DANIEL LĂCĂTUŞ - PREŢ DE O CLIPĂ

Aşa cum mi-am imaginat, Daniel Lăcătuş e o fire fără astâmpăr şi energia lui se consumă în texte lirice încărcate de melancolie. Noul volum, Preţ de o clipă, adună poeme în stil nipon, variate, strălucite, care atrag atenţia nu numai prin tehnică dar şi prin profunzimea construcţiei poematice.

Într-un haiku, poetul reliefează armonia cosmică, comuniunea om-natură, simplitatea, caracterul efemer al existenţei umane. Pe un ton declarativ,eul liric se autodefineşte folosind verbele existenţiale :'' sunt'' şi ''trăiesc'' : '' Sunt un simplu om-/ trăiesc în armonie / cu natura.'' În intimitatea camerei, două obiecte se impun prin atributele lor senzuale :fotoliul şi soba, în special atribute de natură termică. E o atmosferă contemplativă, lenevoasă, amintind de căminul lui Alecsandri, de combustiile interioare şi exterioare :'' În camera mea / fotoliul cald şi moale/ în sobă focul''.

Dar reveria este întreruptă de zgomote, imaginile auditive scot în evidenţă secvente terifiante, deşi sursa este una delicată, inocentă, chiar simpatică- şoriceii din spaţiul interior: ''Zgomote stranii / undeva în pivniţă / şoriceii rod''. Altădată, aceeaşi stranietate este surprinsă în grădină, cu motivaţii meteorologice, într-un joc diafan al picăturilor de rouă. Opoziţia între înfricoşător şi delicat amplifică starea de extaz: ''Sunete stranii / în spatele grădinii/ picuri de rouă ''. Poetul apelează, în mai multe rânduri, la teme simboliste, între care amurgul. O asemenea atmosferă crepusculară este surprinsă în spatele grădinii, în spaţiul exploziei florale, unde cromatica alb-negru are valoare decorativă şi existenţială. De astă dată privirea se opreşte asupra crinilor imperiali, care impresionează cu albeaţa lor în semiîntuneric : '' Apus de soare / în spatele grădinii / înfloriţii crini ''. Într-un alt micropoem, crinii sunt înlocuiţi de liliecii personificaţi şi efectele tind spre suferinţă. Lipsa de vizibilitate în '' pustia nopţii'' sugerează infinitul, orizontalitatea unui peisaj, abia bănuit : '' Către asfinţit / peste pustia nopţii / liliecii plâng.''

Tema preromantică a înserării este valorificată prin schiţarea unui cadru rustic, forestier, unde pădurea e un fel de axis mundi, iar liniştea este tulburată de urletul lupilor. În mod gradat este prezentată înfiorarea, de la starea de linişte la dezlănţuirea animalelor sălbatice, aflate în centru, în mijloc, aproape de esenţa silvană : '' Se lasă seara / în mijlocul pădurii / urlă câţiva lupi ''. Uneori, codrul adăposteşte păsări de noapte, undeva la mijloc, în centrul acela obsesiv, unde urletele ameninţătoare sunt înlocuite de zgomotul puştii. Poetul nu precizează dacă secvenţa lirică înfăţişează regimul nocturn sau diurn, dar totul se află sub semnul terifiantului : '' Păsări de noapte / în mijlocul pădurii / zgomotul puştii.'' Noaptea înseamnă tăcere adâncă, dar şi muzică, orfism, ritm secret al naturii. E un cântec tainic al unei ciocârlii, care impresionează prin vraja muzicii şi totodată prin înălţimea la care zboară, cucerind totul : '' Cântecul nopţii -/ În tăcerea tainică / o ciocârlie.''

De la simbolişti, poetul a împrumutat motivul oraşului pustiit, devorat de singurătate, cu un desen cenuşiu, fără urme umane, fără fâlfâitul aripilor. E un sentiment straniu, cu tristeţe bacoviană, un tragic al absenţei : '' Nimeni în oraş / toate străzile pustii / nici măcar păsări.'' Nu lipsesc din micropoeme parcul solitar şi ploile apăsătoare. Pentru a evidenţia părerile de rău, poetul asociază parcul solitar cu ritmul sumbru şi cadenţele ploii, cu monotonia, sfiala interioară, la modul bacovian. E un dans ameninţător în natura degradată, unde ploaia poate însemna lacrimi, suferinţă : '' Parcul solitar / în sumbrul ritm al ploii / regretele curg.''O altă temă urbană este cea a restaurantului, care aduce mai mult a tavernă, îmbâcsit de fum, dar cu predispoziţii cantabile. În lipsa naturii luxuriante, atmosfera are note artificiale, iar arta se rezumă la simple imitaţii : '' Fum de ţigară / imit o melodie / în restaurant.''

Dacă altadată, eul liric părea obsedat de centru, de mijloc, acum tinde spre periferia reprezentată de spatele grădinii; un spaţiu închis, incomod. Efectul estetic este reliefat de antiteza : floare veştedă- muguri vrăjiţi, de epitete adjectivale şi inversiuni, care semnifică ciclul vegetal, de la mortificare la renaştere : '' Veştedă-i floarea / în spatele grădinii / vrăjiţii muguri.'' Un prilej de meditaţie este oferit de floarea de cactus, care contrastează cu aspectul ţepos al plantei ; de aici sugestia de miracol, culminând cu senzualitatea oculară. Purificarea organelor de simţ înlesneşte o contemplare mai adâncă : '' Floare de Cactus / minune a naturii / îmi spală ochii.''

Aspectul torid, canicula atât de matinală, nu reuşesc să împiedice curgerea firească a timpului. În natură, bătaia orologiului este reprezentată de un cocoş, menit să anunţe ora prin cântec : '' Dimineţi de mai / sub soarele toropitor / cocoşul cântă.'' Dezlănţuirea intemperiilor are un farmec deosebit, fenomen pregătit de simboluri ale strălucirii ( licuricii ) şi înălţimii ( munţii ), până la revelarea gingăşiei mirificei brume. Licuricii au căpătat un atribut al planării, al zborului cosmic, sfidând formele telurice : '' Licurici în zbor / pe crestele munţilor / cea dintâi brumă.''

Daniel Lăcătuş s-a luat în serios, în privinţa poemelor de sorginte japoneză.

Daniel Lăcătuş, Preţ de o clipă, Editura A. T. U. , Sibiu, 2010.George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

Preţ de o clipă

Născut la 4 ianuarie 1988, în localitatea Hunedoara, Daniel Lăcătuş a crescut şi a copilărit în localitatea Călan. Activează pe mai mult site-uri literare şi editează mai multe bloguri cu caracter literar şi jurnalistic. Participă de multă vreme la concursul RK şi efortul său în această direcţie este concretizat în volumul pe care-l semnalăm mai jos.

Occident şi Orient

Occidentul a fost întotdeauna fascinat de cultura şi civilizaţia Orientului, în special cea japoneză. Fie că e vorba de literatură, de arte marţiale, de tehnologie, de istorie sau de poezie, vesticii au arătat un interes deosebit tuturor aspectelor culturii nipone. Iar, odată cu deschiderea porţilor României după decembrie 1989, scena culturală românească a început, încet, încet, să prezinte şi aspecte legate de cultura niponă.

Astfel, au fost puse bazele unor diferite asociaţii, societăţi şi fundaţii care au ca scop propagare civilizaţiei şi culturii nipone. Printre acestea putem aminti Fundaţia Nipponica din Bucureşti, Centru de Artă şi Cultură Japoneză din Cluj-Napoca, precum şi numeroase asociaţii de arte marţiale. Pe lângă acestea, marile universităţi din ţară au deschis cursuri de limbă japoneză, iar studenţilor pasionaţi de fenomenul nipon li s-a oferit şansa de a studia în Ţara Soarelui Răsare. De notat sunt şi cele câteva website-uri şi grupuri de discuţie online care au reuşit să adune iubitorii români de haiku într-un forum comun.

Printre iubitorii culturii nipone se află şi Daniel Lăcătuş, un tânăr hunedorean, pasionat de haiku. O formă a poeziei specifice japonezilor, un haiku este alcătuit din trei versuri, totalizând exact 17 silabe. Daniel Lăcătuş respectă cu sfiinţenie rigorile nipone, construind fiecare din versurile sale din numărul corect de silabe (5-7-5). De asemnea, poetul abordează tematici specifice poeziei haiku, concentrându-şi cuvintele în descrierea naturii înconjurătoare şi a legăturii omului cu aceasta.

Prin acest volum, a cărui poezii sunt traduse în patru limbi de circulaţie internaţională, Daniel Lăcătuş reprezintă cu onoare nu doar arta haiku ci şi comunitatea de poeţi din România care a găsit în poezia niponă un refugiu sufletesc.

Mihnea Voicu Şimăndan

Directorul Fundaţiei Nipponica - Filiala Arad

Daniel Lăcătuş şi o nouă metafizică a ceaiurilor

Dezvoltarea incredibilă a fenomenului haiku demonstrează potenţialul tradiţiilor nipone şi pasiunea pe care acest gen de poezie o stârneşte printre occidentali. Japonezii au înţeles asta şi după mai multe secole de izolare voluntară, ţara şi-a deschis porţile şi a invadat peisajul cultural occidental. Cine nu a auzit astăzi de kimono, de sushi, de haiku, de samurai? Toate sunt exemple ale unui branding cultural reuşit, exemple de cum poţi transforma tradiţiile în mode. Haiku-ul a devenit o modă, o stare de spirit, iar Daniel Lăcătuş ne demonstrează prin acest volum că europenii se pot ridica la acelaşi nivel cu cei din Orient.

Arta haiku are un potenţial enorm, tocmai pentru că originile sale sunt pierdute într-un timp mitic, într-o perioadă care a fost de-a lungul timpului evocată în numeroase cărţi, filme, devenind astfel un rezervor de simboluri. Vremea samurailor care preferau să moară decât să fie umiliţi, vremea prinţeselor închise în castele ceramice, vremea poeţilor care construiau imperii, acesta este contextul de care aparţine poezia haiku. O ceremonie, un ritual care a devenit foarte familiar occidentalilor, demonstrând încă o dată puterea de apropiere a societăţii moderne.

Poezia lui Daniel Lăcătuş este simplă, directă, însă plină de înţelesuri ascunse. El se desprinde de haiku-ul tradiţional, metaforizând adesea, adăugând sensuri secunde. Un joc secund rafinat, cartea îi oferă cititorului numeroase momente speciale, obligându-l să ajungă mai departe cu raţionamentul, să descopere simboluri pe care nici măcar nu le bănuia. Pătrunzi alături de poet într-un labirint încărcat cu tradiţie şi descoperi valenţe nebănuite ale propriului spirit. Orientul îţi apare în toată splendoarea sa filosofică, reuşind să fie stoic şi opulent în acelaşi timp.

Licurici în zbor

pe crestele munţilor

cea dintâi brumă

Stilul lui Daniel Lăcătuş este minimalist în aproape fiecare ipostază, reuşind astfel să transmită informaţia condensat, fără artificii stilistice inutile. Pendularea între o bogăţie a imaginilor şi o penurie aproape aseptică oferă senzaţii intense cititorului, lăsându-l să se întrebe în fiecare moment ce va urma, ce imagine va apărea în pagina următoare. Nu poţi anticipa, versurile sunt aidoma vieţii. Fără clişee, fără întrebări inutile, volumul ne apropie de adevăratele tare ale fiinţei umane. Fie că acceptăm, fie că nu, ne vom întoarce întotdeauna la noi... Daniel Lăcătuş foloseşte foarte bine poezia haiku, stilul direct al acesteia, pentru a se exprima şi pentru a transmite o stare intensă, o stare naturală, o stare a instinctelor. Ritmul halucinant al vieţii ne împresoară, iar cel care ştie să îl descopere în evenimentele din jurul său va fi mai fericit. Pentru că natura înseamnă viaţă, natura înseamnă iubire...

Daniel Lăcătuş ne oferă o poezie puternică, împânzită cu sentimente. O poezie pe care o putem savura, o poezie a fiinţei noastre. Descoperim momente speciale, descoperim cum natura se dezlănţuie furibund în jurul nostru. Cuvinte puternice, cuvinte rafinate, cuvinte care par să cresteze adânc în stânca timpului povestea fiinţelor care au învăţat în sfârşit să râdă. Insistând pe natura umană, poetul descoperă suferinţă şi iubire, tragedie şi victorie. Simplu, la fel cum soarele răsare deasupra celor morţi deja. O călătorie într-o lume fantastică, o călătorie spre noi înşine. Să deschidem cartea şi să ne lăsăm transportaţi într-o lume a sentimentelor pure. Vom descoperi atunci că şi suferinţa are farmecul ei...

O carte rafinată, o carte în care Daniel Lăcătuş ne convinge că merită să ne întoarcem spre natură. Haiku-ul este una dintre formele literare privilegiate ale noului mileniu, pentru că reuşeşte să ofere cititorului informaţia foarte repede. Cele 17 silabe sunt îndeajuns pentru a crea o lume, pentru a îl aduce pe cititor faţă în faţă cu viziunea unui nou univers. O lume mai bună, o lume în care, dacă asculţi atent, vei auzi şoriceii. Care rod, îndreptându-se întotdeauna spre soare. Ei ştiu că doar acolo se pot redescoperi...

Zgomote stranii

undeva în pivniţă

şoriceii rod

Petre Flueraşu