Boabe de orez

 

Boabe de orez*

  Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă haiku-ul se prezintă ca un text discret care nu vorbește explicit despre autor, implicit el spovedește preferințele, atitudinile, orientarea sa în orizontul vieții.

 

locul de la geam -

culegînd cu privirea

macii câmpului

 

Simplul fapt că, impersonal, poemul remarcă un anume loc privilegiat pentru un observator asiduu reprezintă de fapt o recomandare rezervată, o alegere, o promoție sobră.

O opțiune mai amplă asupra impactului întîmplărilor unei vieți oarecare asupra lumii în care se manifestă și a reacției pe care omul o poate adopta în fața acestei situații ingrate este surprinsă alegoric în poemul de mai jos:  

 

semne pe nisip -

încredințând valului

toată povestea

 

Urmele pe care o viață, în trecerea ei, le lasă sînt atît de fragile și perisabile încît trebuie să pactizezi voluntar, aproape eroic, cu valul. Și doar așa să te bucuri de un transfer tonic de energie.

 

fluieră vântul -

în versurile scrise azi

doar ne-nțelesuri

 

Ne-nțelesurile au și ele rostul și tîlcul lor. Și fluieratul poate fi modulat cu răbdare.

            Materia lumii în care evoluezi este din păcate sau, dacă îndrăznești mai mult, din fericire una care amestecă pînă la confuzie lucrurile. A înțelege și a accepta lucrurile în realitatea lor doar aparent vrăjmașă poate fi o modalitate de a-i resimți fascinația:

 

orașu-n ceaţă -

până şi cuvintele

sunt greu de găsit

 

O bună parte din evenimentele vieții noastre se află undeva pe muchia subțire dintre o realitate banală și magie:

 

 

lavandă și tei -

în cană strecurată

toată liniștea

           

Strecurarea, infiltrarea, prefirarea, furișarea sînt fără doar și poate operații tainice și miraculoase. Iar stările și emoțiile noastre sînt la discreția lor. Schimbătoare și neașteptate.

 

un porumbel alb -

dintr-o dată liniștea

spunându-mi totul

 

            Și dacă-n peregrinările tale alte lucruri vor fi la fel de șovăielnice ca tine, să știi că nu te-ngînă batjocoritor. Sînteți scurtă vreme tovarăși de drum. Înfruntînd vremea și vremelnicia. Teama și speranța.

la o răscruce -

frunza purtată de vânt

ezită și ea

 

Să te gîndești la ea cînd cînd vremea va fi îngăduitoare ca o moină nesperată și te va gratula cu o amintire revigorantă.

 

orez cu lapte

și-un praf de scorțișoară -

gerul înmuiat

 

            Timpul nu te va ierta, ziua de luni va reveni cu aceeași regularitate sîcîitoare și va prelua comanda:

 

luni dimineața –

până și apa-n ibric

dă-n clocot mai greu

și, oriunde-ai fi, ropotul ploii-ți va prelua semnalul pierdut și va turui la fel de monton:

 

semnalul pierdut –

la capătul firului

ropotul ploii

 

            În aburii cafelei vei întîlni însă căldura altor vremuri:

 

dimineți mai reci -

ce calde îmi par acum

vorbele mamei

 

și poate doi vechi prieteni strecurați și ei

în căldura casei:

 

 

spre dimineață -

doi greieri cântând încă

în vechiul pian

 ___________________________

*Clara Toma - Boabe de orez 

Continuă povestea lemnele trosnind

Continuă povestea
lemnele trosnind

Corneliu Traian Atanasiu

            Ca să surprindem amprenta specifică a haiku-ului, merită să purcedem la drum aplecîndu-ne asupra unui poem în care ea s-a imprimat exemplar:

bunica în prag -

apusul zăbovește

într-o lacrimă

Impresia dintîi este aceea a unei recuzite desuete. Motive lirice perimate. Chiar și pentru haiku sînt doar clișee reluate și obosite – bunica, apusul, lacrima.

            Dacă nu ne grăbim însă prea tare, vom avea ocazia să simțim că există totuși în concizia textului o ciudată lejeritate interpretativă care evită precizia și expansiunea pentru a cîștiga un plus de vibrație virtuală. Invers proporțional, laconismul amplifică potențialul aluziv al textului. Bunica în prag e fără doar și poate ieșită să întîmpine sau să conducă pe cineva. E poate un oaspete oarecare sau unul mai de soi, apusul care-i amintește că și ea e pe pragul unei inevitabile treceri. Apusul însă, cum îi este firea, nu se grăbește, zăbovește. Și, cum se vede, își găsește locul cel mai potrivit, în care poate întîrzia fără nici cel mai mic reproș – lacrima atotînțelegătoare în care poate odihni. Încă. Greu de crezut, dar adevărul poemului este această empatie de care apusul are atîta nevoie. O ramă vie și sensibilă care-l ocrotește și pe care o însuflețește.

Stilul haiku-ului, prin juxtapunerea celor două părți, este unul abrupt și prin asta deosebit de sugestiv al textului. Sînt două țîșniri emoționale notate însă alb, sec, surdinizat, fără adaosuri liricoide.

pierdut în ceață -
ochelarii bunului
pe masa din hol

Prima parte consemnează succint ceea ce simte oricine aflat în situația dată – dezorientare, descumpănire, încurcătură spațială dar și nedumerire, perplexitate, zăpăceală sufletească și spirituală.  Starea pare să se curme brusc la intrarea în alt spațiu fizic sau, iată, emoțional. Ochelarii sînt un reper ferm și salvator. Nu mai ești pierdut. Ceața s-a ridicat. Ești într-un loc familiar, intim, deși, poate, marcat drastic de lipsa celui care-i purta.

            Dar, la fel de bine, poate că bunicul se complace în starea de pierdere, ciudat de plăcută, în ceața amintirilor, unde ochelarii nu i-ar mai fi de niciun folos. O pierdere de sine savuroasă tocmai pentru retrăirea ispititoarelor rătăciri de altădată. Talentul autorului este acela de a construi, plecînd de la o experiență personală, un dispozitiv valid pentru experiențele cu structură asemănătoare, dar cu situații și contexte mai variate și mai largi, ale cititorilor.

            De multe ori, cititorul este solicitat să-și închipuie ceea ce montajul eliptic doar a sugerat pentru a recompune un context care să integreze sugestiile ambelor părți: serpentine reci - /  pe drumul de munte / toată căldura. Indiciul vine aici de la opoziția celor două calificative - serpentine reci și toată căldura.  Sîntem într-un vehicul auto pe un drum de coborîre plin de serpentine. Ne îndepărtăm de drumul de munte parcurs per pedes, drum pe care presupunem că s-a petrecut o idilă de vară. De aici și diferența de temperatură a trăirilor. Serpentinele anterioare s-au succedat pe un drum alambicat în care se preparau alcooluri magice. Fierbinți.

            De regulă, formularea textului este, ca mai jos, una derutant de seacă:

nicio scrisoare -
dialog protocolar
cu margareta

Șase cuvinte. Proces verbal constatator al unei stări de fapt. In rem, fără pomenirea făptuitorului. Fără implicarea (subiectivă a) autorului. Fără implicații emoționale explicite. Prima parte consemnează că nu s-a primit nicio veste, existînd doar sugestia că ar fi una așteptată cu nerăbdare. A doua parte pare să numească, într-un mod eliptic și ironic, un ritual care urmează și răspunde oarecum absenței veștilor. Contextul se conturează a fi bine știutul gest de a rupe nervos petalele margaretei pentru a afla dacă partenerul, de la care nu mai sosesc vești, te mai iubește sau nu.

Numind protocolar dialogul cu margareta, autorul ne sugerează simultan ceva ceremonios și, în același timp, formal pînă la derizoriu. Viziunea sa este una obiectivă. Aceea a unei camere care înregistrează faptul fără să se lamenteze. Deși, odată surprins, faptul pare să se bucure de o aură de tandrețe abia vizibilă. Atît cît se cuvine unei firi sobre și reticente.

            Dacă mai sus modelul prezentat era totuși al unui personaj coleric, poemul ce urmează ne servește o pildă din lumea lucrurilor :

tăceri sonore -

sunetul ploii închis

într-un țurțure

            Un țurțure este simultan rezultatul prelingerii răbdătoare a apei și al picurării intermitente. Este îngheț și dezgheț într-una, întruna. Deși par doar două definiții lapidar-lirice, cele două părți au alura unor formulări specifice haiku-ului.

            Prima parte este un oximoron, o expresie paradoxală a tensiunii cuprinse în esența țurțurelui, ploaie condensată, gata să se pornească oricînd din nou. Tăcerea lui cristalină este doar o surdinizare provizorie, o întîrziere, o amînare a picurării care pe moment prelungește țurțurele. Cu o expresie consacrată, stare de țurțure este una a iminenței, o congelare a lui stă să pice. Și cititorul simte această tensiune.

            Partea a doua reia ideea primeia într-o formulă mai extinsă. Sunetul ploii închis este și de data asta o metaforă, dar surprinde totodată cu exactitudine această sechestrare temporară, gata oricînd să-și suspende rigoarea.

            Tot farmecul poemului constă în transfigurarea unui obiect mai degrabă vizibil într-unul cu latențe pronunțat auditive. Rezultatul fiind obținerea unei tăceri vibrante.

Tăcerea din fața unor neașteptate și miraculoase corespondențe: plină de rouă / pânza păianjenului - / obrazul mamei. Nu-i oare fața ridată și înlăcrimată un dublet magic al filigranului înrourat?

Aceea din fața unui moment de sincretism al simțirii: aburi de cafea - / contopind simțurile / mirosul ploii în care urechea, văzul și mirosul se împletesc fără rest?

Cea dintr-o scriere discretă care de data asta e una a uimirii ce nu mai poate fi cenzurată: semnul mirării - / într-un vârf de țurțure / înfiptă luna? Sau a imitării fără frontiere: cataractă - / tot mai groasă pojghița / pe ochiul de apă?

Și alte, și alte poeme ar putea fi invocate dacă pilda haiku-ului n-ar fi invitația de a citi în cartea lucrurilor:

cartea închisă -
continuă povestea
lemnele trosnind

Povestea poate fi trăită și fără cuvinte, și dincolo de cartea închisă. Și lucrurile povestesc dacă ești dispus să le asculți, să le vezi. Să le acreditezi mărinimos.

_____________________

 *Carmen Mariana Nanu - Tăceri sonore

Cu soarele-n palme

Cu soarele-n palme*

Corneliu Traian Atanasiu

Autorul este un umorist veritabil și asta îl face să scrie un haiku mai consistent și mai însuflețit de exprimarea picant colocvială. Limbajul figurat, recursul la expresii și la calambur face aluziile mai alerte și mai grăitoare: frumoasă primăvară - / omul de zăpadă / îşi pierde capul. În chemarea clopotului la solidaritate și rugă pentru dezlegarea apelor, se strecoară și o notă de anchetare subversivă: nimic despre ploi - / clopotul bisericii / tras de limbă – să vedem ce conspirație a pus totul la cale. Și seriozitatea unei investiri neașteptate este parcă mai vibrantă și mai ciudată cînd este rostită într-o formulate glumeț-expresivă:  ultima frunză - / nucul se trezeşte cu / cerul în braţe.

            Cînd însă abordarea este aceea a unui senryu autentic, omonimia se asociază cu expresia și tonul devine mai personal vezicant: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de ploaie, curent literar - / prin punga haijinului / suflă vântul sau de-a dreptul caustic: e c-o logică - / când măturoiul doarme / gunoiu-i pe soclu. Făcînd, evident, doar haz de necaz: gala umorului - / politicieni români / citind proiecte.

Într-o atmosferă viciată deja:  vorbe prin sat -  pe toate şanţurile / amplificatoare, vorbe de clacă - / rezemată de gard / meliţa vecinei, tot o vorbă de duh îi contrapune cu succes flagelului o împăcare a lucrului dovedit:  pace în lume - / bunica vine cântând / de la război. Bunica are alt război. Unul rodnic. Productiv.

            O bună parte dintre poemele volumului mărturisesc nostalgia vremilor trecute: drum spre asfinţit - / doar umbra-n căutarea / paşilor pierduţi. Nu una lacrimogenă ci mai degrabă tonic recuperatoare: casă-n ruină - / chipul bunicilor / mai râde-n ferestre. Cu o notă de wabi-sabi, de tristețe asumată:

prispa goală -

un păianjen mai caută

firul poveştii

printre picături, împletind regretul celor pierite cu prospețimea mereu renăscută a naturii: ciutură veche - / ecoul privighetorii / printre picături. Revigorîndu-se în fața unui cocteil de stele, savurînd vibrații care amestecă subtil energia stihiilor: fior prin trestii - / aripa cocorului / unduie luna. Sau o dispersează într-un tainic ritual al unui început perpetuu: barcă-n zori spre larg - / risipind cu lopeţile / soarele-n valuri.

            Atmosfera preferată este aceea a unei zile însorite de toamnă: tihna amiezii - / doar soarele mai umblă / foşnind prin porumb, a unei nopți senine: oră târzie - / un greier adoarme / în hamacul lunii, în care se petrec cu tot firescul fapte mai presus de înțelegere: noapte de toamnă - / într-un tei se dezbracă / de frunze luna.

            Chiar și toamna cea zăludă e transfigurată în viziunea empatică a unui haiku: ploi lungi de toamnă - / în balta din curte / s-adună tot cerul. O baltă devine un ultim refugiu al cerului ultragiat. Așa cum în vară își găsea alinare în adîncul răcoros al fîntînii: vară fierbinte - / în fântâna de-acasă / s-adânceşte cerul. E adevărat, în profunzimea lui acasă, departe de lumea dezlănțuită care inhibă pînă și pornirile firii:  munţi de gunoaie - / un cireş temându-se / să înflorească.

            Toate aceste notații ușor cutremurate dar apte să surprindă tremurul vizionar al lumii sînt fără doar și poate rezultatul unei îndelungi căutări și al unei aplecări spre îndeletnicirea asumată și exigentă de ctitor al fîntînilor din versurile lui Blaga: Sapă, frate, sapă, sapă, / pînă cînd vei da de apă. / Ctitor fii fîntînilor, ce / gura, inima ne-adapă. Într-un limbaj mai potrivit haiku-ului, autorul o mărturisește singur:

                                                    

fântână nouă -

săpătorul iese

cu soarele-n palme

_____________________________

*Mihai Pascaru - Boabe de rouă

Caier isprăvit

Caier isprăvit*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Printre poemele cele mai reușite și mai delicate ale autoarei sînt cele încadrate în tematica nostalgică a satului lăsat în urmă. A satului și a casei străbune. E greu să găsești un laitmotiv mai potrivit decît gutuia pentru această temă. Pufoasă dar consistentă la mușcătură, aromată, luminoasă și totuși masivă cînd o strîngi în palmă, gutuia e un element decorativ firesc, modest dar totodată organic și auster al micii gospodării țărănești: opaițul stins - / luminând palid odaia / gutuia din geam. În gesturile bunicii este însă și un substitut pentru anotimpul puilor aurii de găină ținuți la fel în poală înainte de a crește și a pleca, îndepărtîndu-se, la școală: buna mângâind / gutuile din poală - / prima zi de școală. Poate de aceea, evocînd întoarcerea, ea rămîne un reper și o călăuză care nu greșește niciodată drumul: căutând drumul / spre casa bunicilor - / miros de gutui. Și totuși, s-ar putea să fie prea tîrziu:

nimeni pe cărare -

gutuile bunicii

veștejite-n geam

            De departe, de unde privește acum autoarea, emoția împletește motivul toamnei  într-o țesătură înrudită, în care firele vremii alternează cu cele ale vîrstei înaintate și ale tandreții unei priviri empatice: emoție de toamnă – / ochelarii bunicii / şterşi tot mai des. Ştersul insistent al ochelarilor n-o mai ajută cu nimic pe bunica, negurile toamnei s-au altoit pe albeața ochilor bătrîni. Așa cum bătrînul întomnat suferă de o slăbire accentuată și ireversibilă a auzului: bătrân în amurg - / cântecul greierilor / tot mai stins. Amurgul vieţii stinge totul. Pînă şi greierii.

Simbolic, bunica evocă atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi: la gura sobei - / din caierul bunicii / firul poveștii. Viața patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii. Care, iată, se poate lesne curma:

caier isprăvit -
motanul încă toarce-n
poala bunicii

Motanul, molipsit, prelungeşte torsul printr-o incantație trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi  fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată. La unison cu sfîrîitul neobosit al fusului se aduna răbdător fir pentru urzeala prin care  să se ţeasă povestea vieţii tale. Poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.

            Trebuie să remarc că poemele volumului sînt înșiruite impecabil în secvențe de cîte cinci. Una din ele, intitulată Potop de gînduri, se încheie cu poemul:

potop de gânduri -

doar tusea vecinului

mai face liniște

Deranjează pe cineva metafora? Nu ne muncesc oare gîndurile chiar așa,  potopindu-ne? Nu ne inundă, ne invadează, ne pustiesc și asta într-un vacarm de nedescris. Pentru că, asta sugerează poemul: opusul acestui gen de potop zgomotos este liniștea. Și reușește oare o tuse să oprească potopul? Da, pentru că brusc ne abate de la acel diluviu care, mai mult ca sigur, era unul meschin și egolatru. Dintr-odată, nu se știe de ce, uităm de eul care ne potopea și în conștiința noastră-și face loc altul. Cu suferința lui mai acută. Restul e tăcere.

            Se spune că haiku-ul nu este un poem de dragoste. Și nici nu este în sensul acelei poezii declarative și dulceag-pletorice, care abundă de înflorituri metaforice. Nimeni nu poate să nege însă faptul că poemul de mai jos n-ar fi unul de dragoste. E adevărat, unul care surprinde într-o unică  străfulgerare sindromul iubirii pînă la pierderea de sine. Să stai ore-n șir ochi în ochi cu ființa iubită, uitînd de ceaiul care s-a răcit în ceașcă este chiar iubirea, timpul acela divin în care sorbi și ești sorbit de iubire. Absorbit. Absent, captivat de ceva mai presus de ființa ta.

sorbindu-i privirea -

de mult uitat în ceaşcă

ceaiul verde

Profitînd de omonimia lui uitat, ultimele două versuri pot fi citite în două feluri. Sorbindu-i privirea, de-atîta/mult uitat/privit, el/ea a uitat/neglijat demult să mai soarbă și din ceaiul verde. O ambiguitate frucutoasă care sporește efectul poemului.

            În poemul următor ambiguitatea este aceea resimțită în cuvîntul foi, și pagini, și frunze, care, deși nu e prezent în poem, unifică lectura cu felul precipitat în care vîntul cititor răsfoiește frunzele.

lectură în parc -

cu nerăbdare vântul

întoarce frunzele

            Și poate nu fără rost, dînd foile, vîntul, s-a mai potolit, și-a ameliorat conduita, a devenit galant: seară de toamnă - / vântul ajută o frunză / să treacă strada. Respectul nu este însă doar de formă, dacă și zorul celor înfometați poate conteni în fața unor muzicanți umili și fără studii:  dintr-o dată tac / lingurile-n strachină - / concert de greieri.

Poate că greierele a rămas singurul vechi prieten, paznicul a ceea ce a fost, martorul tîrziu, chiriașul trist și resemnat al locurilor de unde am plecat prea devreme și impenitent: strig la poarta bunei – / din curte îmi răspunde / doar un greiere. Și parcă ieri citea scrisori de demult la lumina palidă a gutuii: gutuia în geam - / bunica citind scrisori / îngălbenite.

__________________

*Claudia Ramona Codău - Gutuia din geam

Daniela Lăcrămioara Capotă - Acuarele

         Pentru scurta perioadă de cînd scrie haiku, Daniela Lăcrămioara Capotă dovedește o deosebită aplicație. E adevărat că, așa cum mi-a mărturisit, aplecarea ei spre acest poem aparte a fost serios susținută de studiul asiduu al informațiilor găsite acum într-un volum mai mare pe internet. Dar la fel de mult cred că a ajutat-o și prezența în grupul Romanian Haiku printre autori mai vechi și mai versați.

         În culegerea de față este remarcabil faptul că a respectat sau, mai bine zis, a interiorizat exigența discreției autorului care nu trebuie să fie prezent în poem nici exhibîndu-și emoția, nici rătăcindu-se printre lucrurile sau ființele evocate. Un singur poem menționează existența autorului: cireş înflorit – / departe sunt de lumea / dezlănţuită. Dar el amintește de o licență asemănătoare din poemul lui Șerban Codrin, cel mai cunoscut dintre autorii români de haiku: merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală. La urma urmei, ideea este aceeași, desprinderea de lumea agitată sau nesățioasă, pe care ți-o facilitează reveria în fața înfloririi impetuoase a pomilor și alegerea altui registru al al nutriției.

         Iată un poem demn de pana unui autor consacrat:

colbul uliţei –

în ciutura fântânii

nici urmă de nor

Nu-ţi trebuie prea multă perspicacitate ca să simţi, în ciuda expresiei eliptice, sugestiile poemului. Aluzia colbului din uliţă este convergentă cu lipsa norului din ciutură. Şi nu-i vorba doar de cerul senin, fără pic de nor, ci de puţul secat din care ciutura nu mai poate scoate oglinda apei pentru a cerceta sau certa cerul prea arzător.

         O înscenare la fel de sobră și în poemul care urmează. Două imagini, fiecare cu elocvența ei: frivolitatea ciulinilor (duși de vînt) și clătinarea greoaie (și oarecum tristă) a ciuturii. Și un joc de cuvinte – în cumpănă – care, vizual, ține de cadrul firesc și natural al toamnei evocate de ciulini și vînt, dar simbolic pare să mărturisească atitudinea unui observator nemenționat în text. Lucrurile se mișcă, dar cineva, șovăind, încearcă să găsească un echilibru.

ciulini în joacă –

în cumpănă ciutura

bătută de vânt

         Autoarea știe însă să mînuiască nu doar imaginile în simplitatea lor desăvîrșită și grăitoare totodată ci și jocurile de cuvinte. Strada Domnească pare să fie, în următorul poem, calea care se cuvine înaintării maiestuoase a miresemelor de tei cărora nimic nu le poate interzice, prin semne așezate abuziv în calea lor, răspîndirea. Căci, în colindul său, parfumul suveran al teilor se lasă sedus doar de capriciile adierilor.

strada Domnească -

doar parfumul de tei pe

sensul interzis

         Mai jos, un alt poem exprimînd mai delicat, tot printr-un joc de cuvinte, o părere de rău pentru casa ruinată. Cu ironie, cititorul este îndemnat să vadă-n gura leului sau o încercare de a păzi casa speriind trecătorii, sau doar o tentativă de a le atrage privirile către o dramă a neputinței.

casă-n ruină -

ivită prin gardul rupt

gura-leului

Abur și ceață în opoziție. Primul cu efect benefic, exorcizînd tulburarea neguroasă de afară. Gîndurile risipite (necalificate printr-un adjectiv) se vede că sînt cele rele, care te muncesc. Reveria în fața aburului cafelei pare un ritual intimist binefăcător și, evident, revigorant. Nimic pretențios, o scenă domestică aburoasă cu aura ei simbolică.

abur  de cafea

risipind gândurile -

afară  ceaţă

         Am să închei cu un poem extrem de delicat care profită de două imagini reale pentru a le distorsiona doar atît cît e necesar pentru a isca o atmosferă de o infinită nostalgie. Radioul cu lămpi, un aparat banal, vetust și inutil în zilele noastre, evocă o întreagă epocă, iar Lili-Marlen introduce toată anxietatea războiului și tristețea soldaților din tranșee. Cine nu s-ar simți ca un fluture atras de scînteierea discretă a lămpilor? Sau de ochiul său magic?

radio cu lămpi -

un fluture ascultă

Lili-Marlen

         Am convingerea că autoarea a făcut o pasiune pentru acest poem și că talentul ei o va face să rămînă mereu în preajma lui.

Corneliu Traian Atanasiu