Ca să surprindem amprenta specifică
a haiku-ului, merită să purcedem la drum aplecîndu-ne asupra unui poem în care
ea s-a imprimat exemplar:
bunica în prag -
apusul zăbovește
într-o lacrimă
Impresia dintîi este
aceea a unei recuzite desuete. Motive lirice perimate. Chiar și pentru haiku
sînt doar clișee reluate și obosite – bunica, apusul, lacrima.
Dacă nu ne grăbim însă prea tare,
vom avea ocazia să simțim că există totuși în concizia textului o ciudată lejeritate
interpretativă care evită precizia și expansiunea pentru a cîștiga un plus de
vibrație virtuală. Invers proporțional, laconismul amplifică potențialul aluziv
al textului. Bunica în prag e fără doar și poate ieșită să întîmpine sau
să conducă pe cineva. E poate un oaspete oarecare sau unul mai de soi, apusul
care-i amintește că și ea e pe pragul unei inevitabile treceri. Apusul
însă, cum îi este firea, nu se grăbește, zăbovește. Și, cum se vede, își
găsește locul cel mai potrivit, în care poate întîrzia fără nici cel mai mic
reproș – lacrima atotînțelegătoare în care poate odihni. Încă. Greu de
crezut, dar adevărul poemului este această empatie de care apusul are atîta
nevoie. O ramă vie și sensibilă care-l ocrotește și pe care o însuflețește.
Stilul haiku-ului, prin juxtapunerea celor două părți, este
unul abrupt și prin asta deosebit de sugestiv al textului. Sînt două țîșniri
emoționale notate însă alb, sec, surdinizat, fără adaosuri liricoide.
pierdut în ceață -
ochelarii bunului
pe masa din hol
ochelarii bunului
pe masa din hol
Prima parte consemnează succint ceea ce simte
oricine aflat în situația dată – dezorientare, descumpănire, încurcătură
spațială dar și nedumerire, perplexitate, zăpăceală sufletească și spirituală. Starea pare să se curme brusc la intrarea în
alt spațiu fizic sau, iată, emoțional. Ochelarii sînt un reper ferm și salvator.
Nu mai ești pierdut. Ceața s-a ridicat. Ești într-un loc familiar, intim, deși,
poate, marcat drastic de lipsa celui care-i purta.
Dar, la fel
de bine, poate că bunicul se complace în starea de pierdere, ciudat de plăcută,
în ceața amintirilor, unde ochelarii nu i-ar mai fi de niciun folos. O pierdere
de sine savuroasă tocmai pentru retrăirea ispititoarelor rătăciri de altădată. Talentul
autorului este acela de a construi, plecînd de la o experiență personală, un
dispozitiv valid pentru experiențele cu structură asemănătoare, dar cu situații
și contexte mai variate și mai largi, ale cititorilor.
De multe ori, cititorul este
solicitat să-și închipuie ceea ce montajul eliptic doar a sugerat pentru a
recompune un context care să integreze sugestiile ambelor părți: serpentine
reci - / pe drumul de munte / toată
căldura. Indiciul vine aici de la opoziția celor două calificative - serpentine
reci și toată căldura. Sîntem
într-un vehicul auto pe un drum de coborîre plin de serpentine. Ne îndepărtăm
de drumul de munte parcurs per pedes, drum pe care presupunem că s-a petrecut o
idilă de vară. De aici și diferența de temperatură a trăirilor. Serpentinele
anterioare s-au succedat pe un drum alambicat în care se preparau alcooluri
magice. Fierbinți.
De regulă, formularea textului este,
ca mai jos, una derutant de seacă:
nicio scrisoare -
dialog protocolar
cu margareta
dialog protocolar
cu margareta
Șase cuvinte. Proces verbal constatator al unei stări de
fapt. In rem, fără pomenirea făptuitorului. Fără implicarea (subiectivă a)
autorului. Fără implicații emoționale explicite. Prima parte consemnează că nu
s-a primit nicio veste, existînd doar sugestia că ar fi una așteptată cu
nerăbdare. A doua parte pare să numească, într-un mod eliptic și ironic, un
ritual care urmează și răspunde oarecum absenței veștilor. Contextul se
conturează a fi bine știutul gest de a rupe nervos petalele margaretei pentru a
afla dacă partenerul, de la care nu mai sosesc vești, te mai iubește sau nu.
Numind protocolar dialogul cu margareta, autorul ne
sugerează simultan ceva ceremonios și, în același timp, formal pînă la
derizoriu. Viziunea sa este una obiectivă. Aceea a unei camere care
înregistrează faptul fără să se lamenteze. Deși, odată surprins, faptul pare să
se bucure de o aură de tandrețe abia vizibilă. Atît cît se cuvine unei firi sobre
și reticente.
Dacă mai sus modelul prezentat era
totuși al unui personaj coleric, poemul ce urmează ne servește o pildă din
lumea lucrurilor :
tăceri sonore -
sunetul ploii închis
într-un țurțure
Un țurțure este simultan rezultatul
prelingerii răbdătoare a apei și al picurării intermitente. Este îngheț și
dezgheț într-una, întruna. Deși par doar două definiții lapidar-lirice, cele
două părți au alura unor formulări specifice haiku-ului.
Prima parte este un oximoron, o
expresie paradoxală a tensiunii cuprinse în esența țurțurelui, ploaie
condensată, gata să se pornească oricînd din nou. Tăcerea lui cristalină este
doar o surdinizare provizorie, o întîrziere, o amînare a picurării care pe moment
prelungește țurțurele. Cu o expresie consacrată, stare de țurțure este una a
iminenței, o congelare a lui stă să pice. Și cititorul simte această tensiune.
Partea a doua reia ideea primeia
într-o formulă mai extinsă. Sunetul ploii închis este și de data asta o
metaforă, dar surprinde totodată cu exactitudine această sechestrare temporară,
gata oricînd să-și suspende rigoarea.
Tot farmecul poemului constă în
transfigurarea unui obiect mai degrabă vizibil într-unul cu latențe pronunțat
auditive. Rezultatul fiind obținerea unei tăceri vibrante.
Tăcerea
din fața unor neașteptate și miraculoase corespondențe: plină de rouă / pânza păianjenului - / obrazul mamei. Nu-i oare fața ridată și înlăcrimată un dublet magic
al filigranului înrourat?
Aceea din fața unui
moment de sincretism al simțirii: aburi de cafea - / contopind simțurile / mirosul
ploii în care urechea, văzul și mirosul se împletesc fără rest?
Cea dintr-o scriere
discretă care de data asta e una a uimirii ce nu mai poate fi cenzurată: semnul
mirării - / într-un vârf de țurțure / înfiptă luna? Sau a imitării fără
frontiere: cataractă - / tot mai groasă pojghița / pe ochiul de apă?
Și alte, și alte poeme
ar putea fi invocate dacă pilda haiku-ului n-ar fi invitația de a citi în
cartea lucrurilor:
cartea închisă -
continuă povestea
lemnele trosnind
continuă povestea
lemnele trosnind
Povestea poate fi trăită și fără cuvinte, și dincolo de
cartea închisă. Și lucrurile povestesc dacă ești dispus să le asculți, să le
vezi. Să le acreditezi mărinimos.
_____________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu