În căușul palmelor o buburuză

În căușul palmelor o buburuză*

Corneliu Traian Atansiu

            Surprinzătoare pentru un novice întru haiku este sesizarea dezinvoltă a unor corespondențe între imagini și cuvinte. Este poate o înclinație personală, dar pare deja o aptitudine cultivată pentru a focaliza pe lucruri și situații diferite și totuși neașteptat concordante. O lejeritate de a reuși alăturări care pot deveni sursă de imprevizibile apropouri.

crucea amiezii -
o cumpănă în tandem
cu un cocostârc

Avem de a face mai sus nu doar cu apropierea oarecum firească vizual a unei păsări echilibrată zvelt, pe un singur picior, cu masivitatea și lenta acțiune de extragere ciclopică a ciuturii din adîncuri ci și cu asocierea lor, mai degrabă prin cuvînt și simbolism, cu un  moment static de cumpănă cerească. Crucea amiezii adaugă, în linia geometrizantă a cumpenei și a cocostîrcului, o observație notată laconic și obiectiv, surprinzînd, aproape științific, un ciudat izomorfism.

Doar așa, tot așa, simpla și sfielnica penetrare prin gard a unor stînjenei, poate fi transfigurată și omologată ca o năzdrăvană ispravă de reluare a comunicării între tărîmuri între care comunicarea fusese definitiv sistată: între două lumi - / doi irişi trec prin gardul / cimitirului. Doi ochi iscoditori și prietenoși. Aluzivul poate merge însă mai departe. Gardul e o barieră vulnerabilă și irișii manifestă o curiozitate candidă și răzbătătoare. Cimitirul e tentația cunoașterii trecutului, istoriei, al celor pierdute și ascunse parcă premeditat sub pămînt. Și asta refuzînd drumul bătut - prin gard și nu pe poartă (care, de fapt, nici nu există).

Obiectivitatea faptelor și notarea lor riguros exactă, e totodată, vrînd, nevrînd, eliptică și aluzivă. Surprinzător, V-ul care se îndepărtează pe cer, se adîncește simultan între sprîncenele sensibilizate ale observatorului:

 cocorii în „V" -

se adâncește cuta

dintre sprâncene

Toamna se insinuează în lume printr-o concordanță simptomatică, subită și imprevizibilă, sărăcind peisajul și amplificînd îngrijorările.

            Nu ne miră și totuși ne contrariază procese pe care le știm. Naturale și firești. Aceeași vitalitate în încolțire și proliferare: cartofi încolțiți - / la ecografie ies / noi metastaze. Puțin sălbatică. Mereu nevinovată. În fața lor, nu ne rămîne decît o anume constatare melancolic-consolatoare, chiar dacă și un pic mitizantă: ghergheful mamei - / floarea de nu-mă-uita / neterminată, aidoma tristei consimțiri la moartea zeului Pan în poezia lui Blaga: neisprăvit rămase fluierul de soc.

De cele mai multe ori, contextul complex, dinamic, tensionat:

până înspre zori -

în vârful acului macii

prind a se-nroși

îl descoperi doar la intersecția celor două aluzii: femeia a stat aplecată pe gherghef toată noaptea ca să brodeze macii. Prind a se-nroși, odată cu zorii (un început simbolic mai vibrant), macii brodați, cei de afară, obrajii emoționați ai cititorului și poate degetul rănit al celei care i-a cusut cu dăruire.

Talentul autorului de haiku este să sesizeze prompt ceva care se-ntîmplă foarte rar. Să-l ia-n seamă. Să i se pară foarte important, să încerce și să reușească să-l sugereze discret, fără să-l distorsioneze. Adică fără să se amestece emoțional în textul care surprinde faptul cît se poate de concis, concentrîndu-se doar pe modalitatea cea mai simplă de a realiza o miniatură bine echilibrată: o libelulă - / de ajuns să desfacă / luna în cercuri.  Aici, de ajuns este la fel de bine și de scurt zis și pentru a spune că o ființă minusculă, atingînd imaginea lunii din apă, o face să vibreze în cercuri, și pentru efortul meticulos pe care autorul îl face pentru a nu-și pune amprenta deformatoare asupra unui text care trebuie să rămînă obiectiv. Și pentru modul doar aluziv, în care-l face pe cititor să se implice, să vibreze delicat.

Dacă e să ne gîndim bine, autorul este un hoinar profesionist, umblînd pe coclauri: hai-hui pe dealuri - / din urmă grăbind pasul / tăcută umbra. Adunînd impresii și încercînd să-și piardă urma în peisaj și în poem. Rătăcind aiurea, totuși nu e singur, cineva se ține umil și neajutorat dar tenace după el. Să nu îl scape. Și el îi joacă feste! Așa cum sugerează cu o spontaneitate genial dezarmantă, autorul încearcă să-și păcălească pînă și umbra. Să faci din asta un haiku este evident o performanță. Trebuie să faci platitudinea să vibreze. Să știi cum s-o spui cu șarm și umor. Așa încît în poem să nu se mai strecoare nici umbra ființei tale. Iată și o mostră în care umbra a fost suprimată cu brio:

încă o vară -

la masa de sub umbrar

scaune în plus

A rămas doar sugestia. Există o permanență: masa de sub umbrar (unde se adună familia). Și timpul care trece - încă o vară. Și aduce lume nouă - scaune în plus. Sau, la fel de plauzibil, scaunele, deja existente, sînt prea multe acum. Masa e suverană, scaunele disponibile, cei care șe așează o fac temporar. Ca într-o baladă.

În rama unui haiku autentic, de multe ori rămîn doar stihiile: cu ochii spre cer - / peste țarina arsă / doar vântul stăpân. Îngăduiți sînt doar ochii spre cer care așteaptă, încearcă să deslușească un semn, imploră. Starea vremii este vitregă. Relatarea succintă își păstrează sobrietatea. Obiectivitatea expresivă. Nimic de făcut. Poate că trebuie să adaug că gestul este unul care derapează către o manifestare simbolică. Omul este subsidiar, el furnizează doar un gest mai pregnant pentru postura întregii firi urgisite. Este un delegat, un împuterncicit de moment pentru talentul său histrionic. Pentru că, la limită și cabotin, el se poate și certa cu cerul.

O aluzie se strecoară fără să se spună: au venit nepoții, bunicul îi măsoară din nou, cu bucurie și de-o parte, și de alta:

vacanța în toi -

pe tocul ușii bunul

făcând crestături

Performanța unui text bun este folorirea unui limbaj succint în structurile lui sintactice și semantice. Un limbaj care are în el consistență și tensiune. Și, aș zice, detentă. Și, în plus, acea ironie specifică. Vorbele nu pălăvrăgesc, ne fac doar cu ochiul. Faptul e banal, felul cum e evocat îl face superb.

Cuvintele cu care lucrează un poem bun trebuie să aibă o contribuție consistentă la sensul urmărit în poem:  coadă la bancă - / strânși în șapca roasă doar / vreo doi bănuți. Sensul acestuia nu e rostit, ci se conturează încet-încet din diferențe și asemănări. Bancă și bănuți e o convergență și o diferență – mulți și puțini. La coadă stau mulți, cu șapca doar unul. Banii sînt strînși, la bancă mulți, în șapcă – doar vreo doi. Vorbesc înă și omisiunile, fiind roasă șapca grăiește despre un cerșetor. Cititorul se bucură de mulțimea aluziilor și de faptul că toate cuvintele sînt atent drămuite. Se bucură mai ales de tăcerile dintre ele.

În postura de panseluță sălbatică, trei-frați-pătați la poartă sînt, poate, o consoloare și o alinare pentru clevetelile din sat: cleveteli prin sat - / trei-frați-pătați la poarta / junei vădane. Îmi place cum își răspund între ele cuvintele. Clevetesc cei pătați. Și iau și atitudine înfigîndu-se-n trufaș în poarta tinerei văduve. Rostul haiku-ului nu este însă acela de a lua atitudine. El rămîne ușor enigmatic, constată, ca mai jos, puțin șugubăț, ceva la care cititorul ar putea consimți:

câmpul plin cu maci –

nu mai termină tata

de bătut coasa

De ce întîrzie atîta tata? Mai îndreaptă coasa știrbită sau deja, puțin amărît, o bate (preventiv) pentru că va tăia toți macii care-i ies în cale? Se pare că macii și-au înțeles deja soarta și s-au împăcat cu ea: sunetul coasei - / deschiși ca niciodată / macii din lanuri. Sau e doar o metaforă a inocenței? O întrebare în plus care ne readuce aminte că sîntem ființe care se îndoiesc? Sau doar îndoielnice?

            A nu te pronunța, de obicei pripit, pare să fie o conduită pe care o sugerează haiku-ul. A amîna chiar și pentru răgazul de a medita asupra lucrurilor și a cîntări ce se pierde oricum dacă ești prea ferm. A lăsa să treacă noaptea pentru a te bucura de propețimea zorilor înainte de a decide ceva defintiv:  

tabăra în zori -

calde încă sub spuză

verzi şi uscate

            La urma urmei, cel puțin unii dintre noi e bine să-și cultive și viața contemplativă și să zăbovească fără să se rușineze scormonind sub spuză.

____________________

*Mirela Brăilean - Hai-hui pe dealuri