Gard cu zorele*
Corneliu Traian Atanasiu
Faptul
că un autor începător imită, cu sau fără știință, un poem consacrat al unui
maestru este o dovadă certă de sensibilitate și talent. Și asta cu atît mai
mult cu cît poemul lui Șerban Codrin este un fel de ars poetica, o alegorie
pilduitoare pentru cel care se încumetă să scrie haiku: merii în floare – / am totul dinainte / pe
masa goală. Fără să apeleze
la aceleași elemente de recuzită, autoarea realizează aceeași stare de
plenitudine sufletească în fața dărniciei momentului și a aluziei concentrate
într-o expresie vehiculată: cămara goală - / în găleata plină
ochi / luna de pe cer. Ambele poeme vorbesc despre un
miracol profan, despre îndestularea care
se produce în condiții sobre pînă la austeritate, pe „masa goală”, în „apa”
(chioară din găleată).
Arta de compune poeme nu este
fundamental diferită de arta de a trăi în armonie cu lumea care îți dăruiește
simultan și împliniri, și regrete pentru efemeritatea lor: sfârșit de Florar - / nu mă-ndur să rup fila
/ calendarului. Cum
am putea mărturisi altfel ezitarea în fața inefabilului. Oricum e sfîrșit de
lună dar este de Florar. Și dacă nu vei rupe fila, vremea florilor s-a cam dus.
Și totuși ce e calendarul decît o convenție stupidă. Oricîtă valoare practică
ar avea el, florile, mai puține, vor înflori pînă tîrziu în toamnă. Dar fila
asta, hîrtia banală, prinsă laolaltă cu altele la fel, pare un mănunchi de
flori inestimabile. Un simbol de care nu te înduri.
Poate
de aceea unele poeme notează, imortalizînd, situații aparent paradoxale:
încă o cană
cu apă din găleată -
luna tot plină
Există în
găleata cu apă o anume exuberanță a situației. În ciuda golirii treptate, cel
care ia apă mereu vede luna nealterată, nedenaturată, la fel de plină, oglindită
stăruitor în apa rămasă. Apa scade, dar imaginea rămîne intactă. Ca o
compensație a perisabilității celor care se împuținează, se alterează, pier. O
clipă de decentrare permite un fel de empatie cu imaginea care dezvăluie altă
față a lucrurilor. Una care dă cu tifla efemerității, împuținării, degradării: „luna
tot plină”.
Iată și o altă modalitate, de data
asta empatic-ironică, de preluare din mers a atribuțiilor unei gări dezafectate:
sosiri și plecări -
cuiburi de rândunele
în gara veche
Un du-te-vino perpetuu reînsuflețește
clădirea. Rîndunelele s-au aciuat mult mai statornic acolo. Gara oamenilor e
părăsită și se ruinează, dar cea pentru păsări are un viitor asigurat. O
compensație de un lirism surdinizat, ușor acidulat.
Cu
o deschidere mai generoasă către lume se poate trăi mai plenar. Ascultând
țurțurii care picură, ticăitul monoton și obsedant al ceasului își pierde
prioritatea, acum ne acaparează și ne delectează vremea: abia auzit / ticăitul ceasului - / picură
țurțuri. Fără s-o spună,
poemul tace despre ieșirea din timp. Despre o deschidere care ne poate conecta
la mesaje venite de la alte regnuri: ușa cu lacăt - / tot bate în fereastră / un ram
înfrunzit. Despre oferte mai
puțin comerciale: super ofertă - / la casa de vânzare / gard cu zorele, dar mai bogate spiritual.
Menirea unui poem
autentic este să pună în valoare ceea ce ne oferă lumea necuvîntătoare fără s-o
știe: liniștea bălții - / găzduind ceru-nstelat / fără să știe. Cee ce ne furnizează mijloacele simbolice
de integrare în cosmos:
magia nopții -
între sat și univers
fuioare de fum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu