Survolînd păpădiile

 

 

Survolând pădiile sau survolând poezia?

 

Șerban Codrin

 

         Am citit cu atenţie până la încântare Survolând păpădiile, o antologie specială realizată de Corneliu Traian Atanasiu, care prezintă probe, a câta oară, de competenţă evoluată şi de infinită răbdare. Dincolo de cultura poetică superioară pe care o posedă, Corneliu este, în sine, un poet important, de multe ori subtil până la obscuritate, un maestru capabil să îndrume, să iniţieze fără să îţi dai seama de prezenţa îndrumării şi de profunzimea iniţierii.

 

         În definitiv, ce cuprinde micul şi elegantul volum, încăpător în buzunarul de la piept al unei cămăşi? Câteva zeci de scurte comentarii la poeme scurte, haiku de un autor sau altul. În general, aceştia s-au făcut remarcaţi la concursurile, Kukai, săptămânale şi lunare, pe internet, de vreo cinsprezece ani încoace fără întrerupere, toate patronate de Corneliu. Din sutele de aspiranţi au mai rămas relativ puţini, dar creativi, perseverenţi, creatori de texte capabile să suporte exigenţele celor mai contondente comentarii. Încă un fapt, notoriu, cred, de remarcat. Aflat, regizoral, îndărătul cortinei, Corneliu a urmărit/urmăreşte în aşa fel concursurile, posedă acest talent, încât este capabil să descopere sămânţa de aur dintr-un text sau altul, aşa că patrimoniul său selectat în ani şi ani începe să capete consistenţă şi să arate cu degetul spre capodopere. Câţiva autori supravieţuiesc dintre mai vechile eforturi de la începutul secolului XXI, îndeosebi doi poeţi de mare suprafaţă ideatică şi iniţiere preeminentă, ajunşi la rang de maeştri incontestabili, Eduard Ţară şi Cezar Florin Ciobîcă. Îi urmează îndeaproape sau mai departe, în primul rând, ironicul Iulian Dămăcuş, mai apoi Valeria Tamaş, Argentina Stanciu, Ana Urma, Maria Tirenescu, Rodica Calotă. Alţii sunt aduşi în lumina poeziei zen prin subtilitatea şi susţinerea discretă a maestrului Corneliu Traian Atanasiu, de-ar fi să enumăr, cu pericolul de a fi incomplet şi părtinitor, pe uimitoarele Lavana Kray şi Clara Toma, repet, surprinzător de talentatele, apoi pe Ion Cuzuioc, Claudia Ramona Codău, Vasile Conioşi Mesteşanu, Luminiţa Ignea, Constantin  Iliescu, Carmen Iordan, Cristina Monica Moldoveanu, şi nu mă opresc aici... Am citit texte inspirate, scrise de Mircea Moldovanu, Tania Gogan, Carmen Iordan, Dan Iulian... Iată autori în deplin efort de a-şi scrie poemele, unul câte unul, pe o cale extrem de complicată, anevoioasă, unde dezertările, înfrângerile, lipsa de perseverenţă umilă, zilnică sunt numeroase, iar alpiniştii din vârf sunt îndeajuns de socotit cu un deget, două, trei...

 

         De multă vreme am remarcat un fapt şi am acum prilejul să mă felicit că am intuit corect, deci nu m-am înşelat. Maestrul Corneliu Traian Atanasiu este cel mai capabil comentator de haiku din arealul poeziei zen româneşti, în stare, fără simulacre estetizante sau fals ideatice, că creeze acea fuziune subtilă dintre textul poetic selectat şi pătrunderea în universul sugestiv. Fiecare din comentarii se redimensionează prin „decojirea” strat cu strat, ca a unui infim organism sub lupele microscopului. Dintr-odată, poemul supraselectat de talentul maestrului capătă alte dimensini, cu mult mărite şi revelatoare, un fel de haibunuri cu doi autori, unde primul propune poezia, celelalt îi cercetează, îi descoperă multitudini de sensuri, îi luminează pe părţi şi în întregime universul. Câte stele vedem noaptea pe cer? Unii le numără. Corneliu Traian Atanasiu este un adevărat Telescop Spaţial Hubble (TSH), în cazul nostru special CTA, şi vede totul, inclusiv nevăzutul.

 

         Dacă doriţi să vă lămuriţi până unde a ajuns, la ce cotă, poezia zen românească, vă rog să studiaţi, nu să citiţi, acest uimitor Survolând păpădiile de avioane vulgar materialiste, belicoase, unde vă veţi întâlni cu aştri strălucitori, cu aştri în curs de formare, în orice caz, cu aştri poetici demni de admirat pentru uimitoarele subtilităţi, greu de întrevăzut, mai greu de înţeles şi mai greu de acceptat, însă aceasta este puterea secretă a poeiei, aparent să propună extrem de puţin în şaptesprezece silabe şi o pauză de sens, însă, pur şi simplu, cu tendinţă să sugereze infinitul devenit concret prin comentarii de înaltă inteligenţă.

 

         La un loc, acest volum este de primul raft pentru cine caută profunzimile artelor poetice.

Cuvînt înainte

Cuvînt înainte*

 Corneliu Traian Atanasiu

Pompos vorbind, un manual este o carte care cuprinde elementele fundamentale ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice. Am preferat să folosesc pentru această încercare un termen mai modest, autoironic, pentru că nici nu pretind că aș putea scrie așa ceva, nici nu am, din propria experiență, convingerea că asemenea lucrări există cu adevărat. Adică se ridică la nivelul titlului pe care, cu o lipsă crasă de modestie, și-l arogă pe nedrept.

Cred totuși că, dacă ai acumulat o anume experiență într-un anume domeniu și vrei să o împărtășești și altora, poți scrie ceva care să se numească mai curînd și mai moderat ghid, îndreptar, îndrumător, călăuză. Folosind cuvîntul pseudomanual îi avertizez pe cititorii avizi de dăscăleală să nu cadă în greșeala de a căuta în textul pe care-l vor citi pretexte pentru reguli de scrie și norme infailibile de apreciere a poemelor. Dacă le vor găsi, de vină va fi mai curînd firea lor credulă și nicidecum intenția mea.

Pe de altă parte, în cei peste doisprezece ani în care m-am ocupat de organizarea unor concursuri de haiku  și de multe alte lucruri de care am simțit că au nevoie cei care participau la ele pentru a scrie mai bine haiku, am dobîndit pe viu o oarecare iscusință practică și teoretică care ar putea fi luată în seamă. O abilitate care s-a confruntat mai mereu cu manierismul și rutina pe care le-am întîlnit în cale din belșug.

 Nu-i de mirare astfel că textul meu va fi  unul cu destule accente polemice. Va avea însă de partea lui activitatea unui grup de mai mult de o sută de persoane cu care am împărtășit aceeași experiență, sper fructoasă, în toți acești ani, învățînd din mers, unii de la alții.

Nu vă așteptați însă la rețete facile și infailibile care să vă învețe cum se scrie haiku-ul. Sper însă că lectura va fi una plăcută și veți putea progresa în a înțelege ce este acest poem aparte și cum este el articulat. Că veți putea avansa în ce privește citirea lui în cheia cea mai potrivită. Că veți reuși să compuneți cînd și cînd poeme autentice. Și, mai ales, că veți dobîndi un gust mai rafinat din care derivă de fapt cele de mai sus ca și capacitatea de a savura și poemele bune și această preocupare complexă și subtilă.

_________________

 *Corneliu Traian Atanasiu

„de-un bob zăbavă” - o carte, ca la carte

„de-un bob zăbavă” - o carte, ca la carte

Vasilica Grigoraș

Este o îndrăzneală din partea unui discipolul să scrie despre maestru și să facă aprecieri asupra operei acestuia. Să nu vă îmaginați cumva că este simplu. Doamne ajută!

Cartea de haiku, intitulată „de-un bob zăbavă”, tipărită la Iași, Editura PIM, 2019 m-a provocat în acest demers. 

În dicționarul explicativ al limbii române „un bob zăbavă” înseamnă ceva care se întâmplă, se înfăptuiește imediat, îndată, doar că e nevoie de puțină răbdare. Autorul cărții întitulează cartea astfel, probabil dorind să ne reamintească faptul că haiku-ul este un instantaneu, care apare brusc, scurt și la obiect. Și ca să înțelegem mai bine că fiecare poem este „de-un bob zăbavă”, maestru ne explică mai clar în motto-ul cărții: „totul pe fugă -/ numai în vîrful crengii/ de-un bob zăbavă”. În zilele noastre, toate lucrurile se desfășoară rapid, în viteză, „totul pe fugă”, viața însăși își deapănă firul într-un ritm galopant, doar ici-colo o lucru mai deosebit sau un mic amănunt al unei stări este așezat strategic „numai în vîrful crengii” și ne atrage atenția, oprindu-ne pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.  La prima vedere, ceva care pare  banal, dar, cu siguranță nu lipsit de importanță; un bob de rouă timid stă atârnat de-o frunză, neștiind ce să facă, dar nici ce se va întâmpla cu el. Autorul intervine și ne spune că este nevoie să avem un pic de răbdare, „de-un bob zăbavă”. Știm cu toții că un bob de rouă nu poate sta la infinit oriunde s-ar afla și că, dintr-o cauză sau alta, sfârșitul îi este inevitabil. Acest poem își are tâlcul său: așa cum se întâmplă în natură, se întâmplă și cu noi, oamenii (biete boabe de rouă), de aceea este bine ca din când în când să ne mai oprim, pentru că mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul vom ajunge acolo unde soarta ne va duce, dar merită să ne bucurăm de lucrurile frumoase din viață.

Broșura ”de-un bob zăbavă” este alcătuită metodic, este bine structurată și am putea spune că este o carte scrisă, ca la carte. Are patru capitole, stabilite în funcție de cuvântul ori expresia, kigo-ul legat de anotimp. Fiecare capitol începe cu un poem reprezentativ pentru anotimpul respectiv. De pildă: „adio arme -/ cotropitor desantul/ păpădiilor”. Prin primul vers „adio arme”, autorul ne dă o veste minunată, nicio armă nu mai amenință pe nimeni, liniște și pace pentru toată lumea, însă în versul al doilea ne sporește din nou îngrijorarea prin cele două cuvinte grele prin conținutul lor ”cotropitor desantul”, și ne duce cu gândul la ceea ce poate fi mai grav – un arsenal întreg de trupe în misiune, dorind să distrugă tot ceea ce întâlnesc în cale. Instant, emoțiile ajung la un punct maxim, ca în ultimul vers „păpădiilor” să deconspire cine reprezintă desantul în circumstanțele date - nimeni altcineva decât puful păpădiilor. O antiteză  perfectă între greutatea mașinilor de război și finețea pufului de păpădie, între culoarea unora și a altora,  între toate ce le compun și le definesc. Îmbrăcând haiku-ul în haina sumbră a cuvântului, haijinul crează în fapt o imagine mirifică a împrimăvării naturii și, în consecință și a omului. Nu suntem pe un teren de luptă, ci într-un peisaj de poveste, în care ne împresoară o  multitudine de fulgi albi, o ninsoare caldă și blândă.

Suntem conduși pe firul timpului spre alt anotimp: „nimeni în hamac- / mereu vești noi din faxul/ ciocănitoarei”. Aducând vorba de hamac, credem că suntem invitați să mergem în concediu, să ne odihnim, de ce nu, să lenevim și să ne bucurăm.  Dar, stupare, aflăm că hamacul este gol, „nimeni în hamac”, poate vremea este nefavorabilă, poate copiii și adulții sunt implicați în cu totul alte treburile, dar în această situație destul de incertă, apar „mereu vești noi din faxul”, ceea ce ne dă o speranță, ne îndeamnă să fim optimiști, așteptând cu sufletul la gură să cunoaștem noutățile venite prin nevoința „ciocănitoarei”. O asemănare inspirată a sunetului provocat de ciocănitul în copac al păsării și sunetului faxului, aparatul prin care se primesc diferite mesaje, vești. Vechiul și noul își dau mâna în expresie unică. De ce a preferat Corneliu Atanasiu să apeleze la ciocănitoare pentru a aduce vestea bună? Poate pentru că la vechii greci, apariția ciocănitoarei și auzul bătăilor sale caracteristice reprezenta un semn de bun augur pentru vânători, era pasărea sacră a lui Ares (zeul războiului) și călăuzea călătorii rătăciți; la romani, ciocănitoarea simboliza metamorfoza regelui Picus (mare prezicător) și îi hrănea pe Romulus și Remus când erau mici, iar în multe alte culturi această pasăre este simbolul protecției, siguranței, dar și al renașterii naturii în toată splendoarera ei.

Ce-i frumos nu ține mult, așa este planificat de sus și revenim pe un „drum vechi de toamnă -/ călăuză doar ghinda/ pocnind pe cale”. Citind primul vers „drum vechi de toamnă”, la prima vedere avem în fața ochilor o imagine de toamnă austeră, deja cunoscută, nu ne mai trezește nicio curiozitate. În planul doi, suntem anunțați că pe această cale, ne va fi „călăuză doar ghinda”, cea  care anunță/confirmă venirea acestui anotimp. Analizând cu atenție și întorcându-ne în timp, descoperim că ghinda este considerată o figură alegorică, un simbol al prosperității, puterii și, chiar a evoluției spirituale. Toate acestea fiind  vizibile în toamna naturii, dar și a omului. Natura la maturitate este încărcată de recoltă bogată, iar omul încărcat de roadele înțelepciunii.  Nu se poate să nu remarcăm aceste fructe ale întomnării, pentru că maestrul Atanasiu ne spune clar că le-a auzit „pocnind pe cale”.

Numărând fiecare ghindele care ne-au ieșit în cale, observăm pe geamul, de-acum aburit un  „puf de nea în zori -/ ghete cu scârț iau urma/ unicornului”. Dacă primăvara ne dezmiardă puful de păpădie, pe care îl căutăm dorind să-l prindem și să-l punem în sân pentru a ne purta noroc, iată că „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;” (Mihai Eminescu – Glossă),  de data aceasta, vine iarna cu „puf de nea în zori” spre bucuria copiilor și, nu numai a lor. Vremea se răcește, pământul se troienește și îngheață, iar „ghete cu scârț iau urma” și îi conduc pe purtătorii acestora în căutarea „unicornului”. Acesta este tare greu de găsit, nu numai datorită condițiilor meteo nefavorabile, ci pentru că așa cum aflăm din mitologia chineză el apare doar atunci când bunătatea va domni în lume. Se spune că primul unicorn a fost văzut în Grădina Edenului de Adam, mai târziu devenind un simbol al lui Hristos, care reprezintă adevărul, puritatea și iubirea pierdute în decursul istorie, și cu mult mai mult în lumea de astăzi. Să sperăm că unicornul va mai apărea, dar pentru a se întâmpla acest lucru este musai ca fiecare dintre noi și toți laolaltă să ne străduim să fim mai buni.  

„de-un bob zăbavă” este o carte etalon, un curs de literatură despre scrierea și editarea unei cărți; este un manual din care învățăm lecția intitulată ”așa da, așa este bine” să se scrie haiku. Observarea obiectivă a realității este reflectată simplu, haiku-urile fiind doar schițe dintr-o descriere, detalii dintr-un tablou, spropi dintr-un ocean, clipe din vârtelnița timpului, puncte în spațiu...  În spiritul haiku-ului de economie de versuri și silabe, cartea „de-un bob zăbavă” are un format mic (A6), un număr mic de pagini și de poeme,  însă o structură internă solidă și  se dovedește a fi un consistent album de imagini, cu un bogat conținut de idei. În fiecare capitol al cărții, autorul include câteva secvenţe a câte  cinci micropoeme fiecare; titlul secvenței exprimă în modul cel mai relevant esența imaginilor create și conținutul ideatic profund de dincolo de simeza fiecărui haiku. Acestea se potrivesc omului fără prea multă sămânță de vorbă, care spune esențialul în unul sau doar câteva cuvinte. Imaginea nu este sterilă, nu este fadă, atonă, ci dimpotrivă una care glăsuiește și oferă multe.

 Autorul respectă cu sfințenie tăierea haiku-ului în două planuri prin ceea ce se numește kireji, împărtășind ideea lui Lee Gurga, fostul președinte al Societății Americane de Haiku, care „crede că haiku-urile cu două imagini sunt cele mai delicate. El susține că arta de a tăia este tehnica fundamentală a haiku-ului.” Fragmentarea poemului prin cesură nu este una falsă, ci una reală, iar cele două imagini alăturate exprimate prin două idei care nu se continuă prin înțeles, nu fac parte din același univers, însă între ele există o legătură de sens, fiecare dintre cele două planuri având efecte puternice unul asupra celuilalt, formând în fapt un tot unitar expresiv cu un impact puternic asupra cititorului.

Privind acest poem ca întreg „prin geamul deschis/ primul tril de mierlă-/ cafeaua dă-n foc”, observăm că ne aflăm în anotimpul de primavară, vremea este mai blândă și sătui de gerul iernii deschidem larg fereastra să intre aerul proaspăt, respirând adânc fără teama de a răci, însă împreună cu aerul pătrunde în casă și trilul unei mierle, grăbită  să se exprime, să dăruiască ceea ce i-a fost dat de la natură,  să vestească sfârșitul unuia  și începutul altuia dintre cele două anotimpuri alăturate  și să bucure inima celor care o ascultă. Impresionați de glasul ei melodios, nu mai percepem mireasma cafelei pe care o savurăm în fiecare dimineață. De data aceasta, bucuria auzirii trilurilor de mierlă ne face chiar să uităm de cafea, iar ea cumva supărată din cauza indiferenței noastre, ori dintr-un simplu obicei al ei ca sub influența focului să se învolbureze, astfel depășind malurile ibricului, năpustindu-se asupra focului. Nu-i bai, mai putem face o cafea, dar merită să ne bucurăm și de primele triluri ale mierlei. O imagine superbă, realizată prin alăturarea a două planuri, unul din natura primăvăratică și altul din natura umană.

Dacă imaginea din poemul anterior este una plină de lumină, speranță, în poemul „gâze la soare -/ degete noduroase/ țepene-n poale”, lucrurile stau cumva altfel. Deși ne aflăm în aceeași atmosferă de primăvară și autorul ne spune că soarele câștigă teren și se impune tot mai mult pe pământ, ceea ce determină și gâzele să iasă afară și să se bucure de lumină și căldură. Pare că totul se relaxează, toate viețuitoarele se bucură,  printre acestea și bătrânii. Dacă primul plan al tabloului ne sugerează veselie, voiciune, mișcare, în cel de-al doilea plan, în ciuda voinței de a-și depăși starea, totul este static, fără nicio șansă de a se liniști și uita de nevoințele vârstei și a ignora degetele înțepenite de vremea rece, aspră și de timpul îndelungat scurs peste existența lor. Acum nu le rămâne decât să-și accepte starea și să se mai bucure de încă o primăvară, chiar dacă ei se află în toamna vieții.

În prima lună a verii „urbea în clocot –/ soarele-apus opărit/ în mireasma de tei”, autorul surprinde minunat orașul într-o adevărată efervescență, ajunsă până la exaltare. Până și soarele este toropit, ofilit de mirosul pătrunzător al teiul înflorit. Și dacă, urbea fierbe în timp ce soarele este mistuit în apus, mireasma miraculosului copac (al păcii, al prieteniei și al dragostei) este binefăcătoare întregii naturi, harnicelor albine care-i culeg nectarul pentru miere, oamenilor care culeg florile pentru ceaiul atât de căutat pentru efectele sale asupra sănătății în perioada iernii, când ne împresoară recelile și virozele. Totul e bine când se termină cu bine.

Nimic mai schimbător pe acest pământ decât vremea:  „vânt toată ziua -/ o grămadă de gânduri/ nelalocul lor”. Asemenea vântului de toamnă, gândurile omului, uneori deraiază de pe calea lor firească, rătăcindu-se aiurea cine știe pe unde, luând forma unor angoase, astenii. Atunci când gândurile tulburate se adună grămadă nu este o veste bună, ci crează disconfort oamenilor, conduc la adevărate lupte cu sine și cu ceilalți.  Poate și acestea sunt experiențe ale căror lecții, pe care este bine să le învățăm și să înțelegem că atunci când este totul „alb fără păcat-/ crengile se apleacă/ pînă la pământ”. În bunătatea Sa, Domnul așterne în cale pledul alb, purificator al iernii pentru a hrăni și proteja pământul de intemperiile gerului necruțător. Nimeni nu poate fi insensibil observând o atitudine atât de generoasă și plină de empatie, de aceea până și ramurile copacilor se apleacă cu smerenie până la pământ în semn de mulțumire.

Pe coperta a patra a cărții stă scris poemul: „șuier în urechi- / un pescăruș și vântul/ în echilibru”. Primul vers „șuier în urechi” ne amintește de gălăgia care domnește în lumea nebună de astăzi, pe de altă parte, zgomotul în urechi este un simpton al unor afecțiuni și duce la dezechilibru în plan fizic.  În versul al doilea,  autorul dă o altă conotație acestui șuier, aducând în atenția cititorului sunetul provocat de „un pescăruș și vântul”. În zborul său lin și diafan (un dat al firii), pescărușul reușește să-și păstreze echilibru chiar și atunci când este vânt. Să fie vorba de pescărușul Jonathan care își depășește limitele în zbor, indiferent de vreme, reușind să-și găsească scopul vieții, altul decât al celorlalți pescăruși, care consideră că rostul existenței este doar procurarea hranei? Dacă astfel stau lucrurile, atunci este bine să luăm aminte și indiferent de condițiile exterioare în care viețuim și de trăirile noastre interioare este nevoie să ne întindem toate aripile minții, ale trupului și ale sufletului pentru a ne păstra „în echilibru” și forța pentru a trăi bucuria clipei spre a ne împlini menirea.

Poemele maestrului Corneliu Traian Atanasiu sunt o manifestare vie, concretă a ceea ce este un haiku și prin cărțile sale ni le dăruiește întru evoluția noastră ca haijini (fiecare după potențialul său intelectual, cultural și după răvna sa). Ne-a deschis poarta spre lirica niponă, poate uneori ne-a lăsat să căutăm, să experimentăm și chiar să ne împiedicăm, să greșim, dar și bucuria de a culege roadele propriului nostru efort. După ce au învățat să zboare (să scrie), mulți dintre discipoli au compus și publicat cărți de poeme de inspirație niponă de certă valoare literară. Pentru aceasta, precum în artele marțiale, ne îngăduim și noi să aducem salutul nostru de respect și recunoștință  maestrului pentru tot ceea ce realizează și reprezintă în mișcarea haijinilor din România. Haiku-ul nu-i ușor de scris, nu-i simplu de înțeles, dar merită cu prisosință să încercăm și una și alta, să scriem și să citim spre bucuria minții și a sufletului.

Mulțumim maestre!

O carte importantă: MULCOM PICURÂND

O carte importantă:  MULCOM PICURÂND

Șerban Codrin

         Din importantă, acestă carte semnată de Corneliu Traian Atanasiu are toate şansele de a deveni foarte importantă. Despre ce este vorba?

         Criticii literari români nu sunt informaţi corect, cel puţin nu au un răspuns aproximativ la o întrebare: ce este „haiku”? Din această cauză, nu sunt interesaţi ce se întâmplă în poezia scurtă românească şi internaţională. Cum sunt conştienţi că fenomenul există, se spală pe mâini şi reduc totul la un nume: singurul creator român în domeniu este Nichita Stănescu. Cum au ajuns la această concluzie? Prin necunoaştere şi prin autoritatea unui nume.    

         Cine sunt vinovaţii că s-a ajuns la acest şir de greşeli decât cei implicaţi direct în promovarea poeziei scurte? Societăţile de haiku sunt considerate asociaţii cu programe neserioase, care editează reviste demne de acelaşi calificativ, semnate de nume periferice în poezia română contemporană. Florin Vasiliu, primul preşedinte al Societăţii române de haiku, s-a aflat în relaţii încordate cu toţi criticii literari. În locul dialogului se ajunsese la polemici, la acuzaţii reciproce, fapt prelungit şi fără sorţi de a se stinge prea curând. Cărţile editate de Florin Vasiliu nu au fost luate în seamă tocmai din aceste cauze.

         Societatea de haiku din Constanţa a editat volumul Ocolind iazul, Editura Muntenia, Constanţa, 1994, în care se încerca un răspuns la aceeaşi obsedantă întrebare: ce este un haiku?

Între timp cartea a devenit caducă moral din următoarele cauze: antologatorul s-a adresat unor persoane fără autoritate în poezia română, „haijini”- prieteni personali, fără urme importante în poezie. Nici un critic literar român nu se află în sumar, cel puţin pentru a răspunde că nu se pricepea la domeniu. Contribuţiile persoanelor din străinătate rămân le fel de suspendate: ce autoritate aveau în afara faptului că se erijau în garanţii unui autor român fără talent literar? Probabil era prea devreme pentru poezia română să se redacteze o astfel de carte, autorii importanţi nu apăruseră, criticii literari lipseau prin respingere sau marginalizare, pentru că nu intrau în sfera de orgolii locale.

         Mulcom picurând, Editura Pim, Iaşi, 2013, apare în cu totul alte împrejurări. Apele s-au mai limpezit, s-au editat destul de multe antologii româneşti de haiku, fiecare cu calităţi şi fisuri, teoria literară specifică domeniului a început să se maturizeze. Mai mult de atât, au apărut autorii români împortanţi de tanka, renku, haiku, senryu, haibun, iar numele lor se află pe coperţi de cărţi sau sunt recunoascuţi ca atare în asociaţii din ce în ce mai serioase.

         În mod ciudat, preşedinţii societăţilor româneşti de haiku nu s-au arătat interesaţi de editarea unor manuale specifice, pentru informarea cui trebuie şi pentru iniţierea tuturor celor interesaţi. Nici măcar fragmentar, Antologia de haiku de R.H. Blyth (4 volume), sau Manualul de haiku de William  J. Higginson nu s-au tradus în limba română, spre deosebire de altele, mai puţin faimoase.

         În acest spaţiu aflat în aşteptare, apare un autor care vine în întâmpinarea tuturor întrebărilor şi începe, din ce în ce mai accentuat, să propună rezolvări. Materialul de analiză îi aparţine, deoarece l-a selectat în ani şi ani de activitate metodică şi perseverentă pe internet. Situl lui Corneliu Traian Atanasiu, ROMANIA KUKAI, prin concursurile periodice, prin eseurile analitice, prin descoperirea şi susţinerea unei pleiade întregi de autori fundamentează, fără împrumuturi din contribuţiile consistente ale societăţilor, o teorie românească a micropoemului haiku alături de toate exemplele capabile să susţină orice idee în domeniu. Este foarte clar, eseistul, traducătorul, poetul, organizatorul de concursuri, autorul de selecţii (în mod direct, sau indirect, prin jurii), editorul, într-un cuvânt omul extrem de organizat şi, cel mai important, pasionat de domeniu, are un proiect şi-l urmăreşte cu fiecare nouă apariţie electronică, lunară.    

         Cine urmăreşte situl nu este prea mirat de sumarul volumului: Ce este haiku-ul, Interferenţe, Studii tematice, Cum am scris poemul, Poeme comentate. Mirarea începe în altă parte: dacă s-ar completa capitolele deja editate, dacă s-ar adăuga capitole noi, probabil după un dialog cu poeţii, cu criticii literari ai domeniului, unde C. T. Atanasiu deţine un loc privilegiat, ne-am afla în faţa unui manual de iniţiere în haiku de înaltă ţinută, demn de a fi cercetat de specialişti în istoria şi critica literară, de poeţii dispuşi la iniţiere, de orice cititor dornic să se aventureze în noi universuri literare. Să o spunem direct, Mulcom picurând are aceste calităţi.

         I-aş reproşa unele inconsecvenţe: mici indecizii în ortografierea textelor, când cu majusculă în primul vers (absolut normal), când cu literă mică (derogare nejustificată), apariţii de virgule (haiku evită acest semn de punctuaţie, pe care îl consideră inutil), notarea uneori a pauzei de sens prin liniuţă, alteori nu, unele texte pleonastice (numele anotimpului adăugat cuvântului sezonal), unele confuzii între haiku şi senryu. Un manual nu trebuie să îngăduie astfel de neglijenţe, de multe ori de înţeles la un poet, dar nu la un maestru care este obligat să impună o formă absolut corectă, mai ales când are o plajă generoasă de selecţie.

         Poemele sunt semnate de Radu Patrichi, probabil cel mai important autor român de micropoeme şi de haiku în formă liberă, Eduard Ţară, cel mai premiat autor român la concursuri internaţionale, Dan Doman, un poet important, Cezar Ciobîcă, Vasile Conioşi-Mesteşanu, Valentin Busuioc, Aidar Bekir, Manuela Miga, Livia Ciupav, Valeria Tamaş, Iulian Dămăcuş, Dan Norea, Cristina Ailoaei, Andra Andronic, Gabriela Beldie, Corneliu Beldiman, Henriette Berge, Doina Bogdan Wurm, Claudia-Ramona Codău, Cornel C. Costea, Ioana Dinescu, Gabriel Iordan Dorobanţu, Manuela Dragomirescu, Genovel-Florentin Frăţilă, Petru-Ioan Gârda, Corina Ion, Dan Iulian, Ildiko Juverdeanu, Lavana Kray, Maria Doina Leonte, Mihai Mateiciuc, Cristina-Monica Moldoveanu, Flavia Muntean, Virginia Popescu, Ion Răşinaru,  Maria Tirenescu, Ana Urma. Dintre ei, enumeraţi aici sau nu, se vor alege acei creatori reprezentativi de care poezia română are nevoie pentru a marca în mod creator un fascinant domeniu: poemul scurt, canonizat. 

         O astfel de excepţională carte în toate privinţele, claritatea proiectului, claritatea expunerii, distincţia şi frumuseţea majorităţii textelor, autoritatea fiecărui poet în parte, are toate şansele să fie considerată demnă de studiu inclusiv de criticii literari neîncrezători că poezia scurtă extrem de canonizată se află pe mâinile unor poeţi talentaţi şi supravegheată de instanţe critice demne de a fi luate în considerare. Ar fi spre binele poeziei şi spre corectarea prea multor confuzii.