„de-un bob zăbavă” - o carte, ca la carte
Vasilica Grigoraș
Este o îndrăzneală din partea unui discipolul să scrie despre maestru și să
facă aprecieri asupra operei acestuia. Să nu vă îmaginați cumva că este simplu.
Doamne ajută!
Cartea de haiku, intitulată „de-un bob zăbavă”, tipărită la Iași, Editura PIM, 2019 m-a provocat în acest demers.
În dicționarul explicativ al limbii române „un bob zăbavă” înseamnă ceva care se întâmplă, se înfăptuiește imediat, îndată, doar că e
nevoie de puțină răbdare. Autorul cărții întitulează cartea astfel, probabil
dorind să ne reamintească faptul că haiku-ul este un instantaneu, care apare
brusc, scurt și la obiect. Și ca să înțelegem mai bine că fiecare poem este „de-un bob zăbavă”, maestru ne explică
mai clar în motto-ul cărții: „totul pe fugă -/ numai în vîrful
crengii/ de-un bob zăbavă”. În zilele noastre, toate
lucrurile se desfășoară rapid, în viteză, „totul pe fugă”, viața însăși își deapănă firul într-un ritm galopant, doar ici-colo o lucru
mai deosebit sau un mic amănunt al unei stări este așezat strategic „numai în vîrful crengii” și ne atrage atenția, oprindu-ne pentru a înțelege ceea ce se
întâmplă. La prima vedere, ceva care
pare banal, dar, cu siguranță nu lipsit
de importanță; un bob de rouă timid stă atârnat de-o frunză, neștiind ce să
facă, dar nici ce se va întâmpla cu el. Autorul intervine și ne spune că este
nevoie să avem un pic de răbdare, „de-un bob zăbavă”. Știm cu toții că un bob de rouă nu poate sta la infinit oriunde s-ar afla
și că, dintr-o cauză sau alta, sfârșitul îi este inevitabil. Acest poem își are
tâlcul său: așa cum se întâmplă în natură, se întâmplă și cu noi, oamenii
(biete boabe de rouă), de aceea este bine ca din când în când să ne mai oprim,
pentru că mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul vom ajunge acolo
unde soarta ne va duce, dar merită să ne bucurăm de lucrurile frumoase din
viață.
Broșura ”de-un bob zăbavă” este
alcătuită metodic, este bine structurată și am putea spune că este o carte
scrisă, ca la carte. Are patru capitole, stabilite în funcție de cuvântul ori
expresia, kigo-ul legat de anotimp. Fiecare capitol începe cu un poem
reprezentativ pentru anotimpul respectiv. De pildă: „adio
arme -/ cotropitor desantul/ păpădiilor”. Prin primul vers
„adio arme”, autorul ne dă o veste
minunată, nicio armă nu mai amenință pe nimeni, liniște și pace pentru toată
lumea, însă în versul al doilea ne sporește din nou îngrijorarea prin cele două
cuvinte grele prin conținutul lor ”cotropitor
desantul”, și ne duce cu gândul la ceea ce poate fi mai grav – un arsenal
întreg de trupe în misiune, dorind să distrugă tot ceea ce întâlnesc în cale.
Instant, emoțiile ajung la un punct maxim, ca în ultimul vers „păpădiilor” să deconspire cine
reprezintă desantul în circumstanțele date - nimeni altcineva decât puful
păpădiilor. O antiteză perfectă între
greutatea mașinilor de război și finețea pufului de păpădie, între culoarea
unora și a altora, între toate ce le
compun și le definesc. Îmbrăcând haiku-ul în haina sumbră a cuvântului, haijinul
crează în fapt o imagine mirifică a împrimăvării naturii
și, în consecință și a omului. Nu suntem pe un teren de luptă, ci într-un
peisaj de poveste, în care ne împresoară o
multitudine de fulgi albi, o ninsoare caldă și blândă.
Suntem conduși pe firul timpului spre alt anotimp: „nimeni în hamac- / mereu vești noi din
faxul/ ciocănitoarei”. Aducând vorba de hamac, credem
că suntem invitați să mergem în concediu, să ne odihnim, de ce nu, să lenevim
și să ne bucurăm. Dar, stupare, aflăm că hamacul este gol, „nimeni în hamac”, poate
vremea este nefavorabilă, poate copiii și adulții sunt implicați
în cu totul alte treburile, dar în această situație destul de incertă, apar „mereu vești noi din faxul”, ceea
ce ne dă o speranță, ne îndeamnă să fim optimiști, așteptând
cu sufletul la gură să cunoaștem noutățile venite prin nevoința „ciocănitoarei”. O
asemănare inspirată a sunetului provocat de ciocănitul în copac al
păsării și sunetului faxului, aparatul prin care se primesc diferite mesaje,
vești. Vechiul și noul își dau mâna în expresie unică. De ce a preferat
Corneliu Atanasiu să apeleze la ciocănitoare pentru a aduce vestea bună? Poate
pentru că la vechii greci, apariția ciocănitoarei și auzul bătăilor sale
caracteristice reprezenta un semn de bun augur pentru vânători, era pasărea
sacră a lui Ares (zeul războiului) și călăuzea călătorii rătăciți; la romani,
ciocănitoarea simboliza metamorfoza regelui Picus (mare prezicător) și îi
hrănea pe Romulus și Remus când erau mici, iar în multe alte culturi această pasăre
este simbolul protecției, siguranței, dar și al renașterii naturii în toată
splendoarera ei.
Ce-i frumos nu ține mult, așa este planificat de sus și revenim pe un „drum vechi de toamnă -/ călăuză doar
ghinda/ pocnind pe cale”. Citind primul vers „drum vechi de toamnă”, la
prima vedere avem în fața ochilor o imagine de toamnă austeră, deja cunoscută,
nu ne mai trezește nicio curiozitate. În planul doi, suntem anunțați că pe
această cale, ne va fi „călăuză doar
ghinda”, cea care anunță/confirmă
venirea acestui anotimp. Analizând cu atenție și întorcându-ne în timp,
descoperim că ghinda este considerată o figură alegorică, un simbol al
prosperității, puterii și, chiar a evoluției spirituale. Toate acestea
fiind vizibile în toamna naturii, dar și
a omului. Natura la maturitate este încărcată de recoltă bogată, iar omul
încărcat de roadele înțelepciunii. Nu se
poate să nu remarcăm aceste fructe ale întomnării, pentru că maestrul Atanasiu
ne spune clar că le-a auzit „pocnind pe
cale”.
Numărând
fiecare ghindele care ne-au ieșit în cale, observăm pe geamul, de-acum aburit
un „puf de nea în zori -/ ghete cu scârț iau
urma/ unicornului”. Dacă primăvara ne dezmiardă puful de păpădie, pe care îl
căutăm dorind să-l prindem și să-l punem în sân pentru a ne purta noroc, iată
că „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e
bine/ Tu te-ntreabă și socoate;” (Mihai Eminescu – Glossă), de data aceasta, vine iarna cu „puf de nea în zori” spre
bucuria copiilor și, nu numai a lor. Vremea se răcește, pământul se troienește
și îngheață, iar „ghete cu scârț iau
urma” și îi conduc pe purtătorii acestora în căutarea „unicornului”. Acesta este tare greu de găsit, nu numai datorită
condițiilor meteo nefavorabile, ci pentru că așa cum aflăm din mitologia
chineză el apare doar atunci când bunătatea va domni în lume. Se spune că
primul unicorn a fost văzut în Grădina Edenului de Adam, mai târziu devenind un
simbol al lui Hristos, care reprezintă adevărul, puritatea și iubirea pierdute
în decursul istorie, și cu mult mai mult în lumea de astăzi. Să sperăm că
unicornul va mai apărea, dar pentru a se întâmpla acest lucru este musai ca fiecare
dintre noi și toți laolaltă să ne străduim să fim mai buni.
„de-un bob zăbavă” este o carte etalon,
un curs de literatură despre scrierea și editarea unei cărți; este un manual
din care învățăm lecția intitulată ”așa da, așa este bine” să se scrie haiku. Observarea
obiectivă a realității este reflectată simplu, haiku-urile fiind doar schițe
dintr-o descriere, detalii dintr-un tablou, spropi dintr-un ocean, clipe din
vârtelnița timpului, puncte în spațiu... În spiritul haiku-ului de economie de versuri
și silabe, cartea „de-un bob zăbavă” are un format mic (A6), un număr mic de pagini și de poeme, însă o structură internă solidă și se dovedește a fi un consistent album de
imagini, cu un bogat conținut de idei. În fiecare capitol al cărții, autorul
include câteva secvenţe a câte cinci
micropoeme fiecare; titlul secvenței exprimă în modul cel mai relevant esența
imaginilor create și conținutul ideatic profund de dincolo de simeza fiecărui
haiku. Acestea se potrivesc omului fără prea multă sămânță de vorbă, care spune
esențialul în unul sau doar câteva cuvinte. Imaginea nu este sterilă, nu este
fadă, atonă, ci dimpotrivă una care glăsuiește și oferă multe.
Autorul respectă cu sfințenie
tăierea haiku-ului în două planuri prin ceea ce se numește kireji, împărtășind
ideea lui Lee Gurga, fostul președinte al Societății Americane de Haiku, care „crede că haiku-urile cu două imagini sunt cele mai
delicate. El susține că arta de a tăia este tehnica fundamentală a haiku-ului.”
Fragmentarea poemului prin cesură nu este una falsă, ci
una reală, iar cele două imagini alăturate exprimate prin două idei care nu se
continuă prin înțeles, nu fac parte din același univers, însă între ele există
o legătură de sens, fiecare dintre cele două planuri având efecte puternice
unul asupra celuilalt, formând în fapt un tot unitar expresiv cu un impact
puternic asupra cititorului.
Privind
acest poem ca întreg „prin geamul
deschis/ primul tril de mierlă-/ cafeaua dă-n foc”, observăm că ne aflăm în
anotimpul de primavară, vremea este mai blândă și sătui de gerul iernii
deschidem larg fereastra să intre aerul proaspăt, respirând adânc fără teama de
a răci, însă împreună cu aerul pătrunde în casă și trilul unei mierle,
grăbită să se exprime, să dăruiască ceea
ce i-a fost dat de la natură, să
vestească sfârșitul unuia și începutul
altuia dintre cele două anotimpuri alăturate
și să bucure inima celor care o ascultă. Impresionați de glasul ei
melodios, nu mai percepem mireasma cafelei pe care o savurăm în fiecare
dimineață. De data aceasta, bucuria auzirii trilurilor de mierlă ne face chiar
să uităm de cafea, iar ea cumva supărată din cauza indiferenței noastre, ori
dintr-un simplu obicei al ei ca sub influența focului să se învolbureze, astfel
depășind malurile ibricului, năpustindu-se asupra focului. Nu-i bai, mai putem
face o cafea, dar merită să ne bucurăm și de primele triluri ale mierlei. O
imagine superbă, realizată prin alăturarea a două planuri, unul din natura
primăvăratică și altul din natura umană.
Dacă
imaginea din poemul anterior este una plină de lumină, speranță, în poemul „gâze la soare -/ degete noduroase/ țepene-n
poale”, lucrurile stau cumva altfel. Deși ne aflăm în aceeași atmosferă de
primăvară și autorul ne spune că soarele câștigă teren și se impune tot mai
mult pe pământ, ceea ce determină și gâzele să iasă afară și să se bucure de
lumină și căldură. Pare că totul se relaxează, toate viețuitoarele se bucură, printre acestea și bătrânii. Dacă primul plan
al tabloului ne sugerează veselie, voiciune, mișcare, în cel de-al doilea plan,
în ciuda voinței de a-și depăși starea, totul este static, fără nicio șansă de
a se liniști și uita de nevoințele vârstei și a ignora degetele înțepenite de
vremea rece, aspră și de timpul îndelungat scurs peste existența lor. Acum nu
le rămâne decât să-și accepte starea și să se mai bucure de încă o primăvară,
chiar dacă ei se află în toamna vieții.
În
prima lună a verii „urbea în clocot –/
soarele-apus opărit/ în mireasma de tei”, autorul surprinde minunat orașul
într-o adevărată efervescență, ajunsă până la exaltare. Până și soarele este
toropit, ofilit de mirosul pătrunzător al teiul înflorit. Și dacă, urbea fierbe
în timp ce soarele este mistuit în apus, mireasma miraculosului copac (al
păcii, al prieteniei și al dragostei) este binefăcătoare întregii naturi,
harnicelor albine care-i culeg nectarul pentru miere, oamenilor care culeg
florile pentru ceaiul atât de căutat pentru efectele sale asupra sănătății în perioada
iernii, când ne împresoară recelile și virozele. Totul e bine când se termină
cu bine.
Nimic
mai schimbător pe acest pământ decât vremea:
„vânt toată ziua -/ o grămadă de
gânduri/ nelalocul lor”. Asemenea vântului de toamnă, gândurile omului,
uneori deraiază de pe calea lor firească, rătăcindu-se aiurea cine știe pe unde,
luând forma unor angoase, astenii. Atunci când gândurile tulburate se adună
grămadă nu este o veste bună, ci crează disconfort oamenilor, conduc la
adevărate lupte cu sine și cu ceilalți.
Poate și acestea sunt experiențe ale căror lecții, pe care este bine să
le învățăm și să înțelegem că atunci când este totul „alb fără păcat-/ crengile se apleacă/ pînă la pământ”. În
bunătatea Sa, Domnul așterne în cale pledul alb, purificator al iernii pentru a
hrăni și proteja pământul de intemperiile gerului necruțător. Nimeni nu poate
fi insensibil observând o atitudine atât de generoasă și plină de empatie, de
aceea până și ramurile copacilor se apleacă cu smerenie până la pământ în semn
de mulțumire.
Pe coperta a patra a cărții stă scris poemul: „șuier
în urechi- / un pescăruș și vântul/ în echilibru”. Primul vers „șuier în urechi” ne amintește de
gălăgia care domnește în lumea nebună de astăzi, pe de altă parte, zgomotul în
urechi este un simpton al unor afecțiuni și duce la dezechilibru
în plan fizic. În versul al doilea, autorul dă o altă conotație acestui șuier,
aducând în atenția cititorului sunetul provocat de „un pescăruș și vântul”. În zborul său lin și diafan (un dat al
firii), pescărușul reușește să-și păstreze echilibru chiar și atunci când este
vânt. Să fie vorba de pescărușul Jonathan care își depășește limitele în zbor,
indiferent de vreme, reușind să-și găsească scopul vieții, altul decât al
celorlalți pescăruși, care consideră că rostul existenței este doar procurarea
hranei? Dacă astfel stau lucrurile, atunci este bine să luăm aminte și indiferent
de condițiile exterioare în care viețuim și de trăirile noastre interioare este
nevoie să ne întindem toate aripile minții, ale trupului și ale sufletului
pentru a ne păstra „în echilibru” și
forța pentru a trăi bucuria clipei spre a ne împlini
menirea.
Poemele
maestrului Corneliu Traian Atanasiu sunt o manifestare vie, concretă a ceea ce
este un haiku și prin cărțile sale ni le dăruiește întru evoluția noastră ca
haijini (fiecare după potențialul său intelectual, cultural și după răvna sa). Ne-a
deschis poarta spre lirica niponă, poate uneori ne-a lăsat să căutăm, să
experimentăm și chiar să ne împiedicăm, să greșim, dar și bucuria de a culege
roadele propriului nostru efort. După ce au învățat să zboare (să scrie), mulți
dintre discipoli au compus și publicat cărți de poeme de inspirație niponă de
certă valoare literară. Pentru aceasta, precum în artele marțiale, ne îngăduim
și noi să aducem salutul nostru de respect și recunoștință maestrului pentru tot ceea ce realizează și
reprezintă în mișcarea haijinilor din România. Haiku-ul nu-i ușor de scris,
nu-i simplu de înțeles, dar merită cu prisosință să încercăm și una și alta, să
scriem și să citim spre bucuria minții și a sufletului.
Mulțumim
maestre!
