumul, întrucât fiecare senryu în parte îți poate oferi, de ce nu, acea doză minimă de umor care să te binedispună, dar și să te facă să meditezi asupra decupajelor prezentate laconic. Comedia umană, bogată în subiecte atât de diverse, sperăm că o va inspira în continuare pe Vasilica Grigoraș și că o va determina să ne ofere în viitor și alte creații la fel de valoroase precum acest volum dăruit din suflet nouă, cititorilor.

Respiro pe tâmpla timpului

Respiro pe tâmpla timpului*

Anastasia Dumitru

Vasilica Grigoraş, pe lângă monografii, cărţi pentru copii, este şi autoarea unor volume în care îşi exprimă reflecţiile sau impresiile de călătorie folosind unele specii din literatura niponă, aşa cum reiese din Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Oscar Print, 2015, 2019; Doar cu pana inimii, tanka - Onlywiththepen of thesoul, PIM, 2016; Starea vremii azi, senryu, PIM, 2016; Ninge pe-oglinda lunii, haiku, PIM, 2017; Ochi în ochi cu luna, Tanka şi pentastihuri - Lookingthemoon in theeye, Tanka and penlastiches, Editura Scripta Manent, Napier (NZ), 2017 etc. În 2019, a publicat cartea Respiro pe tâmpla timpului: note de călătorii, Iaşi, Editura PIM, în care îmbină impresiile de călătorie cu haikuul, reuşind să creeze un volum ingenios care se aseamănă cu haibunul. În cele şapte secţiuni ale volumului, autoarea prezintă mărturiile despre locurile vizitate. Pornind de la prima deschidere spre vest,  excursia în Ungaria, trecând prin Balcic, prin Odessa, prin Grecia, culminând cu pelerinajul în Israel şi cu popasul în Noua Zeelandă, călătoarea este încântată să descopere nu numai locuri şi oameni, ci şi să-şi prezinte şi propriile trăiri, asociate cu evantaiul anotimpurilor, cu splendoarea culorilor şi cu parfumul toamnei de pe meleagurile ucrainene sau cu beatitudinea primăverii resimţite în Ţara Sfântă, fiind convinsă că visul devine realitate. Toate capitolele se sfârşesc cu evocarea divinităţii, cu mulţumirile aduse cerului, scriitoarea dând dovadă de un suflet sensibil şi plin de nădejde, care crede că ,,ce nu poate omul, împlineşte Domnul.”

Pornind de la mottoul lui Grigore Vieru: ,,Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur”, Vasilica Grigoraş, care a lucrat întreaga viaţă în bibliotecă, de unde a sorbit frumuseţea universului cărţilor, reuşeşte să pătrundă în câteva locuri ale universului binecuvântat de Creator, împărtăşindu-ne şi nouă din bucuria creaţiei, pe care o descoperă cu uimire. Autoarea se confesează că împărtăşirea unor trăiri, bucurii cu ceilalţi înseamnă dăruire şi dragoste. ,,Este, în aceeaşi măsură un exerciţiu de scriere, de călătorie în timp şi spaţiu, de reînviere a unor emoţii pozitive”.[1] Ochii însetaţi de nou reţin unicitatea şi farmecul peisajului, informaţii care vor fi completate cu documentarea despre locurile vizitate. În prima parte, autoarea, aflându-se în mijlocul comunităţilor de români din Ungaria, reţine informaţii despre oraşele în care trăiesc românii, scrie despre aspiraţiile şi sentimentele calde care ne leagă. Aflându-se la câţiva kilometri de Sarkad, în comuna Méhkerék, călătoarea este bucuroasă să afle că, în ciuda istoriei zbuciumate, românii şi-au păstrat tradiţiile româneşti şi limba maternă. Conaţionalii au venit şi vin la biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fiindcă biserica ,,Este instituţia care păstrează limba, tradiţiile şi obiceiurile, atât religioase, cât şi culturale. Aici, pe lângă ortodocşi, există o diversitate religioasă, însă toate confesiunile iubesc limba română, în biserică, în casele de rugăciuni vorbesc, cântă şi se roagă în limba română, lucru prin care îşi pot menţine identitatea românească. În cazul micherechenilor, credinţa este egală cu existenţa lor românească.”[2] Vasilica Grigoraş este încântată să descopere şi alte simboluri naţionale: bustul lui Nicolae Bălcescu, monumentul lui Ştefan cel Mare etc. Ajungând în Gyula, bibliotecara vizitează casa cărţilor româneşti, unde este impresionată de spaţiile generoase, similare unei case de cultură, care ,,îţi luminau faţa şi mintea”, fiind uimită şi de iubitorii de carte. ,,Atunci când se anunţă o activitate, se adună rapid lumea dornică de literatură, artă, muzică, participând fiecare după interesul său. Cu toţii vin pentru a se lumina într-o casa cu salcâmi -/ şi ciutura fântânii/ plină de stele. Cărţile, asemenea stelelor, îi luminează pe toţi cei care sunt dornici să le citească, să le studieze. Acesta este un semn de normalitate, un fapt obişnuit, nu ceva ieşit din comun, extraordinar.”[3] În colecţia de autori români, a văzut câteva cărţi ale lui Simion Pop, care a scris remarcabile cărţi de călătorie, dintre care Cartea Chinei. Află că în cimitirul din Gyula este mormântul lui Simion Pop, fost ambasadoral României în Ungaria, în perioada 1990-1992, redactor la Radiodifuziunea Română şi redactor-şef al revistei România pitorească, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, care a decedat în mai 2008. Călătoarea este uluită de varietatea parcurilor cu flori, care dau farmec oraşului, încântare exprimată prin haikuuri: ,,pace astrală/ licuricii la taifas/ cu şoapta nopţii.” Tabloul este atât de pitoresc, încât sunt surprinse multe detalii: crestele mulţilor, marginea câmpiilor, crengile de smarald ale copacilor, toate dând senzaţia unei ,,binemeritate odihne şi relaxare.”

În august 2008, autoarea vizitează Balcicul, unde este curioasă nu numai de castelul reginei, ci este dornică să afle care sunt legendele şi semnele creştinismului din acel colţ mirific. Aminteşte că exilatul Ovidius, conform unei legende, trecând pe mare prin acea zonă, ar fi exclamat văzând peisajul: „O! Oraş de pietre albe, te salut pentru frumuseţea ta nemaivăzută!” Autoarea mai precizează că Balcicul a devenit, în perioada interbelică, o renumită destinaţie turistică pentru lumea artistică şi politică românească. ,,Pictorii români au îndrăgit foarte mult Balcicul. An de an, în perioada interbelică nu exista expoziţie în Bucureşti sau în tară fără o secţiune de tablouri cu peisaje din Balcic… Aici, întotdeauna fiecare năzuia la un vis împlinit -/ pe-arcada cerului/ iarăşi curcubeul”.[4] Balcicul a constituit un motiv de inspiraţie şi pentru scriitori, amintind de romanul Pânza de păianjen al Cellei Serghi sau de locul preferat al reginei unde şi-a scris jurnalul: ,,Cu sânge-albastru -/ inspirând parfum de crin/ de multe veacuri”. Deşi Castelul, numit şi Cuibul Singuratic, Cuibul liniştit, nu este foarte spectaculos nici în exterior şi nici în interior, această construcţie simplă, dar frumoasă, amplasată de-a lungul a trei terase, combină mai multe stiluri. Ajungând la Nisipurile de Aur, ne aminteşte de legenda despre piraţii care au îngropat o mare comoară pe faleza Mării Negre, la nord de oraşul Varna, iar natura le-a transformat aurul într-un nisip splendid. Acolo, parcă timpul era suspendat, prilej de a se confesa prin haiku ,,nicio clepsidră -/ doar cumpăna fântânii/ măsurând timpul.” Colţul din litoralul bulgăresc impresionează prin lirismul micropoemelor ,,apus de soare -/ furca prinzând ultima/ rază-n stogul de fân; nopţile de vară -/ mirosul de fân cosit/ umple Carul Mare; pescăruşi în zbor -/ doar amintiri rămase/ nestingherite”.

Capitolul dedicat Odessei este zugrăvit pe fundalul unei toamne alchimice. Lectorul poate afla despre caracterul multietnic al oraşului, despre amestecul unic de cultură rusă, ucraineană, mediteraneană, într-un mediu predominant rusofon, unde mai multe comunităţi etnice au influenţat oraşul întemeiat de Ecaterina cea Mare. Călătoarea precizează care este etimologia oraşului: Odessa derivă din numele coloniei greceşti Odessos, care se referă la eroul mitologic Odiseu sau Ulise, însă la cerinţa împărătesei Ecaterina a doua a fost feminizat. Datorită statutului special de Porto franco (port liber), şi-a câştigat o bună reputaţie pe plan turistic, fiind tot mai vizitat de către turiştii veniţi din toate colţurile lumii. Sunt descrise clădirile, podurile, monumentul faimoasei Ecaterina ori al Contelui Voronţov, guvernator general al Basarabiei. Românca este impresionată de Podul Tinerilor Căsătoriţi, după alţii Podul Soacrei, un pasaj care atestă mărturiile jurămintelor de iubire ale tinerilor din Odessa. ,,Cu ocazia zilei căsătoriei, tinerii vin aici şi sigilează pentru totdeauna dragostea lor printr-un lacăt închis pe una din laturile podului, apoi pierd, simbolic, toate cheile lacătului în marea apropiată. Pe lacăt sunt scrise numele celor doi îndrăgostiţi. Este ceva asemănător podului Artelor din Paris”,[5] scria autoarea gândind la iubirea eternă. La Utkonosovka, merge la o şcoală mixtă, unde a întâlnit români care i-a primit pe conaţionali cu lacrimi în ochi. Auzind că duc lipsă de carte românească, autoarea recunoaşte că, împreună cu un grup de prieteni inimoşi, sprijiniţi de Consultatul Român din Odessa, au dus cărţi acelor români surghiuniţi. ,,I-am felicitat, i-am îmbrăţişat, simţind în fiecare suflul abătut şi tremurul trăitorului în tară străină.” Pe lângă directorul şcolii, cadre didactice şi elevi, au cunoscut doi fraţi cu nume neaoş românesc, Popescu. ,,Doi ROMÂNI de toată lauda. Unul, profesor de muzică la şcoala din localitate, a înfiinţat în 1994 ansamblu folcloric Dor basarabean, care  include aproape 40de persoane… Cu vocea tristă şi cu amărăciune ni se spune cât de mult îi doare că sunt nevoiţi să meargă doar cu viză în România, iar în Republica Moldova, cu paşaport. Trist, crud, dar adevărat.”[6] Pelerinii mai află că ansamblul are un repertoriu variat de cântece şi jocuri româneşti. Deşi se confruntată cu tot felul de vitregii şi obstacole, deşi li se refuză sistematic prezenţa pe scenele din Ucraina, deoarece membrii săi poartă costume populare cu brâu tricolor, membrii ansamblului nu renunţă, ei interpretează cântece populare româneşti şi dansează Căluşul, duc mai departe tradiţiile neamului. Tot din Utkonskovka e şi preşedintele Asociaţiei Naţional-Culturale a Românilor din regiunea Odessa, intitulată Basarabia. ,,Românii adevăraţi şi talentaţi luptă pe armonii de cânt şi dans românesc pentru drepturile românilor de aici, dar şi pentru a se face cunoscuţi în Ucraina, Republica Moldova, România şi chiar în multe alte ţări.” După ce vizitatorii au ieşit din şcoală, un cetăţean vorbea cu voce tare, spunând continuu că românii i-au uitat, i-au lăsat de izbelişte în acele locuri. ,,Se părea a fi un incident neplăcut, însă noi am înţeles durerea omului dezrădăcinat care-şi striga neputinţa de a trăi aşa cum îşi doreşte, respectat şi liber.”[7] Tot în sudul Ucrainei şi-au reamintit de istoria zbuciumată a fortăreţei medievale Cetatea Albă, scriitoarea reface paginile de istorie, de certă valoare documentară, evocând eroismul lui Ştefan cel Mare şi curajul strămoşilor de la Akkerman. Din păcate, ucrainenii au pus în locul bourului de piatră, stema raionului Belgorod Dnestrovsk, iar ghizii cetăţii spun vizitatorilor istorii diferite, însă despre ce-au făcut românii acolo nu le vorbesc decât românilor, ,,altfel nu suflă o vorbă.”,,De parcă noi, românii, n-am fi locuit niciodată în aceste locuri. Nici nu pomenesc că la porţi sunt lemne de stejar de pe vremea lui Ştefan, datate istoric. Suntem emoţionaţi şi trişti pentru istoria neamului românesc în decursul anilor, impresionaţi de ceea ce trăiesc şi azi românii din aceste locuri, cândva româneşti, deplângem viaţa lor plină de privaţiuni. Să amintesc doar faptul că nu pot studia limba maternă sau că nu pot declara că sunt români. Trăiesc soarta dezrădăcinaţilor, fără drepturi şi cu sufletul plin de dor pentru cântecele şi doinele străbunilor. De admirat râvna lor de a le păstra vii în suflet, în ciuda tuturor vitregiilor”,[8] susţine autoarea. Bucuria de a vedea aceste locuri este umbrită de realităţile hrăpăreţilor vecini care au răpit teritoriile româneşti. Ţipătul de pescăruş, îmbrăţişând marea, este simbolul vocii autoarei care deplânge soarta nedreaptă a deznaţionalizaţilor. Revenind în ţară, călătoarea scrie: ,,târziu în noapte/ retrăind anotimpuri -/ pagini de jurnal, dăruite cu drag spre lectură.” Plecarea în Noua Zeelandă este subintitulată ,,Câţiva stropi din oceanul bucuriei”, în care se prezintă nu numai splendoarea insulei, ci şi sensibilitatea oamenilor pasionaţi de cultură. Acolo a învăţat şi câteva lecţii de viaţă oferite de mai mulţi pui de pescăruşi, care au inspirat-o pe autoarea îndrăgostită de frumos să mediteze prin haikuuri: ,,la balul mării/ doar castele de nisip -/ star scoica paua; briza dimineţii -/ oceanul scaldă plaja-n/ parfum de alge; bărci cu coviltir/ în clipocitul apei -/ stele tăcute; vârful de catarg -/ luceafărul de veghe/ în toiul nopţii; numai albastru -/ nicio deosebire/ între cer şi-ocean”.

Excursia din Grecia este considerată un vis împlinit, fiindcă autoare mărturiseşte că şi-a dorit mereu să viziteze leagănul culturii şi al civilizaţiei europene, fiind îndrăgostită de locurile filosofiei elene. Vechea Eladă îi dă prilejul unor frumoase reverii. Zilele sunt destinate pelerinajului pe la sanctuarele încărcate de istorie şi de sacralitate, pentru a căuta urmele Sfântului Apostol Pavel, iar serile devin lirice: ,,lumina lunii -/ tainic şi etern leagăn/ al iubirilor; cântec de leagăn -/ luna dormind pe valuri-n/ murmurul mării; furtuni pe mare -/ de-a lungul ţărmurilor/ clăbuci de lună.” Marea şi muntele, aceste toposuri arhaice, mângâiate de lună, sunt binecuvântări divine. Haikuul, acest minipoem de factură niponă, completează trăirile prin lirismul cu care surprinde efemerul şi eternul, aparenţa şi esenţa lucrurilor. Aflăm că Meteora (referitor la meteorit) înseamnă mijlocul cerului, suspendat în aer sau sus în ceruri. Ghidul le spune că este unul dintre cele mai mari şi mai importante grupuri de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Sfântul Munte Athos, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO. Pelerina este uluită de frumuseţea peisajului care, ,,cu adevărat te uimeşte şi te vrăjeşte, în acelaşi timp.” ,,După unii, această zonă din Grecia este cea mai frumoasă de pe pământ, unică în lume.”[9]Acele locuri sfinte sunt prielnice înţelepciunii şi smereniei. Astfel chiar şi în ,,singurătate -/ răsare din adâncuri/ iar curcubeul”, iar în calea unui ,,drumeţ solitar -/ prin rugă răsar stele-n/ ochii lui blajini”. Vizitând Sfânta Mănăstire Schimbarea la faţă sau Marele Meteor, constată că e prima ca mărime şi  ca vechime, fiind locuită în permanenţă. După ce urcă cele 115 trepte abrupte şi neregulate, este cuprinsă de sentimente amestecate, de evlavie şi de încântare în faţa Operei Creatorului, dar şi de teamă şi de neputinţă în faţa atotputerniciei divinităţii.

Pelerinajul în ţara legendelor este urmat de cel în Ţara Sfântă. Înainte de a prezenta drumul propriu-zis, Vasilica Grigoraş inserează câteva haikuuri deosebite, dovadă că poezia niponă, de inspiraţie budistă, se poate asocia şi cu trăirile creştinului ortodox. În zilele de Crăciun, autoarea îmbina haikuul cu ruga: ,,iz de cetină -/ pelincele Domnului/ pe plita bunei, şi de Sfântul Vasile: zi de Anul Nou -/ fila albă din tomul/ Marelui Scrib. Aşa am şi făcut şi, cu nădejde în suflet, trimit gândul meu Domnului. Primul vis din an -/ raze de soare-alungând/ norii plumburii şi gânduri de An Nou -/ steaua mea la geam topind/ florile de gheaţă.”[10] Sunt versurile gândite în timp ce aprindea o lumânare în semn de mulţumire Domnului. Visul de a vizita locurile biblice s-a împlinit. După spovedanie şi împărtăşanie, înaintea Floriilor, pleacă spre Pământul Sfânt. Ajungând în Oraşul Păcii, pelerinii merg pe paşii lui Iisus: urcă spre Grădina Ghetsimani, intră cu emoţie şi cu tăcere în Biserica Adormirea Maicii Domnului, aşezată în Valea lui Iosafat, cel mai iubit loc de rugăciune al lui Iisus, aşezat la poalele Muntelui Măslinilor. Autoarea îi dedică Fecioarei Maria, celei prin care a început ,,legea nouă”, un tristih: ,,Luceafăr aprins/ în creştetul timpului -/ Maica Domnului.” Sunt descrise mai multe repere, este refăcut Drumul Crucii, prilej de a reflecta asupra durerii Mântuitorului. Pelerinajul în Ţara Sfântă constituie un drum spre Sine, spre Centrul Fiinţei, de aceea, cu multă evlavie, călătoarea precizează ,,Am început să plâng, mulţum indu-i Domnului că am ajuns în cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici, simţi cu adevărat cum vălul de îndoială sau de necredinţă, se ridică de pe ochi şi din sufletul tău. Când intri în Sfântul Mormânt, involuntar şopteşti cuvinte de rugăciune şi ai certitudinea că acestea ajung la Dumnezeu, şi chiar stai de vorbă cu El. În clipa aceea ai impresia că te afli în lumi cereşti şi simţi forţele divine cum pătrund în sufletul tău. Găseşti o lumină interioară şi o bucurie dătătoare de pace greu de descris. Dumnezeu e lângă tine, e înăuntrul tău şi tu comunici cu el în taină. Atunci te regăseşti pe tine însuţi. Aici realizezi că orice jertfă ne conduce spre Înviere, că orice gest de bunătate ne apropie de Dumnezeu şi de semeni.”[11] Ieşind din interiorul Sfântului Mormânt şi ajungând în faţa Bisericii Învierii, aşezată în centrul întregului complex bisericesc, menţionează că acesta aparţine în exclusivitate ortodocşilor. ,,În mijlocul pronausului se află un sfeşnic din piatră care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului. Conform tradiţiei Bisericii Ortodoxe se consideră că Ierusalimul, locul unde a fost răstignit Domnul, este aşezat chiar în centrul sau buricul lumii, al continentelor, al pământului.”[12] În timp ce înaintau spre Palestina, nu a putut să nu observe că unde sunt cele mai sfinte locuri, acolo este atâta violenţă şi ură. În Betleem, oraşul pâinii şi al naşterii lui Iisus, a văzut mulţi oameni înarmaţi. ,,Sfinţenia, înălţarea, pacea, frumuseţea faţă-n faţă cu răutatea, duşmănia, grotescul, lupta”, afirmă cea care scrie despre ,,uşa pocăinţei” de la peştera naşterii. ,,Steaua de argint este străjuită de cincisprezece candele care ard în permanenţă: ,Steaua de argint -/ Porumbel alb împlinind/ voia Domnului. În genunchi ne rugăm cu lacrimi de mare bucurie pentru Sfânta Naştere a Domnului şi pentru îngăduinţa pentru noi, păcătoşii, de a ajunge în acest loc plin de sfinţenie. Ne aplecăm cu fruntea la pământ, ne atingem de acest loc dumnezeiesc, sărutăm şi ne retragem în linişte. Mărit şi Slăvit fii, Doamne, de întreaga omenire!”[13] Ierihonul este o „insulă” palestiniană în teritoriul Israelului, unde este un aşezământ românesc primitor. Iordanul, locul botezului, este numit toposul în care şi natura l-a recunoscut pe Creator, ,,apele Iordanului întorcându-se înapoi, ca o plecăciune înaintea ziditorului lor.” Călătoarea menţionează că întoarcerea înapoi a râului Iordan, dinspre Marea Moartă (apă extrem de sărată, lipsită de vieţuitoare), înspre Marea Galilei (apă dulce, cu mulţi peşti şi vegetaţie abundentă), trimite încă din momentul Botezului spre menirea Mântuitorului de a întoarce lumea de la moarte la viaţă. Toposurile vizitate sunt asociate cu cele biblice, astfel încât cititorul îşi poate imagina nu numai o hartă geografică, dar şi una spirituală, putând reface drumul pământesc al Mântuitorului care a venit să ne aducă iubirea, iertarea şi nădejdea Învierii.

Însemnările Vasilicăi Grigoraş din Respiro pe tâmpla timpului completează biblioteca jurnalelor de călătorie, un capitol tot mai consistent al literaturii noastre care dovedeşte predilecţia românilor pentru explorarea lumii, pentru cunoaşterea frumuseţii lăsate de Marele Creator. Spre deosebire de alte note de călătorie, autoarea acestei cărţi ştie să dea nota maximă celui care ne-a lăsat toate darurile. Volumul se încheie cu gândurile de rugă şi de mulţumire adresate Domnului pentru îngăduinţa de a trăi şi pentru bucuria de a vedea locuri unice, de o splendoare extraordinară. Dacă nu avem timp sau/ şi bani pentru pelerinaje, lectura unui astfel de volum ne face să ne bucurăm de o profundă respiraţie atât de necesară omului tot mai grăbit şi mai amnezic, care uită de sine, uită să admire miracolul şi frumuseţea, neavând timp să-şi înalţe privirea spre cer. Pelerinajul propus de Vasilica Grigoraş îl îndeamnă pe cititor, pe acest Ulise rătăcitor, la o călătorie virtuală care îl poate duce spre centrul fiinţei, spre o Itacă spirituală. 

---

[1]Vasilica Grigoraş, Respiro pe tâmpla timpului: note de călătorii,  Iaşi, Editura Pim, 2019, p. 6.

[2]Ibidem, p. 27.

[3]Ibidem, p. 34.

[4]Ibidem, p. 51.

[5]Ibidem, p. 88.

[6]Ibidem, p. 108-109.

[7]Ibidem, p. 110.

[8]Ibidem, p. 120.

[9]Ibidem, p. 135.

[10]Ibidem, p. 157.

[11]Ibidem, p. 175.

[12]Ibidem, p. 177.

[13]Ibidem, p. 187.

Clipe de tăcere între îndoială şi extaz

Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz

După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificăm.  Alăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţit – descopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  să observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună

brodează clipele în

fresca unui vis –

deşertul de regrete

brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat

 umbrele catargului

 şterse de valuri –

pun geană peste geană

 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.

Ana Urma (23.11.2016)

Încă o pană iscusită

Încă o pană iscusită*

 Corneliu Traian Atanasiu

         Două lucruri sînt importante pentru autorul de senryu: să aibă haz şi să o facă cu detaşare şi delicateţe. Primul poem al volumului dă tonul acestei exigenţe cum nu se poate mai fidel şi totodată mai graţios: 

primele ştiri –

două vrăbiuţe-n zori

toacă liniştea

La prima oră nu le tace gura, toacă verzi şi uscate, aceleaşi de ieri şi, cu siguranţă, şi cele de mîine. Pălăvrăgesc, flecăresc, pentru că, evident, e vorba de o alegorie, de o mică fabulă. Oarecum inocentă, pentru că şi ciripitul lor de vrăbii gureşe este mai degrabă inofensiv. Tulbură doar tihna dimineţii. Cu duhul blîndeţii, îngăduitoare, autoarea nu pune la inimă, îşi cultivă doar seninătatea…

         Nici cînd personajele implicate într-o relaţie, acum umană,  nu mai sînt doar deghizări zoomorfe, umorul nu este caustic, abia de face aluzie la un poncif prea vehiculat pentru a-l persifla. Desigur, potriveala sufletelor împerecheate nu e chiar măgulitoare.

suflete pereche -

dânsa prea decoltată

el cam deocheat

         Pe aceeaşi temă, a cuplului deocheat, jocul de cuvinte cu fundal publicistico-literar alunecă pe nebăgate de seamă spre veşnica meteahnă a traducerii în amor. Soția este cu siguranță bibliofilă.

soţ de poveste -

traduceri după traduceri-n

ediţii de lux

Iar de data asta, situaţia incendiară îşi etalează făţiş rezultatele deja scontate:

foc mocnind de mult -

alături de un pârlit

tot mai des friptă

         Cuvintele cu două înţelesuri, bine plasate, asigură o canava pe care ţesătura derapează lesne spre intriga amoroasă.

război iminent -

vecina mai tânără

încurcând iţele

        

         Dar nu numai cuvintele polisemantice sînt mînuite cu măiestrie de autoare, expresiile sînt şi ele un material verbal la fel de eficace în a realiza opoziţii, echivocuri, efecte ironice. În poemul de mai jos, nu mai ştii cine pe cine trage în piept.

        

macazul schimbat -

păpuşari traşi pe sfoară

de-ale lor păpuşi

         Tematica pe care autoarea o abordează cu mai multă vervă şi aplicaţie este aceea politică. De la ţinuta morală a aleşilor:

armonii de-april -

lalelele degrade

edilii în dungi

la prestaţia verbală:

din nou alegeri -

în răspântii mori de vânt

îşi dau aere

şi la stratagemele ipocrite:

simţ electoral –

cu momeala pe la uşi

pun picioru-n prag

totul este doar înşelătorie, inclusiv parada patriotardă:

steagul arborat

de florile mărului -

speranţa în plop

         Nici evoluţia vremii nu e trecută cu vederea. Nu numai merii sînt anul ăsta din nou în floare, ci şi merele de sub bluza fetelor în floare dau să rupă nasturii.

merii în floare –

bluza de anul trecut

mult prea strâmtă

Un joc de cuvinte poate vorbi simultan şi de imprimeul rochiei, şi de privirea prea indiscretă a vreunui admirator. Nu ştim ce e mai decoltat în poem, rochia sau insistenţa privirii. Şi nimic nu ne obligă să alegem.

balul bobocilor –

pe rochia decoltată

ochiul boului

         La urma urmei, ispita rămîne unul din condimentele vieţii:

ajun de Crăciun -

Moşul ispitit din nou

de poale în brâu

         Sînt în carte şi destule poeme care sînt înclinate prea mult să biciuiască moravurile satiric şi sarcastic. Sînt şi poeme în care se vede numai exersarea în folosirea unor expresii. Voi încheia însă cu un poem care merită toate laudele:

concediu altfel -

cerul şi marea în

ochii pruncului

Prima parte e calchiată pe sintagma des folosită în ultimii ani şcoala altfel. Substituţia şcolii cu concediul este extrem de subtilă. Înclin să cred că e vorba de un concediu într-un fel ratat sau interzis de ivirea pruncului. Şi că cerul şi marea din ochii lui (posibil albaştri) sînt mai mult decît o compensaţie pentru concediul pierdut în acest an.

         Fără discuție, Vasilica Grigoraș își află locul între cei doar o mînă de autori cu talent evident pentru acest poem hîtru fără a fi veninos - senryu.

________________________________

*Vasilica Grigoraș - Starea vremii azi