clic pe logo

 siglaROKU
Se afișează postările cu eticheta autor volum - Maria Tirenescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta autor volum - Maria Tirenescu. Afișați toate postările

miercuri, 17 mai 2023

Despre o carte de poeme haiku, senryu, micropoeme și tanka

 

Prezentare de carte, de Virginia Popescu

O nouă publicaţie a Mariei Tirenescu tocmai şi-a făcut apariţia.


    Titlul cărţii « Zâmbet de copil » e o incursiune în lumea fericită a copilăriei dar şi o introspecţie lucidă a acesteia pe care autoarea le redă prin intermediul unor poeme haiku şi tanka.
    Pe prima copertă ne întâmpină chipul unei şcolăriţe, cu un zâmbet luminos, cu ochi iscoditori şi inteligenţi care pare să ne întrebe : «De unde sunt eu? » , ca apoi tot ea să ne răspundă :
« Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară. »
(Antoine de Saint-Exupery)
    Cartea cuprinde urmăoarele capitole după cum urmează :
- Cum am descoperit poezia japoneză ;
- Familia ;
- Părinţi şi copii ;
- În timpul liber ;
- Prima zi de şcoală ;
- Vacanţa mare ;
- La ţărmul mării ;
- Vacanţa de iarnă ;
- Bunici şi nepoţi ;
- Lumea copiilor ;
- Despre autoare.
Fiecare capitol e ilustrat cu mai multe poeme care se încadrează în titlul dat :
Brânduşa înflorită -
mama priveşte cu drag
chipul fetiţei
Leagăn de copil
atârnat de un ram de tei -
mireasmă de flori
    Amândouă poemele ne surprind prin gingăşia şi prospeţimea lor. Atât chipul fetiţei cât şi cel al copilului din leagăn sunt asociate cu florile : brânduşa şi florile de tei.
    În cel de-al doilea haiku apare şi mireasma adormitoare a teiului care face mai profund şi mai plăcut somnul bebeluşului.
    Capitolul următor Părinţi şi copii este ilustrat de mai multe poeme tanka :
În visul meu
îţi cântam la pian,
dragă mamă -
vântul m-a trezit
când a trântit oblonul
    În timpul liber ne plimbă pin locurile petrecute în copilăria autoarei :
Cu oile pe câmp -
cununa de păpădii
pe capul fetei
Noapte senină
doi copii îşi dispută
un licurici
    Prima zi de şcoală ne duce cu gândul la emoţiile pe care le-au trăit toţi copiii cu această ocazie, făcându-ne să le retrăim şi noi prin ochii autoarei.
Septembrie -
ea îşi ascunde păpuşa
în noul ghiozdan
    Prima zi de şcoală este o experienţă unică în viaţa unei fetiţe, de aceea aceasta încearcă să se agaţe de ceva drag, de păpuşa cu care s-a jucat până mai ieri. Ştiind că nu are voie cu păpuşa la şcoală, ea o ascunde în ghiozdan. Pe de altă parte, păpuşa devine confidenta
fetiţei căreia îi va împărtăşi pe ascuns primele impresii despre şcoală.
Zâmbet de copil -
pe globul de sticlă
lumea deformată
    Acest haiku unde descoperim şi titlul cărţii reprezintă poate imaginea pe care şi-o face copilul despre lumea celor mari, pe care nu o înţelege şi unde toate i se par pe dos.
    Vacanţa mare descrie bucuriile copiilor liberi de constrângerile şcolare :
Alergând în zori
să prindă fluturi -
câţiva nori pe cer
    « La ţărmul mării » continuă ideea din capirolul precedent, completându-l cu bucuria copiilor de a face plajă şi de a se juca pe nisip.
Zori de iulie -
câţiva copii culeg scoici
de pe plajă
    Cadrul se schimbă, când autoarea trece la « Vacanţa de iarnă ».
Pe foaia goală
doar un creion fără vârf -
ninge ca-n poveşti
    Cine nu e uimit şi încântat la vederea fulgilor de zăpadă ?
    Natura se schimbă dintr-odată, deschizând larg poarta spre lumea minunată a poveştilor. Creionul fără vârf, lăsat pe foaia albă, arată graba cu care copilul părăseşte lumea fictivă a desenului pentru a admira miracolul ninsorii care-l transportă în lumea basmelor de iarnă care prind viaţă odată cu ninsoarea.
Urmează un nou capitol de tanka Bunici şi nepoţi .
Atât de departe ca vârstă, bunicii sunt totuşi cei mai apropiaţi de copilărie. Spre deosebire de părinţii prinşi în vârtejul activităţilor şi agitaţiei zilnice, bunicii sunt calmi, răbdători şi iubitori faţă de nepoţii lor, având tot timpul să se ocupe de cei mici.
Familia
aşteaptă un musafir
foarte important -
de ce râde Moş Crăciun
şi unde e bunicul ?
    Copiii se bucură de sosirea musafirului mult aşteptat, dar se miră că bunicul nu ia parte la acest eveniment important.
    Cu toţii ne amintim aceste clipe de sărbători când bunicul se metamorfozează ca prin minune în Moş Crăciun.
    Aceasta e Lumea copiilor plină de minunăţii, care ne readuce în memorie « Amintirile din copilărie » ale lui Ion Creangă, poeziile Otiliei Cazimir sau poveştile lui Petre Ispirescu.
    Autoarea se trezeşte cu nostalgie din toate aceste amintiri :
Un fulg de nea
pe mâna mea caldă -
simt un fior
şi tare îmi e dor
de copilărie
    Ultimul capitol, Despre autoare, ne arată zâmbetul cald al unei bunici împlinite care şi-a văzut nepoţii crescând sub ochii ei iubitori.
    Maria Tirenescu a desfăşurat o activitate îndelungată
şi fructuoasă în domeniul liricii nipone şi nu numai aici.
    A publicat cărţi de poezie, cărţi de proză şi literatură pentru copii. Ea este în continuare prezentă în lumea literară.
    A primit numeroase premii în ţară şi peste hotare.
    Este membră activă a Societăţii Române de Haiku din Bucureşti şi a Societăţii de Haiku din Constanţa.
    Despre stilul autoarei se poate spune că se caracterizează prin naturaleţe, sobrietate, simplitate şi eleganţă, calităţi esenţiale în poemele haiku şi tanka.
    Zâmbet de copil e o invitaţie la explorarea lumii magice a copilăriei, a purităţii, frumuseţii şi bogăţiei acesteia. Cartea se adresează copiilor, bunicilor dar şi părinţilor care vor deveni bunici la rândul lor.
    După parcurgerea acestor pagini, cititorul rămâne cu privirea visătoare şi cu un zâmbet nostalgic pe buze.


duminică, 23 octombrie 2016

VALURI DE AMINTIRI



VALURI DE AMINTIRI*

Letiția Lucia Iubu

Poetă cunoscută și apreciată pentru scrierile sale de inspirație din lirica niponă, Maria Tirenescu ne surprinde de această dată, cu noua sa carte, în care trece la folosirea mijloacelor poeziei occidentale.

Cartea este împărțită în patru capitole.

Primul, intitulat „Caleidoscop”, se deschide cu poemul Autoportret, care mi-a plăcut îndeosebi și pe care îl citez în întregime : „Sunt un cristal / Am numeroase muchii / și vârfuri. / Zgârii și înțep / tot ce îmi stă în cale. // Dar, cine are răbdare / găsește cu siguranță, / fața transparentă / prin care se vede / inima ce refuză / să îmbătrânească.” Celelalte poezii dezvăluie starea sufletească a autoarei, folosindu-se de fenomene din natură, de anotimpuri, toamna fiind cea mai des invocată : „Aș urî toamna / dacă n-ar fi ea / pictorul /care colorează / cu cărămiziu, / arămiu / și auriu / frunzele / sătule / de verdele crud /”. După cum remarcă și Ionuț Iancu, în Cuvântul de deschidere, frunza fiind un lait-motiv.

În capitolul II, „Gânduri” redă cu nostalgie amintirile despre fetița ce a fost, dorul de părinți și bunici, de locurile natale ce-i revin adesea în gând sau în vis.

În capitolul III „Nostalgie” revine la stilul oriental ce a consacrat-o și îi este atât de familiar. Poemele intitulate : Naivitate, Mama, Melancolie, Toamna vieții conțin penta stihuri scrise în formă fixă, tanka (5-7-5-7-7 silabe). Din majoritatea poemelor se desprinde sentimentul de singurătate, nostalgia după iubitul absent și mult așteptat. „Mă plimb singură /prin umbra tot mai rară /a salcâmilor – /amintiri fără număr /vin să-mi țină de urât”.  Sau „În plină toamnă /așteptându-te să vii/ / merii au înflorit – /Eu voi fi tot singură / citind vechi scrisori”. 

Ultimul capitol conține câteva poeme într-un vers.
Aversă
În ritm de geamparale cad picături pe lac.”

 „Paznic 
Pe cerul nesfârșit, un nor păzește luna.”

Lectura cărții Mariei Tirenescu este o adevărată încântare.
_____________________

*VALURI DE AMINTIRI, editura pim, Iași, 2016, de Maria Tirenescu



miercuri, 20 martie 2013

Îndeletnicirea torsului





În ciuda faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puţin peste o sută de poeme, Maria adună în spaţiul său extrem de multă poezie. Şi asta nu doar pentru faptul că selecţia a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind abia al doilea de haiku, după cel din 2005 şi după capitolul de haiku din volumul publicat în 2007, ci şi pentru că maniera în care compune haiku-ul este una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva canoane clasice precum austeritatea textului şi a imaginilor, discreţia maximă în privinţa comunicării emoţiei, recuzita rezumată la lucruri, fiinţe scene din realitatea naturală imediată. Fiinţa umană apare rar şi abia schiţată prin prezenţa unor personaje mai degrabă generice şi stilizate precum mama sau bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers domestic, uşor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos şi peste el.

Munţii sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului, nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munţi – / în vale înfloreşte / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum, în preajma ei. Semnele schimbării lor, deşi tainice, le înţelegi fără cuvinte, din şuierul vîntului sau din pecetluirea urdinişului: Vîntul şuieră - / prin urdiniş nu trece / nicio albină.

Chiar dacă peste iarnă universul se contractă şi mai mult, ajungînd la dimensiunea unei singure odăi: Noapte geroasă – / ţârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă şi deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea şi truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic.

Regimul emoţiei respectă şi el această surdinizare şi reticenţă: Salcâm înflorit / sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbeşti despre bucuria şi tristeţea îngemănate atît de bine în această scenă sobră şi mai mult decît elocventă? Absenţa albinelor mărturiseşte mai pregnant irosirea florilor de salcîm.

La fel de stilizată şi de rezervată este şi scena următoare: Soarele apune - / pisica şi bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii apusului. Este unul din puţinele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte, dar îl face cu maximă discreţie şi cu deplină aplicaţie.

Dacă n-ar exista haiku-ul care să ne înfăţişeze totul aievea, am putea crede că seninul este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura şi totuşi... fericirea este cumpănită de contragreutatea mereu prezentă a  tristeţii: Niciun nor pe cer - / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.

Despre anotimpuri şi trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele. Plouă monoton - / în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referinţă la trecerea vremii, decît această schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului plecat? Credeţi că păsările nu au şi ele ritualuri  de înnoire a vremii precum acesta: Echinocţiu - / vrăbiile ţopăie / în cuibul berzei?

         Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care evoluează mai consistent şi mai concludent micile fiinţe: Un fluture dă / tîrcoale cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie şi echivocă: Nuc înmugurit - / un piţigoi îngînă / alt piţigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moşneagul.

         Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă şi omul îşi lasă baltă toate interesele şi încearcă să ia seama la pilda lor de a fi, evident mai autentică: Mijloc de mai - / pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut şi-şi abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală / doar un creion fără vârf - / ninge ca-n poveşti.

         Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conţine în sine un preaplin de emoţie pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:

Cer fără nori - / un zmeu se zbate-n vânt / deasupra plajei

Noapte senină - / pisica se piteşte / în cojocul vechi

Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale

Şoim în picaj - / printre munţi se înalţă / fâşii de ceaţă


         Deşi ştiu că îi rămîne destul de puţin timp pentru preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire a torsului. La geam, acolo unde răzbate şi o geană de lumină.


Zori înneguraţi –
bunica toarce la geam
vechile gânduri


__________________
*Maria Tirenescu – Amprente, Editura Pim, Iaşi, 2013




marți, 19 martie 2013

Maria Tirenescu - Amprente



La editura PIM, Iaşi a apărut cartea de poeme haiku  « Amprente » a Mariei Tirenescu. Lectura volumului ne oferă o incursiune în universul poetic al autoarei, văzut prin prisma anotimpurilor unei vieţi dedicate observaţiei lumii înconjurătoare. Titlul este foarte sugestiv, punând accentul pe trecerea inexorabilă a timpului care-şi lasă amprenta asupra naturii şi a oamenilor. Autoarea face o selecţie riguroasă a celor mai bune poeme scrise de-a lungul anilor, majoritatea premiate la diferite concursuri naţionale şi internaţionale.

Volumul cuprinde şapte capitole  urmărind trecerea celor patru anotimpuri, dar dedicând la final un capitol  bunicilor.Iată în ordine cele 7 capitole ale volumului:


  • Semne de primăvară 
  • Vacanţa mare 
  • Ploaie de vară 
  • La malul mării  (se pare că vara este anotimpul  preferat al poetei, deoarece îi oferă trei capitole)
  • Culorile toamnei 
  • Miezul iernii 
  • Bunicii.


Chiar de la primele poeme  se observă tehnica desăvârşită, eleganţa şi graţia unei artiste care şi-a însuşit perfect lecţia marilor maeştri:

Susurul apei –
viorele brumate
lângă izvor

Poeta dă dovadă de un pătrunzător spirit de observaţie a celor mai mici amănunte din natura care se trezeşte la viaţă, chiar acolo unde  moartea a luat un suflet.

Pâlc de toporaşi –
nici un nume pe crucea
plină  de muşchi

Singurătatea, tristeţea, (acel wabi-sabi cum este definit de  estetica japoneză) este mereu prezentă în poemele Mariei Tirenescu.

Pe crucea de lemn
cad petale de cireş –
singură mama

Un proverb românesc spune : « Cu o floare nu se face primăvară », dar poemele următoare  par să contrazică  regula prin imagini deosebit de sugestive:

Noapte înstelată –
într-un cireş bătrân
prima floare

Teiul bătrân –
pe singura creangă vie
numai o floare

Primăvara aduce cu ea renaşterea, dragostea, chiar când aceasta e văzută cu o ironie binevoitoare:

Din primul balcon
sare sticla cu apă  -
nuntă  de pisici

Poemul care încheie anotimpul primăverii este de o frumuseţe tulburătoare, creată de ambiguitatea sensului.

Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Oare luceafărul îşi ia strălucirea de la polenul de « pe o petală de crin » ori polenul crinului străluceşte sub razele luceafărului, sau poate astrul serii se odihneşte  « pe o petală de crin »?  Dar crinul nu seamănă chiar el cu un luceafăr?

Iată cum sensul poemului se schimbă complet dacă mutăm pauza (kireji), după primul vers :

Urme de polen  -
pe o petală de crin
luceafărul

De la mirosul îmbătător al florilor de tei, poemele Mariei ne duc spre vacanţa mare, cu ploile repezi de vară, cu serile de neuitat, pline de farmec, petrecute la malul mării.

Totul e scris sub semnul vremelniciei (ryuko), dar şi al eternităţii şi frumuseţii naturii (fueki, mei) :

Cătun părăsit –
încă mai cad cireşe
pe banca de lemn

Vacanţa mare –
alergând după fluturi
cu plasa goală

Aversă –
copiii îşi fac umbrele
din foi de brustur

Apus de soare  -
ridând faţa lacului
o libelulă

Deasupra mării
puzderie de stele –
bătrânul singur

Toamna, cu nenumăratele ei culori şi nuanţe, adânceşte sentimentul de wabi-sabi, acea dulce tristeţe a lucrurilor pieritoare, a amurgului vieţii.

Amurg de toamnă –
luna plină se iveşte
printre crengi de arţar

Vecernie –
înconjurat de corbi
schitul din vale

Iarna, anotimpul  rece al meditaţiei, al purităţii dar şi al austerităţii, al morţii vremelnice a naturii e simţită cu o mare acuitate de sensibilitatea poetei.

Fie că e vorba de sterilitatea inspiraţiei sau de jocurile ştrengarilor, iarna este  o perioadă de răgaz, o lungă aşteptare a renaşterii şi reintegrării în circuitul naturii.

Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti

Noapte cu lună –
felinarul din poartă
spart de un bulgăre

Bunică la rândul ei, Maria nu uită să le dedice câteva poeme de o mare delicateţe celor care i-au mângâiat copilăria cu poveşti nemuritoare. Singurătatea, tristeţea  aureolează chipul bunicilor cu o lumină pe care doar nostalgia copilăriei pierdute poate s-o evoce.

Zori în livadă –
printre cireşii-nfloriţi
bunicul singur

Poza bunicii –
cireşul de lângă poartă
alb de chiciură

Volumul  de haiku  « Amprente » reprezintă rodul unei munci de o viaţă. E un îndemn la meditaţie asupra  caracterului efemer al vieţii dar şi al eternităţii universului care se oglindeşte în sufletul uman.
Autoarea mărturiseşte : « Mi-au trebuit 10 ani să învăţ să scriu simplu. »
Toate astea ne amintesc cuvintele sculptorului Brâncuşi, vorbind despre simplitatea operei sale:

« Simplitatea nu este un ţel in artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. »