clic pe logo

 siglaROKU

vineri, 13 decembrie 2019

Gard cu zorele




Gard cu zorele*


Corneliu Traian Atanasiu

            Faptul că un autor începător imită, cu sau fără știință, un poem consacrat al unui maestru este o dovadă certă de sensibilitate și talent. Și asta cu atît mai mult cu cît poemul lui Șerban Codrin este un fel de ars poetica, o alegorie pilduitoare pentru cel care se încumetă să scrie haiku: merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală. Fără să apeleze la aceleași elemente de recuzită, autoarea realizează aceeași stare de plenitudine sufletească în fața dărniciei momentului și a aluziei concentrate într-o expresie vehiculată: cămara goală - / în găleata plină ochi / luna de pe cer. Ambele poeme vorbesc despre un miracol profan, despre îndestularea care se produce în condiții sobre pînă la austeritate, pe „masa goală”, în „apa” (chioară din găleată).
            Arta de compune poeme nu este fundamental diferită de arta de a trăi în armonie cu lumea care îți dăruiește simultan și împliniri, și regrete pentru efemeritatea lor: sfârșit de Florar - / nu mă-ndur să rup fila / calendarului. Cum am putea mărturisi altfel ezitarea în fața inefabilului. Oricum e sfîrșit de lună dar este de Florar. Și dacă nu vei rupe fila, vremea florilor s-a cam dus. Și totuși ce e calendarul decît o convenție stupidă. Oricîtă valoare practică ar avea el, florile, mai puține, vor înflori pînă tîrziu în toamnă. Dar fila asta, hîrtia banală, prinsă laolaltă cu altele la fel, pare un mănunchi de flori inestimabile. Un simbol de care nu te înduri.
            Poate de aceea unele poeme notează, imortalizînd, situații aparent paradoxale:

încă o cană
cu apă din găleată -
luna tot plină

Există în găleata cu apă o anume exuberanță a situației. În ciuda golirii treptate, cel care ia apă mereu vede luna nealterată, nedenaturată, la fel de plină, oglindită stăruitor în apa rămasă. Apa scade, dar imaginea rămîne intactă. Ca o compensație a perisabilității celor care se împuținează, se alterează, pier. O clipă de decentrare permite un fel de empatie cu imaginea care dezvăluie altă față a lucrurilor. Una care dă cu tifla efemerității, împuținării, degradării: „luna tot plină”.
            Iată și o altă modalitate, de data asta empatic-ironică, de preluare din mers a atribuțiilor unei gări dezafectate:

sosiri și plecări -
cuiburi de rândunele
în gara veche

Un du-te-vino perpetuu reînsuflețește clădirea. Rîndunelele s-au aciuat mult mai statornic acolo. Gara oamenilor e părăsită și se ruinează, dar cea pentru păsări are un viitor asigurat. O compensație de un lirism surdinizat, ușor acidulat.
            Cu o deschidere mai generoasă către lume se poate trăi mai plenar. Ascultând țurțurii care picură, ticăitul monoton și obsedant al ceasului își pierde prioritatea, acum ne acaparează și ne delectează vremea: abia auzit / ticăitul ceasului - / picură țurțuri. Fără s-o spună, poemul tace despre ieșirea din timp. Despre o deschidere care ne poate conecta la mesaje venite de la alte regnuri: ușa cu lacăt - / tot bate în fereastră / un ram înfrunzit. Despre oferte mai puțin comerciale: super ofertă - / la casa de vânzare / gard cu zorele, dar mai bogate spiritual.
Menirea unui poem autentic este să pună în valoare ceea ce ne oferă lumea necuvîntătoare fără s-o știe: liniștea bălții - / găzduind ceru-nstelat / fără să știe. Cee ce ne furnizează mijloacele simbolice de integrare în cosmos:

magia nopții -
între sat și univers
fuioare de fum

________________________ 

 *Argentina Stanciu - Cărarea spre luminiș

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu