- Lumina din oglindă - Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan

În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone

O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!

M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.

Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.

Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.

Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional.

Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.

Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

ROMANI LA FESTIVALUL DE LA PECS

La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.


Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ).



Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ).


Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).


Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).


Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).


În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).


Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).


Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).

Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.

World Haiku Festival Pecs, 2010.

George Bădărău

CÎND GREIERII TAC - ANTOLOGIE DE HAIKU

Valentin Nicoliţov este autorul unei antologii reprezentative de haiku, antologând texte din ultimele două decenii.

Într-un Cuvânt înainte, se fac precizări cu privire la aceste minunate bijuterii lirice, sub aspect compoziţional şi estetic, sunt reliefate criteriile care au stat la baza selecţiei şi sursele. Antologia cuprinde 147 de scriitori români, în ordine alfabetică, cu texte alese din manuscrise, reviste de specialitate, alte antologii. În selectarea poemelor s-a ţinut cont, în special, de autenticitate.

Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).

O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).

Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).

Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).

Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).

Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).

Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).

Într-un alt haiku, poetul contemplă frontiera dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi moarte, sugerată de starea confuză de crepuscul ( amurgul ). Temporalitatea este exprimată printr-o sintagmă nominală simplă, directă, expresivă. În partea a doua a textului, se conturează ideea dedublării, a despărţirii materiei de umbră, înţeleasă ca proiecţie spirituală. La o primă lectură, micropoemul pare a fi un sfârşit de idilă romantică: '' Apus de soare- / la plecare umbra ta / ar mai rămâne '' ( Valentin Nicoliţov).

Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).

Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ).

Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).

În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ).

Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).

Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).

În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ).

Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).

O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).

Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.

Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

VASILE MOLDOVAN - ÎNTR-O ZI DE VARĂ

Această recenzie ar putea avea subtitlul: '' O zi şi o noapte din viaţa unui haijin '', cuprinzând secvenţe reflexiv-picturale, încărcate de emoţie şi muzicalitate. Autorul a organizat antologia de haiku-uri în douăzeci şi patru de secţiuni, cu titluri semnificative, de la '' Răsărit de lună '' la '' Ora stingerii '', intersectând unităţile temporale cu cele metaforice, armonioase, senzoriale, pline de voluptate.

În câteva micropoeme apare motivul lunii ca obiect astral, în metafore, personificări sau în asociere cu elemente ale sacrului. Un text reliefează inocenţa, alăturând imaginea terestră a unui copil, pierdut în contemplaţii şi imaginea selenară, decorativă. Pe de o parte, haiku-ul dezvoltă tema cunoaşterii, într-o mişcare ascensională, străbătând spaţiul cosmic spre lună ; pe de altă parte, poate fi interpretată ca o mişcare descendentă, o proiecţie selenară în geam, unde imaginea dobândeşte calităţi antropomorfe: '' Faţa unui copil / lipită de geam, / să vadă luna.''

Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''

În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.''

Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.

În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''

Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'

Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.

Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

DANIEL LĂCĂTUŞ - PREŢ DE O CLIPĂ

Aşa cum mi-am imaginat, Daniel Lăcătuş e o fire fără astâmpăr şi energia lui se consumă în texte lirice încărcate de melancolie. Noul volum, Preţ de o clipă, adună poeme în stil nipon, variate, strălucite, care atrag atenţia nu numai prin tehnică dar şi prin profunzimea construcţiei poematice.

Într-un haiku, poetul reliefează armonia cosmică, comuniunea om-natură, simplitatea, caracterul efemer al existenţei umane. Pe un ton declarativ,eul liric se autodefineşte folosind verbele existenţiale :'' sunt'' şi ''trăiesc'' : '' Sunt un simplu om-/ trăiesc în armonie / cu natura.'' În intimitatea camerei, două obiecte se impun prin atributele lor senzuale :fotoliul şi soba, în special atribute de natură termică. E o atmosferă contemplativă, lenevoasă, amintind de căminul lui Alecsandri, de combustiile interioare şi exterioare :'' În camera mea / fotoliul cald şi moale/ în sobă focul''.

Dar reveria este întreruptă de zgomote, imaginile auditive scot în evidenţă secvente terifiante, deşi sursa este una delicată, inocentă, chiar simpatică- şoriceii din spaţiul interior: ''Zgomote stranii / undeva în pivniţă / şoriceii rod''. Altădată, aceeaşi stranietate este surprinsă în grădină, cu motivaţii meteorologice, într-un joc diafan al picăturilor de rouă. Opoziţia între înfricoşător şi delicat amplifică starea de extaz: ''Sunete stranii / în spatele grădinii/ picuri de rouă ''. Poetul apelează, în mai multe rânduri, la teme simboliste, între care amurgul. O asemenea atmosferă crepusculară este surprinsă în spatele grădinii, în spaţiul exploziei florale, unde cromatica alb-negru are valoare decorativă şi existenţială. De astă dată privirea se opreşte asupra crinilor imperiali, care impresionează cu albeaţa lor în semiîntuneric : '' Apus de soare / în spatele grădinii / înfloriţii crini ''. Într-un alt micropoem, crinii sunt înlocuiţi de liliecii personificaţi şi efectele tind spre suferinţă. Lipsa de vizibilitate în '' pustia nopţii'' sugerează infinitul, orizontalitatea unui peisaj, abia bănuit : '' Către asfinţit / peste pustia nopţii / liliecii plâng.''

Tema preromantică a înserării este valorificată prin schiţarea unui cadru rustic, forestier, unde pădurea e un fel de axis mundi, iar liniştea este tulburată de urletul lupilor. În mod gradat este prezentată înfiorarea, de la starea de linişte la dezlănţuirea animalelor sălbatice, aflate în centru, în mijloc, aproape de esenţa silvană : '' Se lasă seara / în mijlocul pădurii / urlă câţiva lupi ''. Uneori, codrul adăposteşte păsări de noapte, undeva la mijloc, în centrul acela obsesiv, unde urletele ameninţătoare sunt înlocuite de zgomotul puştii. Poetul nu precizează dacă secvenţa lirică înfăţişează regimul nocturn sau diurn, dar totul se află sub semnul terifiantului : '' Păsări de noapte / în mijlocul pădurii / zgomotul puştii.'' Noaptea înseamnă tăcere adâncă, dar şi muzică, orfism, ritm secret al naturii. E un cântec tainic al unei ciocârlii, care impresionează prin vraja muzicii şi totodată prin înălţimea la care zboară, cucerind totul : '' Cântecul nopţii -/ În tăcerea tainică / o ciocârlie.''

De la simbolişti, poetul a împrumutat motivul oraşului pustiit, devorat de singurătate, cu un desen cenuşiu, fără urme umane, fără fâlfâitul aripilor. E un sentiment straniu, cu tristeţe bacoviană, un tragic al absenţei : '' Nimeni în oraş / toate străzile pustii / nici măcar păsări.'' Nu lipsesc din micropoeme parcul solitar şi ploile apăsătoare. Pentru a evidenţia părerile de rău, poetul asociază parcul solitar cu ritmul sumbru şi cadenţele ploii, cu monotonia, sfiala interioară, la modul bacovian. E un dans ameninţător în natura degradată, unde ploaia poate însemna lacrimi, suferinţă : '' Parcul solitar / în sumbrul ritm al ploii / regretele curg.''O altă temă urbană este cea a restaurantului, care aduce mai mult a tavernă, îmbâcsit de fum, dar cu predispoziţii cantabile. În lipsa naturii luxuriante, atmosfera are note artificiale, iar arta se rezumă la simple imitaţii : '' Fum de ţigară / imit o melodie / în restaurant.''

Dacă altadată, eul liric părea obsedat de centru, de mijloc, acum tinde spre periferia reprezentată de spatele grădinii; un spaţiu închis, incomod. Efectul estetic este reliefat de antiteza : floare veştedă- muguri vrăjiţi, de epitete adjectivale şi inversiuni, care semnifică ciclul vegetal, de la mortificare la renaştere : '' Veştedă-i floarea / în spatele grădinii / vrăjiţii muguri.'' Un prilej de meditaţie este oferit de floarea de cactus, care contrastează cu aspectul ţepos al plantei ; de aici sugestia de miracol, culminând cu senzualitatea oculară. Purificarea organelor de simţ înlesneşte o contemplare mai adâncă : '' Floare de Cactus / minune a naturii / îmi spală ochii.''

Aspectul torid, canicula atât de matinală, nu reuşesc să împiedice curgerea firească a timpului. În natură, bătaia orologiului este reprezentată de un cocoş, menit să anunţe ora prin cântec : '' Dimineţi de mai / sub soarele toropitor / cocoşul cântă.'' Dezlănţuirea intemperiilor are un farmec deosebit, fenomen pregătit de simboluri ale strălucirii ( licuricii ) şi înălţimii ( munţii ), până la revelarea gingăşiei mirificei brume. Licuricii au căpătat un atribut al planării, al zborului cosmic, sfidând formele telurice : '' Licurici în zbor / pe crestele munţilor / cea dintâi brumă.''

Daniel Lăcătuş s-a luat în serios, în privinţa poemelor de sorginte japoneză.

Daniel Lăcătuş, Preţ de o clipă, Editura A. T. U. , Sibiu, 2010.George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

"PASO DOBLE " DE ION UNTARU

Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula '' Iepurele şi broasca ţestoasă'' evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : '' Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ''. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : '' Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ''.

Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. Un decor sumbru, făcut la repezeală cu o pensulă degradată, înfăţişează interferenţa dintre regnuri, asocierea umanului ( semnificând efemerul ) cu vegetalul aflat sub semnul eternului. Deşi bătrâna, adusă în prim-plan, poartă semnele victoriei, codrul rămâne neclintit, în veşnicia lui, iar speranţa, simbolizată de cocori va fi o atitudine banală :'' Dinspre pădure / bătrâna cu vreascuri/ cocorii ţipă''.

Mai apoi, poetul mută obiectivul de filmat din spaţiul rustic în cel urban, surprinzând melancolia parcului în deplină concordanţă cu vârsta a treia. Corespondenţa secretă bătrân - frunză uscată sugerează degradarea universală, timpul mort, autumnal, aproape un mister nedeclarat :'' Bătrân pe bancă / o frunză uscată / cade alături''.

Uneori, măsura timpului este sugerată prin analogie, de mecanisme defecte, dar şi de păsări -simbol, care mobilează interiorul căminului. Un cocoş preia funcţia ceasului în ton cu superstiţia, cu tradiţia românească : '' Ceasul s-a stricat / noaptea asta cocoşul / doarme în casă''.

Un alt haiku înfăţişează două planuri, care se intersectează în timp, relevând un decor in praesentia şi un mare spirit in absentia. Din recuzita poeziei clasice nu lipsesc '' ţânţarii'' şi '' coliba'' : '' Coliba veche / aceiaşi ţânţari / lipseşte Basho''. Prin antiteză cu habitatul provizoriu, din materiale uşor degradabile, este înfăţişată lumea modernă, cu beton masiv, dislocată de vegetaţia firavă. La originea micropoemului se află viziunea asupra condiţiei efemere : '' Troscotul firav / dislocă dalele / de beton din curte''.

Alte motive au fost preluate din romantismul românesc, păstrând simbolistica şi tonalităţile elegiace. În analogia femeie -salcie, imaginile poetice auditive şi cromatice adâncesc suferinţa, iar finalul constatativ, pregăteşte trecerea spre metafizic : '' Salcie plângătoare / femeie în doliu / tăcere''. Un alt micropoem reface drumul invers, debutând cu o observaţie la nivel teluric, exprimată prin substantivul '' pace''. De asta dată, metafizicul începe dincolo de'' linia frontului'', cu un mesaj universal, având ca protagonişti porumbeii. E un text politic declarativ, caracterizat prin simplitate : '' Pace-/ peste linia frontului, /stoluri de porumbei''. Tot politic este şi un alt micropoem pe tema afiş electoral, cu note satirice, în care semiotica textuală este înlocuită de semiotica vizuală, oferind un simbol al demagogiei : papagalul. Un asemenea afiş atrage atenţia tuturor, prin situare la înălţime : '' Afiş electoral / vizavi pe un stâlp, / un papagal vesel''.

Ironia inteligentă se menţine într-un haiku înfăţişând portretul beţivului, surprins într-un dezechilibru hazliu. Pentru a fi mai expresiv, poetul apelează la paremiologia românească, de unde împrumută zicala '' pe trei cărări'' şi face trimitere la vorbirea colocvială, banală, cu tentă umoristică, referitoare la relaţia câine- şapcă : '' El pe trei cărări / în urmă câinele/ cu şapca în gură''.

Un drum sacaralizat duce, cu siguranţă, la schit. E un drum ascensional ( dealul ) semnificând elevaţia, spiritualul divin, iar umanul ( o măicuţă ) abia se conturează în semiîntuneric. Două elemente sugerează cromaticul ( îmbrăcămintea măicuţei şi noaptea ), dar semnifică şi taina, nepătrunsul:'' Pe drumul spre schit/ măicuţa urcă dealul / cu noaptea în spate''. Altădată, la mănăstire atmosfera este dominată de o imagine auditivă ( toacă ) şi de un vizual compozit, cu protagonişti telurici şi uranici, laolaltă ( sihaştri şi îngeri ) înfioraţi de aceeaşi rugă, de acelaşi mesaj macrocosmic : '' Toacă la mănăstire / sihaştri şi îngeri / se roagă împreună ''. Un pastel de iarnă înfăţişează acumulările hibernale, gradual, neîncetat iar în final, ca la Alecsandri, apare elementul uman, dinamic. În plină zi, imaginile vizuale se împletesc, mai tot timpul, cu imaginile motrice, cromatica având şi ea un anume rol în sugestia dinamicului, prin alternanţa alb- roşu : '' Ninge cumplit / printre troiene/ fata cu ghete roşii''.Un haiku pe teme existenţiale evidenţiază perceperea unei realităţi, doar imaginate. E o realitate nesigură, degradată, pipăibilă, dintr-o parte în alta, spre interior, realitate reprezentată de o '' punte''. Acest univers este, prin excelenţă, unul microcosmic, în care rătăcesc unul spre altul, doi orbi. În viziunea lor totul este alunecos, incert, totul se clatină şi singura viaţă adevărată este cea interioară :''Punte şubredă / unul către celălalt,/ doi nevăzători''.

Universul exterior este înfăţişat într-un spaţiu închis ( curtea) în care fiinţele îşi prelungesc proporţiile cu umbrele lor. E un joc misterios între imaginea concretă şi cea abstractă, pe de-o parte, între curte şi acoperiş, pe de altă parte. Poate nu întâmplător, poetul a ales o pisică ( superstiţii, magie ), pentru acest joc de umbre şi lumini, care se desfăşoară în curte :'' Umbra pisicii / pe acoperiş / trece prin curte''. Motivul poetic al habitatului apare şi în alte micropoeme, ca loc de odihnă. Treptat se conturează o imagine statuară om- fluture, renunţând la mers şi la zbor. Fluturele nemişcat are culoarea mov, la fel ca stânjeneii din cimitire, iar omul se deplasează din ce în ce mai încet : '' Sosesc acasă / încet, ducând pe umeri/ un fluture mov''.

Întâllnirea cu haiku-urile lui Ion Untaru e o adevărată sărbătoare.

Ion Untaru, Paso doble, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

RADU PATRICHI - BATRANUL INCEARCA

Radu Patrichi - Bătrânul încearcă...
Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice.

Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''. Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.

În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.

Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''.

Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''.

Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''.

În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.

Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.

Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.

Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

ANASTASIA DUMITRU - CANTECUL LIREI

Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză.

Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation.

Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc.

În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.

Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.

Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.

Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.

Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''.

Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.

Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.

''Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.

Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).

În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.

Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

ECOURILE TACERII DE MAGDALENA DALE

Volumul Ecourile tăcerii de Magdalena Dale cuprinde haiku-uri de bună calitate, pe teme variate, interesante şi sub aspect tehnic, după cum apreciază în prefaţă Radu Cârneci. Motivul poetic umbra reprezintă un alter ego existenţial în universul uman, vegetal, de la simpla răsfrângere până la revelarea esenţei. Într-un peisaj hibernal, solitar, luminat de lună, poeta cuprinsă de nelinişti simte adulmecarea maidanezului în propria-i umbră. Drama este una telurică, metafizică, amplificată gradual ( pas cu pas ), în decorul straniu : '' Luna de iarnă- /un câine hoinar pas cu pas / în umbra mea ''. Altădată în spaţiul terestru se configurează umbra unui pelerin, care întreţine o stare de confuzie. Haiku-ul permite o dublă interpretare. Mai întâi existenţa a două universuri paralele: în spaţiul uranic un nor imobil, în cel teluric umbra dinamică a pelerinului. În al doilea rând, o interferenţă, cu umbra pelerinului, proiectată la dimensiuni cosmice, sub forma unui nor :'' Un nor alb pe cer -/ umbra pelerinului / în drum spre casă''.

Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.

Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.

Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.

O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.

Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.

Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.

Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.

Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

MIRCEA TECULESCU - PORTI IN DEPARTARE

Mircea Teculescu adună în volumul Porţi în depărtare, mai multe specii literare de sorginte niponă, din creaţia sa: haibun, senryu uta, haiga, tanka, senryu kioka. Volumul poate fi citit şi interpretat în ordinea propusă de autor, cu cele şapte porţi ( din simbolistica antică ), reprezentând tot atâtea intrări şi ieşiri, într-un univers poetic autohtonizat. E un continuum cu secvenţe lirice, pe alocuri sclipitoare ca o ploaie de artificii, cu asociaţii insolite şi tematică variată; o invitaţie într-o grădină la aer curat.

În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''

O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''

Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.

Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.

Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.

Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.

Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.

Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.

Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

Poeţi români în Antologia japoneză de haiku Meguro

Antologia menţionată mai sus este una bilingvă ( engleză- japoneză ), alcătuită din haiku-uri ale unor poeţi din USA, India, Austria, Bulgaria, Canada, Suedia, Croaţia, România. Am analizat doar micropoemele romaneşti şi le-am prezentat într-o ordine absolut întâmplătoare.

Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).

Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).

Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .''

Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''

Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''

Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''

Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

O mie de cocori - Antologie de poezie haiku

La Iaşi, în cadrul Festivalului Internaţional Origami Peace Tree s-a desfăşurat Concursul International de Haiku, 93 participanţi din 32 de ţări : SUA, Croaţia, Brazilia, Canada, Argentina, Franţa, Noua Zeelandă, Australia, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Germania, Japonia, Marea Britanie, Serbia, Spania, Suedia, Trinidad- Tobago, Austria, Bulgaria, Elveţia, Finlanda, India, Irlanda, Italia, Mexic, Nigeria, Polonia, Portugalia, Republica Cosovo, Ungaria, Vietnam şi România. Comitetul de organizare a fost condus de Viorica Dobre, director Liceul '' Miron Costin '', Iaşi.
Răsfoiesc, încet, cu interes această antologie, apreciată de mulţi specialişti, coordonator Eduard Ţară. La o răscruce, aflăm dintr-un haiku, se află un semn sacru ( troiţa ) şi în spaţiul sacralizat cad flori de cireş, simbol al graţiei, al inocenţei, al ornamentalului. Asociind cele două elemente, poeta are acum revelaţia unui ritual religios, pur, exprimat metaforic sub forma unui canon: '' mătănii albe-/ floare de cireş căzând /peste troiţă'' ( Simona Dobrescu- Crăciun ). Într-un alt haiku apare sentimentul zădărniciei, pe tema fortuna labilis, nimicnicia, perisabilul. Viaţa este iluzorie, redusă la '' castele de nisip '', gata să se năruie, să fie spulberate de vânt. Nimic durabil, într-un cadru răscolit de stihii şi de convulsii sociale : '' castele de nisip-/ vântul prea aspru/ urme nicăieri'' ( Anastasia Dumitru ).
Continuând această temă a nimicului, un poet configurează dimensiunea ontologică, se autodefineşte, face trimitere la comuniunea cu natura. Pe un ton domol, acesta mărturiseşte integrarea în cosmos, relaţia de armonie cu natura, folosind cuvinte care demonstrează implicarea eului liric : '' Sunt doar un om / trăiesc în armonie/ cu natura '' ( Daniel Lăcătuş ). Tot despre armonie, aflăm câte ceva dintr-un haiku autumnal, cu personaje la fontainiene, care convieţuiesc într-o pace deplină. Micropoemul debutează cu o interogaţie retorică, referitoare la lungimea unităţii temporale. Dar, sintagma rămâne suspendată şi în golul semantic se conturează o furnică în compania unui greiere : '' Toamna prea lungă ? / Furnică şi greiere / În armonie... ( Amalia Voicu ).
Cocorii origami fascinează prin gingăşia lor dar şi printr-o simbolistică profundă, legată de speranţă. La fel ca altădată, în satul patriarhal, bătrânii se întâlnesc să-şi pună la un loc înţelepciunea şi intră în jocul nevinovat al cocorilor origami. Ultimele lor speranţe au un substrat ludic, nesigur, fac şi desfac zburătoare artificiale, fără încetare : '' Întâlnirea bătrânilor ;/ încă făcând şi desfăcând / cocori origami '' ( Oana Aurora Posnaieş ). Unii autori se întorc în epoca de aur a haiku-ului, unde fiecare obiect din natură este legat prin semnificaţie de universul poetic al lui Basho. Ba mai mult . Prin multiplicare fiinţele şi lucrurile au o rezonanţă deosebită, trimit la arhetipuri, amintind de origine. De aceea , broscuţa de altădată a devenit un cor de broaşte, iar mediul acvatic s-a personalizat după numele regelui haiku-ului : '' Concert festiv / coruri reunite de broaşte / în iazul lui Basho '' ( Adina Enăchescu ).
Un alt obiect sacralizează locul ( iconostasul ) în care se află o vietate miniaturală ( buburuza ) înzestrată cu calităţi profetice. Ea îşi orientează zborul după linia destinului fiecăruia. Pe un fond pictural sacru, contemplatoarea identifică ultima buburuză şi caută o explicaţie, o consecinţă cu dulce naivitate :'' În iconostas / ultima buburuză-/ prinos de copil '' ( Ana Ruse ). Alte micropoeme înfăţişează universul astral în relaţie cu cel teluric. Mai întâi galaxiile fără capăt pe o pânză nocturnă, în opoziţie cu un felinar pâlpâind, dintr-un pepene. În spaţiul uranic, uneori constelaţiile au un caracter decorativ, iar în cel terestru, semantica este orientată spre cunoaştere : '' Stelele-n noapte -/Una mică pe pământ/ Dintr-un pepene ''( Mariana Tănase ). Altfel de stele se ivesc în lumea pământeană, pe baza unor analogii şi secvenţe metaforice. Imaginile vizuale scot în evidenţă atmosfera feerică dintr-o livadă , la rasărit , când florile scuturate se aseamănă cu o cădere meteorică. În timp ce risipa cosmică te înfioară până la sublim, în grădină florile cad pline de gingăşie, într-un ritm armonios, ca astrele purpurii : '' atâţia pruni / scuturând la răsărit-/ stele purpurii '' ( Monica Trif ).
În final, amintim de micropoemul unui senior al speciei literare în discuţie, Vasile Moldovan ( Premiul I ), care s-a impus prin simplitate, eleganţă şi mai ales prin mister, cocorii din haiku-ul său fiind doar auziţi. Aşadar, speranţa pentru unii nu se materializează vizual, ci doar auditiv, prin foşnetul aripilor, atunci când treapta senzorială este deteriorată. Micropoemul său sugerează speranţa unui orb : '' Ascultând zborul / celor o mie de cocori.../ un veteran orb '' ( Vasile Moldovan ).

O mie de cocori, coordonatorul antologiei Eduard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@ gmail.com

Antologia Romanian Kukai (2007-2009)

Antologia este prefaţată de două notiţe semnate de Corneliu Traian Atanasiu, administratorul site-ului şi de Manuela Miga, antologator. În urma unui concurs online, cu haiku-uri apreciate prin vot de internauţi, Manuela Miga a selectat 82 de micropoeme din 3.400, bazându-se pe experienţa ei în exersarea diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate.
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.

Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

Romanian Haiku - Primul cocor

Primul cocor adună micropoeme din anul I de concurs şi are un Cuvânt înainte semnat de Corneliu Traian Atanasiu. Coordonatorul acestei iniţiative editoriale este Dan Norea autorul unui haiku de excepţie. Decorul funerar aduce tristeţe până şi animalelor rătăcite în cimitir. În faţa unei naturi artificiale, caprele sunt dezamăgite, descoperind obiecte cu altă funcţionalitate : '' flori de hârtie-/caprele groparului/ nefericite''( Dan Norea ). În spaţiul închis ( coliba ) se disting două obiecte, care simbolizează conştiinţa ( oglinda ) şi cunoaşterea ( lumânarea aprinsă ). Între ele se stabileşte o relaţie de contemplare, amintind într-o oarecare măsură de nocturnele preromantice : '' noaptea în colibă / în faţa oglinzii, / o lumânare '' ( Ion Untaru ).
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).

Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com