MISTERIOASA REVELAŢIE A PSEUDOTĂCERII

MISTERIOASA REVELAŢIE A PSEUDOTĂCERII

Volumul ROIUL DE STELE (Ed.Rafet, 2015; traducerea în limba engleză Frăţilă Sergiu- Marius; traducere în limba franceză Chifu Ecaterina), semnat de  Genovel-Florentin Frăţilă şochează plăcut şi răsfaţă copios pe iubitorii de haiku-uri.

Precizăm că este a doua carte aşteptată de noi, după  debutul încununat de succes cu PICURI DE ROUĂ (Editura RAFET, 2012).

Am făcut iniţial, mai sus, două aprecieri despre carte; prima este „şochează plăcut” şi se referă la cititorii care nu s-au întâlnit până acum cu tipul de poezie haiku; a doua afirmaţie, „răsfaţă copios”  are în vedere deliciul revelaţiei produse în timpul lecturii făcute de cititorii familiarizaţi  cu poezia de tipul mai sus numit.

Referinţele noastre asupra poemelor prezen-te în volumul de care ne ocupăm ambiţionează să argumenteze afirmaţiile de mai sus care pot părea unora exagerate.

Poemul cu care se deschide cartea stă sub semnul atmosferei edenice:

                    bat clopotele-

                    prin pâlcul de ghiocei

                    zefirul serii

                                          (p.2)

Senzaţiile produse de către cele trei versuri sunt de-a dreptul surprinzătoare. În primul vers, sunetele clopotelor au darul de a intra în rezonanţă cu armonia universală. Doar prin două cuvinte încărcate de adânci semnificaţii, în cadrul unui enunţ simplu (fiind şi prima parte a poemului), se creează atmosfera stenică a păcii lăuntrice. Partea a doua din poem are ca simbol central „ghiocelul”, folosit la plural, marcă impusă de  substantivul colectiv „ pâlcul”. Nicio complicaţie nu împietează energiiile estetice declanşate; împletirea senzaţiilor auditive cu acelea vizuale, domină în neîngrădită libertate atmosfera întregii poezii.

Cu această piesă poetică autorul ne introduce în sanctuarul temei predilecte viu abordată în  volum: marea şi sacra grădină a Ziditorului, NATURA.

Vom observa că pe parcursul întegii cărţi se creează o splendidă feerie a anotimpurilor pe calea unei conciziuni severe. Primăvara este înveş-mântată într-un vitalism tonic, vara respiră solemnitate, jubilaţie sobră; toamna e triumfală, dar, în ciuda accentelor de tristeţe melancolică, nu ne deprimă; cu iarna se întâmplă altceva: atmosfera hibernală este copleşită de oceanul zăpezii, sugerând ca salvare biblica Arcă a lui Noe.

Splendida panoramă a celor patru anotim-puri ne presără totuşi în suflet fiorul pricinuit de  marea, implacabila TRECERE.

Mai întâi, ne vom opri asupra oglindirii farmecului degajat de primăvară. Cu încântare, constatăm virtuozitatea poetului care sugerează inedite ipostaze  ale anotimpului trezirii la viaţă. La început, este redată presimţirea sosirii primă-verii prin semne discrete:

zvon de schimbare-

primăvara pândeşte

ascunsă-n muguri

                    (p.5 )

Apoi - triumful anotimpului floral este exprimat brusc şi pătrunzător, nu sub pavăza zeului RA(soarelui), ci prin imaginea olfactivă sub protecţie selenară:

flori de liliac-

luna plină pluteşte

peste miresme

                     (p.8 )

O adevărată ODĂ A BUCURIEI pătrunde văzduhul, iscând sentimentele de insolită satisfac-ţie a trezirii la viaţă. Sunt simţite cu maximă inten-sitate de către adolescenţii surâzători şi neliniştiţi:

Florar generos-

în preajma liceului

numai mlădiţe

                        (p. 10)

Cu aceeaşi bucurie a biruito-rului întâmpină mama-izvor al vieţii umane- puzderia florilor, conştientă de trecerea timpului care a marcat-o:

mălini înfloriţi –

mama îşi aranjează

părul din tâmple

                                            (p.7 )

Tabloul toamnei nu e mai puţin captivant, însă este învăluit de marama nostalgiei. Cu toate acestea, peisajul autumnal se lasă înviorat de miresmele îndumnezeite ale reginei florilor de sezon, CRIZANTEMA. Instantaneu se declanşează prinosul de iubire candidă, doamna florilor deve-nind barometrul erosului tăinuit în pieptul fiinţelor cugetătoare:

petale în vânt - 

barometru iubirii

o crizantemă

                    (p.78)

O altă filă a calendarului, alt anotimp, acela în care timpul zace sub albul tutelar al zăpezii. Totul este o imensă mirare în trupul unei dulci interogaţii:

ochii miraţi la geam –

oare cine a glazurat

cu alb copacii?

                    (p.100 )

Dar peste aripa contemplaţiei cuprinzând întreg tabloul teluric se aşterne deodată spectacolul iernii care capătă accente apocaliptice:

sfârşitul lumii –

un troian de zăpadă

peste colibă

                     (p. 102)

Prezenţa omului umanizează tabloul, speran-

ţele încolţesc, vin zile de moină. Tensiunea emoţională descreşte:

zile de moină –

omului de zăpadă

i se scurg ochii

                     (p.103 )

   Sunt semne că nimic nu este veşnic pe pământ; ciclul succesiunii anotimpurilor se înche-ie; din nou primăvara bate la uşă, urmează un alt început:

un alt început –

printre nămeţii murdari

apar ghiocei

                     (p.104 )

După misterioasa revelaţie a unei naturii surprinse în diferite ipostaze, volumul ROIUL DE STELE ne frapează prin surprinzătoarea  capaci-tate de a reliefa poetic o diversitate de aspecte. Meritul lui Genovel–Florentin Frăţilă este că punctează inspirat şi alte aspecte ale vieţii telurice, ajungând la un moment dat să ilustreze poetic o corespondenţă între două planuri fundamentale: trăirile extatice de pe pământ iscă discrete trimiteri la elementele  cosmice.

Din păcate, nu putem detalia modul în care se reflectă viziunea autorului în versurile haiku-urilor prezente în carte.  Ne limităm  doar la câteva care piese poetice capabile  să emoţioneze  în  mod

deosebit.

Astfel, durerea discretă a despărţirilor are o rezonanţă aparte:

peronul pustiu –

printre pietre de pavaj

a crescut iarba

                    (p.25 )

sau

trenul de noapte –

pe peron o eşarfă

mototolită

                     (p.48)

Alt nucleu tematic îl constituie singurătatea, boală eternă mai ales a omului pesimist. Definiţie? Nu. Mai degrabă contrasingurătatea:

singurătate –

discret la fereastră bat

razele lunii

                     (p. 67)

Eflufii de cauzalitate cu o admirabilă inducţie lirică ne oferă alt haiku:

singurătate –

puii au zburat din cuib

mult prea departe

                             (p.88 )

Semnatarul volumului probează şi un acut simţ al realităţii din societatea contemporană, realitate pe care n-o ignoră, n-o stropeşte cu apa de trandafiri a mistificării. Da, suferim, în jurul nostru se petrec drame, sunt cerşetori ignoranţi... Există destine polarizate, lumi paralele: una a mizeriei, a suferinţei şi a morţii; alta unde străluceşte opulen-ţa. Poetul prezintă cu spontană originalitate şi subtilă ironie acest aspect:

lumi paralele –

un cerşetor priveşte

balul vienez

                    (p.96 )

Referindu-ne la registrul tematic, aminteam de modalitatea în care trăirile extatice de pe pământ iscă discrete trimiteri la elementele  cosmice:

teii înfloriţi –

mult mai aproape pare

roiul de stele

                    (p.19 )

Acest poem nu suportă comentariu, fiindcă, oricare ar fi el, i-ar spulbera nimbul.

Credem că sintagma din al treilea vers, prin adâncile conotaţii, a fost inspirat aleasă ca titlu pentru volumul în discuţie.

Deoarece   am   numit acest  Cuvânt înainte

MISTERIOASA REVELAŢIE A PSEUDO-TĂCERII, dorim să facem câteva precizări persuasive.

Este într-adevăr uimitor faptul că realizând o severă economie de mijloace prin care se realizează expresivitatea poetică, poemele haiku reuşesc să producă revelaţii estetice (unele chiar uimitoare) în simţirea cititorului.

În ce constă misterul? Simplu. În numai trei versuri (17 silabe în total) se conturează un univers al lumii interioare şi exterioare receptorului. Nu există o tăcere în sânul haiku-ului, ci un freamăt de răscolire, chiar şi când există imagini contempla-tive. De aceea am spus PSEUDOTĂCERE şi nu TĂCERE. Ne întrebăm cum e posibil?

Vei fi de acord cu mine, iubite cititor, că există o taină din care izvorăşte minunea. Nu degeaba s-a spus „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.I)

Meritul incontestabil al poetului, printre celalte, constă în harul de a asigura consistenţă expresivă fiecărui cuvânt, în cadrul unor sintagme care devin enunţuri eliptice, cuvinte conţinând o tensiune sugestivă aparte, fără podoabe stilistice.

Întreg volumul se distinge prin naturaleţe, e-

chilibru emoţional, originalitate în abordarea teme-lor incitante. Eul liric nu-şi face simţită prezenţa, stă în spatele stihurilor, ca un abil dirijor, dând posibilitatea puţinelor vocabule să-l interpreteze. Este un spectacol seducător.

Aceste virtuţi cu care este înzestrat semna-tarul volumului ROIUL DE STELE  l-au făcut demn de aprecieri.  Premiile şi diplomele primite, prezenţa în diferite antologii(a se vedea p....), după lansarea primului volum, sunt o confirmare a talen-tului cu care  poetul Genovel –Florentin Frăţilă a fost înzestrat.

Avem convingerea că viitoarele volume îl vor situa printre valoroşii creatori de haiku.

                                              Traian Gh.Cristea

                                                  Râmnicu Sărat 13 nov. 2014 

Picuri de rouă

Corneliu Traian Atanasiu

  Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

  Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul ROMANIAN KUKAI şi o menţiune de onoare la Al doilea concurs Japonia-UE 2011.

*

  Nota caracteristică a poemelor* lui Genovel-Florentin Frăţilă este cursivitatea expresiei, ceea ce le dă acestora un aer de jovialitate, un fel de comunicativitate voioasă şi un pic glumeaţă. Şi asta cu atît mai mult cu cît, în unele cazuri cele două părţi ale poemului par a fi înscenarea unui mic dialog, nu atît cu cititorul, cît cu banalitatea spusei dintîi care trebuie rapid scoasă din amorţirea clişeului verbal. Prima imagine primeşte prompt o replică căreia cititorul îi simte imediat efervecenţa.

Ger siberian –

şi luna şi stelele

cioburi de gheaţă

prea multă iarnă –

izvorul a îngheţat

cu tot cu susur

nicio victimă

Carul Mare răsturnat

în lacul Morii

paznicul urbei –

cocoţată pe releu

luna de argint

A doua imagine pare doar o confirmare, o concretizare a primeia, dar există în ea mereu un mic grăunte de umor, o perspectivă puţin poznaşă, o abordare neprotocolară.

  Tema satului este abordată cu sobrietate fără accente lacrimogen patriotarde, mai curînd în maniera unei geografii blînd evocatoare a veşniciei (care, zice-se, s-ar fi născut la sat) decît în aceea a unei sociologii vexate de schimbările tranziţiei capitaliste (cu vechi rădăcini socialiste).

 Aripa serii –

dealurile se-aprind

sătuc cu sătuc

Lamentarea pentru părăsirea satului este lăsată în seama jeluirii obiective a stihiilor.

Nici ţipenie –

pe uliţa-ngustă

colbul uitării

nicio lumină –

pe uliţa pustie

doar vîntul hai-hui

Săteanul apare doar cu statura lui impunătoare, prezenţă arhaică şi taciturnă, întrebîndu-se mut ce rost mai au mîinile sale pe această lume.

Stejar secular –

bătrînu-şi priveşte

tăcut mîinile

Asta cît timp vremea nu-şi iese din ţîţîni şi şubrezenia satului nu este încercată năprasnic de năpaste peste fire. Atunci timpul se opreşte într-o clipă de uluială şi singura salvare este doar reîntoarcerea la miturile de demult.

Omăt cît casa –

pe-un perete crăpat

ceasul îngheţat

sat înzăpezit –

în casa bătrînului

Arca lui Noe

  Oricum, anumite imagini par să semnaleze o ameninţare tăcută care planează deasupra locului şi să figureze un fel de dispariţie apotetică a lumii satului într-un rug universal.

Porumbul cules –

deaspupra cocenilor

secera lunii

seară de toamnă –

odată cu miriştea

arde şi cerul

  Şi poate cel mai trist este faptul că acolo unde morţii se mai întîlneau cu viii, nu mai e nimeni viu la întîlnire care să oficieze ritualul sau să-i plîngă pe cei duşi.

Crucea uitată –

doar salcia bătrînă

plînge lîngă ea

Ziua Morţilor –

doar iedera aprinsă

la crucea veche

  Viaţa la oraş, în schimb, pare mai degrevată de gravitatea şi profunzimea trăirilor, ia lucrurile mai uşor şi are mai mult umor, e mai predispusă la reverii domestice sau la comparaţii calofile.

Primii fulgi de nea –

prin oraş un iz discret

de naftalină

noapte senină –

luna stă atîrnată

de-o macara

seara de iarnă –

parfumul iasomiei

în cana cu ceai

luna de argint –

doar ecoul liniştii

tulbură noaptea

rupere de nori –

oraşul a căpătat

iz veneţian

apus sîngeriu –

soarele sfîrtecat de

eoliene

Atunci însă cînd lucrurile sînt privite cu seriozitate, primejdia iminentă implică recursul şi reîntoarcerea la recuzita mai sobră a peisajului rural.

Capătul lumii –

în calea unei furnici

pămîntul crăpat

vară toridă –

peste cîmpul însetat

apa morţilor

Numai în acea dispoziţie contemplativă în care te identifici cu făpturile mărunte ale lumii poţi simţi mai bine integrarea ta cosmică şi poţi împărtăşi îngrijorări pentru ceea ce te înglobează laolaltă cu toate lucrurile şi fiinţele lumii. Şi, uneori, te poţi bucura de strălucirea soarelui redistribuită în porţii minuscule pentru o sete mai presus de cea a trupului.  

Picuri de rouă –

soarele împrăştiat

în mii de bucăţi

_________

*Picuri de rouă, Genovel-Florentin Frăţilă, Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2012

Prefaţa volumului

          E inutil şi pueril să crezi că în numai două pagini ai putea afla ce este haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele. Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul.

          De aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:

porumbul cules –

deasupra cocenilor

secera lunii

Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.

          La fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi mărturisească zgomotos simţirea. 

          Ce spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia sa.

          Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia pe care o scriu.

          Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.

          Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat), cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia tîlcului lucrurilor.

          Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte, deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.

          A doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.

          Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De împăcare liniştită.

          Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a cititorului.

*

          Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

          Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul RK.

          Este însă primul dintre cei din noua generaţie care se încumetă să publice un volum de haiku. Nu am văzut întregul volum, dar sînt convins că există în el şi alte poeme de valoarea celui de mai jos:

sat înzăpezit –

în casa bătrînului

Arca lui Noe

          Cum îi stă bine unui haiku, poemul face doar o aluzie vagă la urgia care a lovit satele îngropate în zăpadă. Nu vituperează, dar empatizează cu cei atinşi de prăpăd. Tragedia claustrării în casa acoperită de nămeţi şi ameninţarea posibilei inundaţii este rezumată în imitaţia închipuită a gestului legendar. Poate că singura speranţă a bătrînului este aceea de a sta cu ochii pironiţi pe o machetă a arcei biblice.