Cuvânt înainte
Ioan Găbudean
Maria
Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku
frumos intitulată „Risipă de par-fum“,
în colecţia revistei „Orfeu“ de la Târgu-Mureş.
Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor
de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece
cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură
pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în
ţară, cât şi în stră-inătate.
Autoarea, născută în Maramureş şi
trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul
unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros,
Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă
vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu
mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de
sugestie, întâlnite şi în haiku.
Cartea de haibun a Mariei Tirenescu
ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie
(haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine.
Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la
reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi
le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie
– prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la
trăirea clipei cu demnitate, cu
sinceritate, frumos şi curat...
Întâlnim în haibunurile Mariei
Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu
manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră
şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani,
nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul,
piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.
Textele concise, majoritatea, clare
(„karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii
peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la
Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate/descrise
sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia,
Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel,
autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel
nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici
Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de
la o generaţie la alta.
Stilul textelor e domol, autoarea nu
ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi
dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit
sentimentele delicate.
Haikuurile pe care le admirăm în
aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o
parte, când într-alta, duc timpul
înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Am ales câteva haikuuri care arată
în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din
numeroasele micropoeme frumoase:
Moment
de taină -
printre
cruci dărâmate
zeci
de toporaşi
(De
Florii)
Pescăruşi pe mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe
(Prima vizită la Constanţa)
Pe podul de lemn
trece un car cu boi -
aromă de fân
(Podul de lemn)
Un greier intră
cu teamă în coridor -
cântec de seară
(Greieraşul)
După aversă -
în lumina amiezii
florile ude
(Aversă la Eforie)
Păsări speriate -
cireaşa nemâncată
cade în zăpadă
(O zi geroasă )
Citind aceste haikuuri în context,
ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!
Cartea Mariei Tirenescu este una a
confesiunilor, a nostalgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de
optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe
şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi.
Cinste cui le-a scris!
Poate unele haibunuri sunt prea
lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la
Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist
(vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a
spiritului.
Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun
cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/prezentare:
„Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii
faptelor mărunte, la limita inobservabilului.“ Aşa este: poeta ne face să
observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi,
„totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin
compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.
În încheiere, redăm cuvintele Mariei
Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015,
în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu
de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor
mei, merită să scriu.“
Îi
aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.
