Prefață la Allargando

 

                                      Prefață 

Jean Antonini 

Când veți deschide Allargando, veți găsi sau redescoperi fotografiile, poemele, foto-haiku-urile Lavanei Kray.

În prima imagine, patru orificii în tulpina unui plop încadrat pe diagonală și editat pentru a sugera dinți de fierăstrău, ar putea fi cuiburi de păsări.

În mod evident, fotografa este atrasă de lemn: trunchiuri de copaci, garduri, balustrade, cruci, fotolii, grinzi; toate ocupând un loc important în această carte. Odinioară, lemnul era mult folosit  în construcții; mai puțin astăzi, din rațiuni ecologice. Lemnul este materie vie.

 

capete goale –

fără visuri, fără cer

un om, un pom (p.94-95)

 

Omul s-a identificat mereu cu pomul  prin verticalitate, și nu numai. Acestui poem îi corespund două fotografii. În fiecare dintre ele, un personaj înveșmântat cu haine groase, trecând în grabă pe lângă un copac. Ninge, de nu te poți uita spre cer, fulgi mari  făcându-și loc printre ramuri.

Regăsim aici aceeași trimitere la spații goale (cuiburi), ca în prima imagine: „capete goale”.

Acest gol din fotografii, se amplifică precum vântul printre ramuri, fulgi de nea și pietoni.

O altă imagine (P.56) cu două păsări în oglindă:

 

triluri –

mă depărtez de copaci

să văd pădurea

 

Aici, este și mai evidentă importanța arborilor pentru autoarea cărții. Ea alege să se distanțeze de lucruri, ca să pătrundă în esența lor, pentru că fiecare fir de iarbă, fulg de nea, sau pom este în sine un mister  care, pentru Lavana Kray, reprezintă mai mult decât o umbră. Trebuie să te apropii de toate acestea, apoi, să te depărtezi de ele, pentru a le percepe și mai profund.

Într-un articol „Despre artă și fotografie”, Walter Benjamin menționează despre ceea ce el numește aura: „[Putem vorbi despre]  conceptul de aură a obiectelor naturale.

Pe aceasta din urmă o definim ca fiind singura apariție îndepărtată, văzută atât de aproape cât poate ea fi. Într-o după-amiază de vară, urmărind linia munților la orizont sau a unei ramuri ce își întinde umbra asupra celui care se odihnește, se poate  respira aura acestor munți, a acestei crengi.”

Benjamin crede că această aură dispare din cauza reproducerii în masă a operelor de artă.

„Un aici și un acum al originalului este conceptul autenticității sale”, spune el. 

Este aceasta aura pe care Lavana Kray încearcă să o capteze de la fiecare fir de iarbă pe care îl fotografiază, de la fiecare copac, nod în lemn, stâlp de gard? Apariția unuia dintre aceste subiecte în fotografie ne învăluie într-un mister ce emană din însuși obiectul  imortalizat.

Această impresie se accentuează, atunci când citim poezia care însoțește imaginea.

 

un cerc de cretă

în mijlocul mulțimii –

autoportret (p. 79)

 

În fotografie, un șir de lăstari  și amprenta unui cerc pe zăpadă.

Da, creta și zăpada sunt albe, dar nu, plantele nu evocă o mulțime și totuși acest gol din imagine este un portret al autoarei: un cerc în mijlocul unui vid.

Este clar aici, ca și în fiecare foto-haiku, că misterul nu provine doar din aura  obiectului fotografiat, ci și din relația dintre poem și fotografie.

Ce le unește? Această conexiune dintre ele persistând adeseori și la interpretări.

Ce anume a determinat-o pe autoare să scrie această poezie, după ce a realizat fotografia, sau să caute o imagine adecvată cu poemul deja compus?

Există aici părți umbrite dintr-o poveste.

Autoarea oferă aceste foto-haiku-uri ca pe niște hărți ale comorilor, pe care un cititor, poate, le va descoperi, cândva.

Ne revine nouă completarea poveștii: în spațiul dintre cele două păsări în oglindă (p. 56), sau pe cerul dintre dinții fierăstrăului (p. 51), sau în deschiderile uneori luminoase, alteori  întunecate, ce conferă un plus de frumusețe  fotografiilor.

 

din nou acasă –

cimitirul din deal

alunecă în sat (p. 65)

 

Această alunecare se vrea un spațiu gol, o respirație, o trecere, ca și la pagina 74, între a veni și a nu veni.

 

vine, nu vine ...

se apropie săltând

o pungă de plastic

 

Acest mister dintre persoana așteptată și punga de plastic ce se apropie este creat de poemul însuși și, în genere, de fiecare poem și fotografia care îi corespunde, prin ceea ce s-ar putea numi un kireji, dar aceasta este mai mult decât o cezură.

Se pot vedea numeroase astfel de cezuri în fotografii.

În haiku, acest foarte scurt poem din Japonia care se practică astăzi peste tot, cezura este marcată de un kireji - キ レ ジ; în japoneză, un cuvânt care taie. Aceast kireji există și între poezie și fotografie. El creează un ”entre-deux”, un spațiu gol, pe care japonezii îl numesc ma - 間. Și nu pare că ma și aura ar fi apropiate, deoarece aura emană dintr-un „obiect autentic”, în timp ce ma este un spațiu gol, un

„entre-deux” care glisează, fie între două păsări, fie între fotografie și haiku, și chiar în interiorul unui haiku.

Dar aura unui obiect din natură și ma dintre două elemente reprezentative poartă ambele marca unui aici și acum ... în același mod ca haiku-ul și fotografia.

Pentru a puncta ceea ce ar putea fi „greu de înțeles”, se pare că muzica este la fel de necesară pentru autoare, ca fotografia și poezia.

A se vedea în poemul de la pagina 56, trilurile păsărilor, și chiar în cel anterior (p. 55), unde „întoarcerea la greieri” este propusă pentru  a înlocui „același praf în ochi” al unei „noi zile”.

Al doilea poem din carte sugerează o paralelă între „șuierul vântului” și „Vivaldi” care se contopesc „în fiecare fibră a ființei mele”.

Fără a uita titlul cărții: Allargando... lărgind, încetinind. Majoritatea termenilor folosiți în muzică sunt italieni, din perioada barocă (secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea), când muzica italiană stăpânea Europa.

Acești termeni sunt, în cea mai mare parte, indicatori de tempo (bătăi pe minut), de mișcare.

Allegro este rapid, plin de viață; allargando, lărgindu-se, încetinind. Tempo... mișcare repetată în timp.

Nu este aceasta preocuparea comună a fotografului și a poetului? Ambii sunt interesați, în moduri diferite, de noțiunea de instantaneu.

Bashô, marele poet japonez, spunea despre haiku: „ce se întâmplă aici, în acest moment”.

La acea vreme (secolul al XVII-lea), nu cunoșteam camera foto, nici măcar iPhone-ul, aceste mașini care captează lumina într-un timp extrem de scurt: 1/100, 1/1000 dintr-o secundă. Pentru a surprinde momentul, ar trebui să ne impunem ritmul declanșatorului foto? Sau, dimpotrivă, să pășim încet, astfel încât acest moment să ne surprindă, să ne oprească din vâltoarea vieții în care suntem prinși?

Titlul cărții însuși pare să ne spună acest lucru: încetinește, pentru a percepe inobservabilul.

Același îndemn îl evocă atât poezia cât și fotografia  înfățișând  silueta unei persoane, pe o cărare în mijlocul pajiștii:

 

uneori închis,

alteori mult prea deschis –

drumuri de luat

(p. 62)

sau poemul de la pagina 92:

 

în pragul casei

slăbiciunea bătrânei –

copii pe Skype

 

Antrenați de viteza digitală care îi fascinează, cei tineri nu mai văd persoana apropiată, alături de care trăiesc.

Cele două fotografii care însoțesc această poezie sunt singurele color din carte, iar acest strop de culoare, în mijlocul tuturor fotografiilor alb/negru, subliniază artificialitatea comunicării moderne.

Percepția comună relevă un clișeu ca un fragment al realității, dar nu este așa, fotografia fixând o realitate care prin natura ei este mișcare.

Fotografia este într-un fel „sentința la moarte” a realității.

Dar Lavana Kray nu folosește deloc fotografia ca referință, ca fragment al realității, pentru care poemul să-i fie legendă.

Aici, fotografia și poemul sunt reprezentări simbolice: copac, drum, pasăre, barieră, ciulini, zăpadă, cocon, valuri, în fotografii; casa deschisă, fluierat, seceră, greieri, triluri, rădăcini, poștă, casă pentru seniori, în poeme. Am putea spune că fotografia servește, într-un fel, drept cuvânt sezonier (kigo - き ご) pentru haiku. S-ar putea  crede și că poezia este un fragment din povestea surprinsă de fotograf. Prin ambele, autoarea încearcă să evoce nespusul, o atmosferă, o senzație ieșită din comun, de natură artistică, ce se transmite fiecăruia dintre noi, în timp ce ea trece prin viața  allargando.

un singur gând

pe râul fără maluri –

noapte bună! (p.88)

 

O promenadă de beton de-a lungul unui râu. „Un râu fără maluri”.

Încearcă arta să ne transmită acest lucru?

De ce a ales Lavana Kray să comunice prin fotografie și poezie? Nu riscă, abordând aceste două moduri de exprimare total diferite, să-l defavorizeze pe unul sau pe celălalt?

S-ar putea crede că da, dacă  ele ar reprezenta ceva simplist, dar nu este deloc așa.

Ea încearcă să surprindă în foto-haiku acel ceva, pe cât de  greu de arătat, pe atât de greu de exprimat.

Un prieten fotograf îmi zicea, odată: am început să scriu haiku pentru a spune ceea ce fotografiile mele nu pot exprima. Un poet ar putea spune, desigur, contrariul. Ceea ce nu surprinde  fotografia, încercăm a reda cu poezia. Și eșuăm cu ambele.

Arta este doar o încercare de a surprinde acest eșec. Însă ceva tot rămâne prins în năvodul acestui întreg (foto-haiku-ul) și îi revine fiecăruia dintre noi să îl ia cu el pe drumul vieții, deschis sau închis.

Photo-haiku (unii spun că în traducere japoneză ar fi haïsha, dar dicționarul meu îmi spune fotohaiku - フ ォ ト ハ イ ク) este un gen artistic la fel de recent ca practica fotografiei. Provine din haiga - ハ イ ガ: un gen japonez care combină poezia cu  acuarela.

Buson, care a fost pictor și poet de haiku în Japonia secolului al XVIII-lea, a practicat haiga.

Astăzi, Ion Codrescu, un artist român precum Lavana Kray excelează în arta haiga. Cerneala și pensula reunesc desenul și caligrafia în haiga.

Hiragana din scrierea japoneză este mai aproape de desen decât literele alfabetului.

Fiecare caracter este un desen în sine, având propriul său sens, în timp ce o literă a alfabetului există doar pentru a forma un cuvânt atașat altor litere.

Kanzan, bunicul lui Masaoka Shiki, poet japonez la sfârșitul secolului al XIX-lea, îi spunea, când era copil: „În toată viața ta, să nu citește niciodată această scriere care avansează lateral ca un crab pe o pagină.”

Vorbea despre scrierea alfabetică, în timp ce Japonia se deschidea culturilor străine și descoperea arta europeană și americană și romanul.

Dar Shiki a citit romane, s-a uitat la arta occidentală și, în timp ce el inventa cuvântul „haiku - ハ イ ク”, acest mic poem pleca într-o călătorie în Franța, alături de filosoful Paul Louis Couchoud.

În haiga, scrisul devine caligrafie, pentru a semăna cu desenul.

În foto-haiku, fotografia este făcută de o mașină (camera). Relația dintre corpul autorului și fotografie este mai îndepărtată decât cea a caligrafului.

Mâna ține pensula pe hârtie, în timp ce degetul apasă declanșatorul, pentru a permite luminii să intre în camera foto.

Lavana Kray intervine uneori digital asupra imaginilor: adăugând dinți de fierăstrău, înfășurări, colaje etc.

Editarea fotografiilor are efectul unei scrieri pe imagine. Pe de altă parte, poezia și fotografia sunt separate. Înțelegem, așadar, că poezia nu este nicidecum o legendă care dezvăluie contextul fotografierii.

Atracția foto-haiku-ului constă în a purta spiritul cititorului în acest „entre-deux” (foto ... haiku),

într-un fel de ezitare. Imaginea ca atare nu înseamnă nimic. Ea ne arată ceva ce se afla în fața obiectivului, la un moment dat și, parțial, ce anume a vrut să realizeze autorul, când și-a compus acel cadru fotografic. Deci, așteptăm o explicație din text.

Dar haiku-urile  Lavanei Kray au deseori un sens diferit de cel din fotografii.

Cititorul  pare să fie sigur de un singur lucru: fotografia este martora trecerii autoarei prin peisaj, în timp ce pe ea și-o imaginează  stând la masa de scris, surprinsă fiind de o străfulgerare mai rapidă decât sensul în sine, de parcă s-ar fi creat o conexiune în mintea ei, între fotografie și poem. Să  privim mai atent unele haiku-uri și fotografii, explorând această lucrare densă și ambițioasă.

La pagina 67, în stânga, niște pavele din zilele noastre, iar în dreapta, o sculptură veche, din pietre romboedrice.

homo sapiens –

piatra luând forma

spiritului

 

Aici, poezia pare să exprime o idee venită direct din fotografie. Pietrele, cu forma lor specială, sunt o consecință a evoluției gândirii umane.

Legătura explicită dintre fotografie și haiku este de ordin filosofic.

Pagina 61: Un maldăr de frunze moarte în colțul unei terase. Peste ele, o parte detașată a gardului de lemn care închide latura din stânga a fotografiei, dând impresia unui abandon.

ultima frunză –

nu mai vine poștașul

la numărul 3

Relația dintre fotografie și poem este  directă, dar de natură metaforică: frunzele moarte  evocă litere care nu mai ajung la adresa indicată (colțul terasei). Această fotografie-haiku este o ilustrare perfectă a umorului tipic de haiku, la fel ca în acest poem al lui Bashô:

 

tsuki ka hana the toedo shisui no ibiki kana

reflectând asupra

rafinamentului unei flori sau al lunii –

patru sforăieli

 

Cu toate acestea, umorul Lavanei Kray este umbrit de tristețe, de vreme ce frunzișul a căzut  și poștașul nu mai vine, evocând un sfârșit promis.

În fotografia de la pagina 76, o pânză secretată de o insectă, în care apar două spații circulare sugerând ochii.

 

căldură toridă –

tata doarme încălțat

cu pânza pe chip

 

Aici, poezia este narativă, având același umor ca haiku-ul  precedent, în timp ce fotografia pare să capete un rol simbolic mai îndepărtat.

Pânza de păianjen și cei doi ochi sugerând o capcană care ar putea fi un giulgiu. Umorul poemului este marcat de amenințarea din fotografia ce induce o atmosferă singulară narațiunii poemului.

Pagina 169: Fotografia prezintă câteva cruci vechi de lemn care ies dintre ierburi înalte, lângă niște tufe.

În fundal, un zid vechi.

 

+ + + + +

dacă moartea e un plus

eu sunt un minus

 

Forma crucilor se transmite de la fotografie la poezie, preluând o atracție algebrică în care simbolul morții și poeta  se prind într-un joc mai mult sau mai puțin atins de umor. Se simte aici că poezia a fost motivată de această priveliște.

Transpunerea este total poetică.

Aș dori să închei cu foto-haiku-ul de la pagina 57.

În imagine, reflexia unei egrete  în apă tulbure.

 

                            șuier de vânt  –

pasărea origami

se rupe în silabe

 

Acest haiku este, într-un fel, o „artă poetică”, în sensul în care el descrie legătura care se creează în mintea autorului, între fotografie și poem.

Tremurul păsării sugerat de prezența vântului este tradus prin „origami” - hârtie plisată în așa fel, încât să înfățișeze un obiect. Poezia spune: acest origami al păsării se rupe în silabe, transformându-se astfel în versuri.

O melodie însoțește această metamorfoză a păsării: șuierul vântului.

Acestea sunt câteva dintre impresiile și gândurile care m-au cuprins în fața operei artistice a  Lavanei Kray.

La fel ca mine, poate veți pluti și voi în aceste „entre-deux” deschise de foto-haiku-urile autoarei, căutând acel ceva ce scapă și intrigă, acel ceva venit de la o persoană a cărei viziune asupra lumii este singulară.

Depinde de cititor să se lase antrenat de aceste poeme, să le exploreze sau să le abandoneze, apoi să le ia de la capăt.

Aceste lucrări ne vorbesc despre viața contemporană care, uneori, este închisă, dar, de cele mai multe ori, deschisă.

Depinde de noi să o  înfruntăm, să o îmblânzim, sau să o transformăm, așa cum face în această carte Lavana Kray.

 

ezitând

între uscat și apă –

nimeni sau nimic

 

 

                                 Jean Antonini

Copreședinte al Asociației Francofone de Haiku. Redactor-șef al revistei GONG, Franța

 

 

Prefață la Respiro

 

PREFAȚĂ

 

Sam Cannarozzi

 

Într-adevăr, n-ar fi putut fi un  titlu mai adecvat decât RESPIRO, după cum Lavana Kray ne invită la un moment de relaxare, prin intermediul celor patru anotimpuri: iarnă /fuyu, primăvară /haru, vară/natsu, și toamnă/aki. De la primul la ultimul poem (în care apar emotigrame, în loc de cuvinte, într-un fel de armonie  ying-yang), atât ilustrarea dramatică a temelor comune, cât și momentele excepționale pe care le observă și le experimentează Lavana de-a lungul unui an, țin cititorul constant captivat. Fotografiile care însoțesc poemele sunt ca  niște reflexii paralele, fiind un plus pentru cititor în evaluarea completă a  fiecărui haiku în parte.

 

Parcurgând această carte, așa cum am făcut eu, veți întâlni haiku-uri care vi se adresează în mod direct, cu toate acestea, doresc să vă împărtășesc opiniile mele despre câteva poeme pe care le apreciez în mod deosebit.

 

o stea

eșuată pe plajă –

paparazzi

 

Citind primele două versuri, mă  gândeam că se referă la o stea de mare, dar ultimul vers schimbă complet înțelesul – este vorba despre stele de cinema. Aici, dinamica are mare efect și surprinde cititorul. O stea poate avea mai multe înțelesuri.

 

Dacă te uiți mai întâi la fotografie, ai putea crede că sunt doar niște pescăruși lângă mare. Și aici intervine foarte bine elementul surpriză. Este un haiku foarte bun, în opinia mea.

 

nu intră nimeni

pe ușa larg deschisă –

mai cioplesc un chip

 

Ca fotograf, Lavana folosește deseori anumite tehnici, cum ar fi imaginea în oglindă, în care partea dreaptă este la fel cu cea stângă, dar aici umbrele din prim-plan sunt diferite, etalând efecte stranii.

 

Referitor la haiku, da, există un fel de poartă sau portal, dar la ce fel de chip se referă? Misterul rămâne deplin.

 

starea vremii –

în carafa cu apă

semn de furtună

 

Îmi place acest haiku în mod deosebit. Am în minte imaginea unui întreg ocean într-o picătură de apă. În fotografie, aceeași atmosferă de mister. Ce este aceasta și unde ne duce? Ce se întâmplă aici? De fapt, haiku-ul însuși pune astfel de adânci și importante întrebări, prin definiție.

 

Cu privire la fotografii:

 

Când un desen sau o pictură se asociază cu un haiku se obține o haiga. Poetul japonez Buson (1716-1783) a fost un maestru al acestui gen.

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Haiga

 

Când o fotografie ilustrează un haiku, obținem un alt stil, mai recent, numit haisha.

 

În această carte, faptul că fotografiile sunt majoritar alb/negru conferă o semnificație aparte celor color. Dar, mai întâi, să ne uităm la următorul  haiku.

 

furtuni magnetice –

zborul meu spre tine

s-a făcut laț

 

Pentru mine, imaginea lasoului este foarte puternică. Incredibila fotografie cu șirul de păsări care se „înnoadă”, formând un lasou, înalță haiku-ul la un cu totul alt nivel.

 

escavatoare –

neclintiți din poarta casei

niște bătrâni

 

Cred că aici, imaginea și cuvintele vorbesc de la sine. Acest du-te-vino dintre fotografie și haiku întărește ideea unei case pe punctul de a fi demolată și a bătrânilor stând în fața ei, refuzând să o părăsească.

 

Mai sunt câteva imagini alb/negru, dar cu o pată de culoare ce le conferă un aer suprarealistic, așa cum este acel balon roșu printre păsări și cabluri de înaltă tensiune.

 

pâclă opacă –

numai portocalul

lesne de găsit

 

Într-adevăr, e nevoie de un strop de culoare, ca să poți percepe ceva în ceață, iar un portocal e tocmai ce ne  trebuie. Focusarea pe portocal în text și pe balonul roșu în imagine dublează înțelesul haiku-ului.

 

În concluzie, se găsesc multe colecții valoroase de haiku și chiar de haiga sau haisha, dar această antologie este unică, în opinia mea, prin complexitatea acestei forme de artă. Haiku-ul luat separat este de apreciat; fotografiile sunt artistice și se impun prin calitatea lor. Privindu-le împreună, pot spune că această carte își propune a fi mult peste o simplă juxtapunere de cuvinte și imagini. 1+1 fac mai mult decât 2, este sinergie, motiv pentru care impresia degajată de aici este cu totul altceva. Suma diferitelor elemente este mai mult decât o simplă acumulare.

 

Sper că veți îndrăgi și explora noile perspective în lucrările Lavanei prezentate aici și, data viitoare, indiferent de anotimp, când vă veți opri de-a lungul unui drum sau în fața mării, privind zborul unei păsări către orizont, vă veți aminti de simpla dar profunda frumusețe înmiresmată pe care haiku-ul o emană.

 

Sam Cannarozzi

Co-editor al revistei ploc¡

Revistă virtuală de haiku în limba franceză

Parcieux, France

Toamnă/Iarnă 2019

 

*Cu excepția imaginilor de la paginile 88, 120 & 235, având ca autor pe Ina Chivu și 122 & 123, autor Anca Tănase, toate fotografiile din acest volum aparțin Lavanei.

**Limba mea nativă este engleza americană și vorbesc fluent limba franceză. Nu vorbesc româna, dar deseori m-am uitat și la versiunea originală, având unele cunoștințe, grație publicațiilor de haiku și pictură ale domnului Ion Codrescu. Acest fapt m-a ajutat și mai mult să mă delectez cu aceste poeme.

 

NB

Lavana Kray este un frecvent contributor al revistei ploc¡  sponsorizată de Asociația pentru promovarea haiku-ului, din Franța, care publică poeți din diverse țări, inclusiv din România.

Contrapunct

PREFAȚĂ

În această minunată carte, marcant intitulată Contrapunct (termen muzical ce definește prezența simultană a mai multor melodii cu caracter independent), autoarea, Lavana Kray, împarte cu cititorii povești melodioase din viața sa:

viață

de nimicuri stridente

la unison…

tăcerea ta pasională

contrapunct la final

În trecut, nu numai că am publicat lucrările Lavanei, dar eram de multă vreme un fan al poemelor tanka și al fotografiilor sale care continuă să fie excepționale și un bun exemplu de urmat pentru ceilalți.

Fix când suntem mai pătrunși de fotografiile ei alb/negru, Lavana ne oferă culori, de la nuanțe subtile, la tonuri vibrante.

Abilitatea ei de a capta un anume moment prin intermediul camerei fotografice este extraordinară.

Ea combină atât de artistic imaginea cu poezia, încât nu poți spune care a fost mai întâi. Fotografiile și tanka aranjate astfel au valoare, dar și luate separat ele se pot susține singure.

Toată lumea este familiarizată cu fotografia, dar, poate, mai puțin cu tanka. La început, s-a numit waka (cântec japonez), în timpul perioadei Heian din 785-1185, e.n, dar, în prezent, este cunoscută ca fiind tanka (poezie inspirată de natură și iubire, la Curtea Imperială Japoneză).

Tanka este lirică, nerimată și, de obicei, are cinci versuri de lungimi diferite, aranjate astfel: scurt, lung, scurt, lung, lung, conținând nu mai mult de 31 de silabe, chiar mai puține, pentru a compensa diferențele dintre limba japoneză și limba engleză.

Arta de a construi legături între universul uman și cel natural prin intermediul celor 5 anotimpuri (primăvară, vară, toamnă, iarnă și anul nou)  și al celor 21 de simțuri este atotprezentă în tanka japoneză.

Tematica în waka/tanka este relativ variată și, de regulă, este recomandată alegerea unei teme din natură, care apoi sa fie în mod neașteptat convertită într-o amintire personală, care sa fie nouă și în același timp familiară ca imagine și care să evoce un înțeles profund, universal.

Iată, un bun exemplu despre ce anume surprinde tanka:

nicio soluție

pentru podul de gheață

dintre noi –

lama plugului taie

arterele târgului

În conceperea prefeței la Contrapunct, cel mai dificil mi-a fost să rezist tentației de a lista toate poemele mele preferate.

Vă pot spune că autoarea are un talent real pentru portretizarea emoțiilor, cum ar fi: teama, compasiunea, singurătatea, melancolia, disperarea, etc. și, uneori, toate acestea împreună, în doar cinci versuri.

fără întrebări

despre diagnostic –

ea ornează

pomul de Crăciun

în septembrie

O altă calitate specială a Lavanei constă în a scrie cu ambiguitate, ceea ce este un plus în compunerea unei tanka.

În exemplul care urmează, o fi vorba despre iubitul ei pe care nu l-a mai văzut de mult, sau pur și simplu este despre ploaie? Și, dacă este așa, ploaia este metaforă pentru lacrimi, sau sunt toate acestea la un loc?

de multă vreme

ferestrele mele

nu te-au mai văzut –

cerul mi s-a răsturnat

și stă să plouă în sus

În concluzie, să nu uităm aspectul de „poezie de curte”, „iubire secretă”, a genului „waka” original, caracteristică pe care Lavana o surprinde perfect în acest excelent exemplu al calității lucrărilor sale:

iar vine toamna

iar mă agăț de scaieți

prin pâclă –

îți las cheia sub pietroi

în caz că mi-e somnul greu

an’ya,

Editor Fondator al revistei Ribbons,

a Societății Americane de Tanka

Editor Fondator al revistei Cattails online,

a Societății de Haiku și Tanka

POSTFAȚĂ

Lavana Kray cuibărește fiecare moment în brațele ei, ca pe un copil. Apoi, îl duce spre maturitate introducând înțelesuri deosebite prin intermediul uneia dintre fascinantele ei fotografii care te  lăsă fără suflare.

Cuvintele Lavanei și-au găsit o cale clară pe mapamond; fotografia ei are o intensitate luminoasă și dovedește o superbă expertiză.

Autoarea se implică în creație cu o senzitivitate aparte ce reiese fără greș din conexiunea dintre vizual și liric. Ca fan avid al creațiilor Lavanei vă pot spune că această carte se detașează prin excelență de altele din aceeași categorie.

În mod sigur, Contrapunct nu va rămâne o carte  necitită.

an’ya