Imagini, poezie, proză

   

  De ani buni Virginia Popescu este preocupată de transpunerea în practică a dictonului latin creat de Horațiu Ut pictura poesis. Poezia și arta fotografică au fost mereu în atenția sa. O primă confirmare a dublului său talent are loc în anul 2012, când a primit titllul de haijin al anului 2011-2012, acordat de Ioana Dinescu, organizatoarea Concursului Haiku la fotografie pe o temă dată. În anii 2014 și 2016 participă cu mai multe haikuuri la Expoziția de fotohaiku „Declic în silabe”, alături de Mihaela Băbușanu, Constantin Broșu, Oana Gheorghe și alți creatori ai genului, expoziție găzduită de Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău. Mai nou, în anul 2023 Ioana Dinescu scria despre Virginia Popescu, în legătură cu o haiga pe tema „Oglinda”:

„Ca de obicei ultima la catalog, dar niciodată cea de pe urmă, este Virginia Popescu a cărei oglindă este nici mai mult, nici mai puțin decât soarele însuși. O fotografie fascinantă, aproape ca o acuarelă este spațiul în care poemul vorbește despre drumul zilnic al soarelui de la răsărit până la chindie. Vibrația luminii este parcă extrasă din imagine, asigurând astfel legătura între aceasta și text.”

La rândul ei, poeta și traducătoarea franceză Nicole Pottier scria despre talentul multiplu al Virginiei Popescu în postfața cărții de haiku Zbor de ciocârlii:

„Curiozitatea sa intelectuală a împins-o pe autoare să descopere noi orizonturi și să accepte noi impulsuri. Ea nu s-a interesat numai de haiku, dar și de fotohaiku, de calendar haiku și de fotohaibun. Publicarea pe blogul personal Phoenix a unora dintre haibunuri au ajutat-o să testeze calitatea acestora după numeroasele likuri și comentarii pe care le-a avut.”

Poeta și-a alcătuit și modelat astfel cartea printr-o modalitate modernă pe care și-ar putea-o însuși și alți autori. Simțul poetic e vizibil încă din titluri, multe din ele fiind epitete nemaiîntâlnite la alți autori: Triumful vieții, O icoană vie, Vraja muzicii. Cel care urmează, e un poem într-un vers, de 11 silabe, în genul celor scrise de Utta Siegried Konig, de o mare frumusețe: În cântec degreieri răsare luna.

Ca dimensiuni, textele sunt de o mare diversitate, de la cele scurte cu un singur haiku la altele întinse pe mai multe pagini și având numeroase haikuuri, care pigmentează plăcut proza, făcând-o mai lizibilă, dând posibilitatea cititorului să se oprească din lectură și să mediteze o clipă la ce a vrut poeta să sugereze în acele insule de poezie cu care și-a înzestrat proza. Cele mai reușite haikuuri sunt acelea care emană poezie autentică, atât incluse în proză, cât și citite separat. Printre acestea se numără și următoarele:

 

Siesta de prânz –

pe genunchiul statuii

un melc la soare

 

Ploaie de vară –

ochii bunicii la geam

atât de albaștri

 

Lumina lunii –

din umbră nuferii răsar

unul câte unul

 

Ca un phoenix

mânăstirea renaște

din cenușă

 

Mai mult decât haikuurile, proza autoarei dă imprsia de lucrare finisată, indiferent de dimensiuni și domniul abordat. Iată cât de firesc curge pana ei în bucata Cascada, un adevărat poem în proză, în genul celor scrise de Dimitrie Anghel și G. Bacovia:

„Briza răcoroasă ne mângâie obrajii înfierbântați. Zgomotul surd alapei în cădere ne anunță apropierea de cascadă. O admirăm de la distanță, în toată splendoarea ei sălbatică. Apele în cădere sunt de o măreție care-ți taie pur și simplu respirația.”

În fotohaibunurile Virginiei Popescu se îmbină aspectele de civilizație cu frumusețile sau vitregiile naturii. Pretutindeni sunt referințe făcute în cunoștință de cauză la arte. În Cetatea Alba–Carolina, numele vechi al cetății marii uniri, autoarea ne inițiază în arhitectura locului:

 ”Ne oprim în fața primei porți care are forma unui arc de triumf monumental. Pe ambele fațade ale porții se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. Dincolo de poartă privirile ne sunt atrase de un obelisc monumental, foarte înalt, realizat din granit. La bază se află o celulă simbolică iar în poarta de vest, basorelieful îi prezintă pe capii răscoalei din 1784/1785 cu inscripția ”Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan.”

Un alt haibun antologic este cel intitulat Vecernie. Din el se deduc cel puțin două înțelesuri: sentimentul creștin-ortodox la ceasul rugii de seară, numite chiar așa, vecernie și întrepătrunderea dintre muzică (a clopotelor de vecernie, se înțelege) și poezia compusă de autoare și dăruită cititorilor. Fraza este maiestuoasă aidoma unei liturghii:

„Mă îndrept cu pași mari spre biserica Sfântul Gheorghe și văd deja clopotnița de culoarea aramei, profilată pe cerul albastru închis. Pătrund cu sfială în curtea plină cu flori și arbori. Un miros puternic de tufănele mă întâmpină pe alee. Îmi ridic privirea spre turla bisericii. Un stol de grauri dă roată crucii din vârf, de parcă ar oficia un ritual sacru. Lângă clopotniță se înalță un brad. În lumina amurgului pare o lumânare care așteaptă să fie aprinsă. Deasupra bradului un tei bătrân își leagănă frunzele în briza ușoară. Tăcerea serii vibrează deodată de dangătul prelung al clopotelor de vecernie. Cu fiecare sunet din tei se desprind câteva frunze care alunecă ușor de-a lungul bradului. Par niște picături mari, galbene de ceară, scurgându-se lin spre pământ. Și dintr-odată seara aceasta de toamnă se umple de armonia și farmecul sfânt al poeziei.”

În cartea sa Pierderea de sine (Editura Pim, Iași, 2023) poeta are multe poeme într-un vers inspirate din pânze celebre ale unor pictori români și francezi. Încurajată de ecourile pozitive ale unor asemenea creații, ea abordează pictura și în câteva din fotohaibunurile sale. Cel mai întins și mai reprezentativ este Giverny – un colț de Paradis. Este vorba de casa și celebrele grădini ale pictorului Claude Monet, fondatorul curentului impresionist. Autoarea dovedește în acest haibun cunoștințe temeinice nu doar de pictură, ci și de arhitectură interioară și mobilier de epocă, cum se poate vedea din rândurile care urmează:

„Dantele albe acoperă paturile somptuoase din dormitoare, o impresionantă colecție de vase strălucitoare din aramă, se asortează cu lespezilede un roșu aprins și cu albastrul cobalt din bucătărie.”.

Poetă remarcabilă de haiku, Virginia Popescu nu putea trece indiferentă pe lângă „colecția de stampe japoneze, reprezentare a efemerului, a clipei trecătoare”. Pictura clasică franceză, inspiratoare a unor poeți europeni este pusă alături de atmosfera care a generat, cu o jumătate de mileniu în urmă, haikuul. Mediul cazon din care provin eu folosește o expresie interesantă, aceea de „arme întrunite.” Parafrazând, putem afirma că autoarea cărții de față face arte întrunite. Prin modalitățile lor proprii, artele pot face mult mai mult împreună, decât fiecare în parte.

Prin prezenta carte, Virginia Popescu se alătură celor mai valoroși autori care au înfrățit poezia cu artele: Ion Codrescu, Dan Doman și Lavana Kray. Ea constituie o provocare şi pentru alţi poeţi care au publicat asemenea creații în reviste și pe bloguri de internet, dar încă nu au avut oportunitatea să le strângă în volum.

 

 Acest text este prefața cărții, prefață semnată de poetul Vasile Moldovan.

 

 

Volum de poeme într-un vers

 

O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE 

 De Vasile Moldovan 

 În antologia națională a poemului îtr-un vers Un singur nai, (Editura Societății Scriitorilor Români, București, 2017), poeta Virginia Popescu a publicat un grupaj consistent de texte, prin care demonstra cititorilor că este un cunoscător avizat al speciei literare create în literaura română de poetul clasic Ion Pillat. Poeta este încă de la debut un autor de mare finețe. Poemele închinate florilor par a fi mici acuarele desenate nu cu pensula ci cu condeiul : Zorelele, Ghioceii, Toporașii, Magnoliile, Macul. La rândul lor, Privighetoarea, Ciocârlia, Fluturele sunt redate cu grație, aidoma unor triluri închinate zborului. Trei ani mai târziu, poeta anunța pe blogul propriu Phoenix alcătuirea unui calendar de poeme întrun vers, care a stărnit curiozitatea multor cititori. Între timp a continuat să publice poeme într-un vers în cele două reviste de profil, Haiku (București) și Albatros (Constanța). 

 Volumul de față Pierderea de sine este, prin urmare, rodul unui proces îndelungat, desfășurat în cunoștință de cauză. Autoarea este un intelectual de elită, cunoscătoare a limbilor (franceză si engleză), cu cunoștințe în domeniul muzicii și al artelor plastice. O parte din aceste cunoștințe vor fi preluate organic în poemele ce alcătuiesc volumul. 

MODELUL ION PILLAT
 Înainte de toate, poeta se dovedește un ucenic devotat al lui Ion Pillat. Ca formă supremă de respect, autoarea pune în fruntea secvențelor lirice câte un poem pillatian pe care îl traduce în limba lui Voltaire. Într-o măsură mai mică sau mai mare, acest poem stabilit de model își pune amprenta pe conținutul secvenței. 7 Apoi, ea respectă riguros, regulile impuse de maestru, mult mai puține decât cele din estetica haiku : titlu, cezură, lungima versului obligatoriu de 13/14 silabe, muzicalitatea dată de ritm. Toate acestea subliniază caracterul autohton al poemului într-un vers, el fiind o specie litearară creată pe solul limbii române. 

O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE Totodată, lucrul acesta rezultând din economia cărții, poemul într-un vers a fost în accepția creatorului său o replică la haikuul nipon. Alăturându-l familiei de poezii de inspirație niponă, poeta găsește o formuă proprie pentru a sublinia această stare de fapt. Primele capitole ale cărții sunt aidoma cu cele ale oricărei cărți tradiționale de haiku: Anul Nou, Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Spre deosebire de poemele haiku, aceste mici bijuterii lirice cuprind, ca și la Pillat, personificări și metafore, figuri de stil specifice poeziei occidentale: cântec picurat, suflet nins, portativul ierbii, reverie de toamnă. Lipsa rimei e suplinită de ritmul fără cusur, care creează o muzică în surdină. Un imn înălțat muzicii, fără de care poezia clasică e de neconceput, e micropoemul Greierele : ”Pe portativul ierbii se risipește-n cântec”. Toamna e redată în mod semnificativ ca un anotimp al fertilității și belșugului: ”Sânii brumați ai toamnei, atârnă prin podgorii”(Rod). Cartea abundă în asemenea poeme în care natura și dragostea, în mod expres sau cu subânțeles, fac casă comună. Copilăria, izvor primordial al poemului într-un vers, se regăsețte pe alocuri, ca în această definiție a iernii: ”În zare zurgălăii de sănii...suflet nins.” (Ion Pillat). Învecinarea a două cuvinte sonore ”în zare zurgălăii”, este de un efect acustic rar întâlnit. El amintește parcă de coșbucianul ”prin vulturi vântul viu vuia”. Covorul de aur destinat înaltelor personalități, se sesizeză din oficiu și se întinde singur înaintea toamnei:”Toamna pășește-alene pe un covor de aur.” (Celebritate). Dintre personificări, admise în poemul înr-un vers, mi se pare plină de grație una dedicată toamnei, anotimpul preferat al poetei Virgina Poepscu : ”Sângele toamnei fierbe bolbrosind în cramă.” (Mustul roșu) 

GRIGORESCU ȘI BRÂNCUȘI 

Poeta ”care se pierde pe sine” dispune și de o paletă bogată de culori. Cunoscută autoare de haiga publicate pe internet, ea este familiarizată cu marii pictori români și francezi. Dacă în prima parte a cărții s-a străduit să clădească o punte din cuvinte între spiritualitatea românească și cea niponă, în cele ce urmează va fi vorba despre punerea în lumină a unui curcubeu între culturile română și franceză, 8 curcubeu care în timpurile normale se poate vedea, cu puțină voință, cu ochiul lber. Cei doi creatori tutelari - Nicolae Grigorescu și Constantin Brâncuși - s-au format ca artiști plastici la Paris și au trăit ani buni în Franța. La vremea lor ei au fost considerați ”ambasadori spirituali” ai României în Franța. Despre Brâncuși doamna care ”se pierde pe sine” mi-a mărturisit:”Brîncuși este pentru mine părintele meu spiritual. I-am vizitat cu ani în urmă atelierul la Paris, cu unul din nepoții gemeni ai surorii mele, doctor în istorie la Sorbona. Când am intrat în atelier eram dor noi doi. O tăcere apăsătoare ne-a întîmpinat, praful se așezase pe vatră și pe sculpturile rămase. Am plecat de acolo cu inima grea, gândindu-mă la românii care dau bani grei ca să viziteze atelierul modest al celui care a deschis porțile spre cultura modernă și a fost respins tocmai de concetățenii lui suspuși.” 

Inspirată de Ruga lui Brâncuși, poeta Virginia Popescu scrie o poezie religioasă pe cât de scurtă, pe atât de autentică: ”Pioasă și smerită cu fruntea spre țărână.” Celebra Dra Pogany, transpusă într-un vers de poetă se ține minte: ”În ochii ei imenși tot cerul se-oglindește.” Din tripticul de la Târgu Jiu reține atenția prin simplitate, Masa Tăcerii: ”La Cina ce de Taină apostolii se-așează. Având drept înaintași doi poeți români de marcă, Vasile Nicolescu care în Salonul olandez ne-a lăsat drept moștenire poezii clasice care ilustrează picturi celebre și Dumitru Radu care a publicat câteva splendide poeme într-un vers despre pictori români în frunte cu Grigorescu, Virginia Popescu abordează cu dezinvoltură câteve picturi celebre ale lui Grigorescu. După un vechi dicton latin, pictura și poezia merg mână în mână. Poeta abordează în cunoștință de cauză, carul cu boi, ciobănașul, fluierul. Dar cele mai izbutite poeme mi se par cele dedicate unor modele ale marelui pictor, după cum urmează : 

 Pescărița la Granville 

Pe valuri legănată lumina unui vis. 

 Țărăncuță 

Frumoasă cum e luna pe cerul primăverii. 

UN CÂȘTIG - PIERDEREA DE SINE După ce ne-a plimbat prin mai multe lumi spirituale, poeta își încheie cartea coborând preț de un anotimp în universul ei interior. Pierderea de sine, vers care dă titlul cărții, e în ultimă instanță un câștig: ”În palme îți țin chipul, mă pierd în ochii tăi.” Pierzâdu-și, metaforic vorbind, eul, poeta se regăește în sufletul 9 pereche, idee reluată în Mister: ”Din ochi eu ți-am sorbit a sufletului vrajă.” Ca și în haiku absența poate deveni prezență iar dorul de ființa iubită se manifestă zi și noapte: ”Cu tine adorm, în zori gândul la tine fuge ”. (Doar tu). Încheiem cu o definiție surprinzătoare a dorului : ”O lacrimă de dor, pe-obraz se scurge lin. (Dor) 

În opinia mea, abordarea dragostei în poemul într-un vers constituie un act de mare curaj al autoarei care ne dovedește astfel că dragostea, cel mai complex sentiment uman, poate să încapă și într-un pat îngust, de o singură persoană, cum e cel al lui Procust. E posibil ca exemplul ei să fie urmart și de alți promotori ai acestui gen. Fiindcă ni s-a arătat că poți să scrii esențialul despre dragoste și întrun singur rând, nu doar în sute de pagini ca în romanele fluviu.  

Câteva exemple, ca să vă stârnesc curiozitatea:

Sfârşit de an / Fin d’année 

Toţi ochii aţintiţi spre pendula cea veche. 

Tous les yeux fixés sur la vieille pendule.

Ghioceii / Les perce-neige 

Păstrează amintirea curatelor zăpezi.

 Ils gardent le souvenir de la pureté des neiges.

Stânjenelul / L’iris 

De veghe stă la poartă ca un soldat în post. 

Il veille à la porte comme un soldat de garde.

Privighetoarea / Le rossignol 

Vibrează-n cântul ei şi razele de lună. 

Dans son chant, vibrent même les rayons de lune.

Popas efemer / Halte éphémère 

Pe băncile din parcuri doar frunzele se-aşează. 

Sur les bancs des parcs seules les feuilles s’assoient.

Ploaia / La Pluie 

În noapte, la fereastră, îmi bate să-i deschid. 

La nuit, elle frappe à ma fenêtre, pour entrer.

Tălmaciul / L’interprète 

În versuri tălmăceşte al păsărilor cânt. 

Il traduit dans ses vers le pépiement des oiseaux.

Fetiţa cu basma roşie / Fillette au fichu rouge 

În ochii de tăciune ard semne de-ntrebare. 

Dans ses yeux noirs de charbon brûlent des signes d’interrogations.

Dra Pogany / Mlle Pogany 

În ochii ei imenşi tot cerul se-oglindeşte. 

Dans ses yeux immenses tout le ciel se reflète.

Singurătate / Solitude 

Pe cer atâtea stele, în suflet doar un dor. 

Tant d’étoiles dans le ciel, un seul désir dans l’âme.

Fragilitate / Fragilité 

Mă sprijin în neştire de umbra unui gând. 

Je m’appuie inconsciemment sur l’ombre d’une pensée

 

ZBOR DE CIOCÂRLII

 Revista „Haiku” din Bucureşti, păşind în cel de-al patrulea deceniu de existenţă, poate oferi numeroase exemple ale participării acestei autoare prin creaţie proprie, prin versiuni româneşti sau franceze de haiku, oportune cu ocazia concursurilor internaţionale organizate de publicaţie. Ca orice haijin care se respectă, Virginia Popescu are acces la limbi străine (mai ales franceza şi engleza), citind şi traducând în şi din aceste limbi. Atelierul literar în cauză este complex şi cuprinde retroversiuni de mare dificultate din Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru dar şi Mateiu Caragiale.

În acest atelier, ca într-un cuib fertil, eclozează şi versuri de sorginte niponă. Autoarea este prezentă în peste 23 de antologii din România şi din lume cu: haiku, haibun, poeme într-un vers. Această activitate a cunoscut aprecieri concretizate în treizeci de premii în ţară şi străinătate.  Lucrând la selecţia de versuri pentru placheta „Zbor de ciocârlii”, autoarea s-a folosit de o sută de poeme haiku, selecţia nu vizează unele versuri prezente în filele de istorie literară – haiku, realizate de Şerban Codrin şi Florin Grigoriu, şi nici unele care fuseseră premiate. Materialul poetic este organizat în cinci anotimpuri (câte sunt în Ţara Soarelui Răsare), fiecare trecere sezonală etalând reverenţios un haiku nipon. Nu există ostentaţie într-un demers care valorifică tradiţia românească, folclorul, astfel încât următorul haiku este de domeniul rarităţii:

Noapte geroasă –

 pe geamuri ikebana

 sub clar de lună

 

 Se consideră „neonorabil” un haiku fără succesiunea de „mora” 5/7/5. Limba română, printre alte calităţi, iată, o are şi pe aceea de a se plia acestui canon. Semnatara acestei prefeţe perseverează ea însăşi, ca şi majoritatea autorilor români, în păstrarea acestui specific compoziţional. Acest lucru, în mod fericit, creşte „credibilitatea” acestui gen de creaţie, iar efortul în realizarea unei forme fixe are roade benefice în plan ideatic. Cititorul este supus unei terapii liniştitoare, datorate unei cadenţe repetate ca un murmur de râu, ca un exerciţiu de respiraţie. Autoarea nu foloseşte adăugiri forţate de rotunjire a versului. Kireji apare mai ales după primul vers, pauza de gândire a elipsei situându-se aici. Într-un haiku pe care poetul Dan Doman îl consideră al anului 2012, kireji are un efect de ricoşeu:  

 

Noapte cu polei –

alunecând pe clape

 mâinile prelungi

 

 Un exerciţiu poetic, practicat şi în lirica niponă, mută aliteraţia în alt haiku:

 

Luna de gheaţă –

 alunecând pe geamuri

 razele prelungi

 

 Practicând tehnica de a scrie după instantanee fotografice, autoarea redă natura cu exactitate naturalistă, ca în experienţa „sono mom”, „hai-i”. 9 Se observă la autorii români, printre care şi autoarea în discuţie, folosirea unui truc verbal care înlătură învelişul figurat al unei exprimări din limbajul vorbit românesc, reaşezând de pildă personificarea în matca ei concretă de început. Procedeul nu e nou, şi apare la George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Astfel, Virginia Popescu nu alege întâmplător „regina nopţii” alături de verbul „a domni”, şi nici „nu-mă-uita”, atunci când evocă un cimitir. Este ca şi cum un cuvânt ar face o călătorie în trecut spre prospeţimea iniţială:

 

Aer parfumat –

în grădină domneşte

 regina nopţii

 

 Ca un reflex al unei lecturi de calitate, se descifrează aluzii la versuri nipone:

 

Odihnă la câmp –

în ulciorul răsturnat

 cântă un greier

 

Realizând un fel de„ honkadori”, asimilarea este fină şi trimiteri pot fi la pictorul român Camil Ressu. Aluziile sunt şi la haiku românesc:

 

Slujba de seară –

mirosul iasomiei

umple altarul

 

 În rândul haijinilor români de succes, Eduard Ţară fiind „ as‟, a început să se înfiripe un fel de haiku cosmic, acesta reuşindu-i şi autoarei de faţă când adaugă o dimensiune fantastică, halucinantă fenomenelor cereşti:

 

Cascada vuind –

soarele se aruncă

 în prăpastie

 

 Nu este de mirare că acest haiku a fost apreciat de Şerban Codrin. În alt haiku, talerul unei păpădii umile captează soarele, ca într-o eclipsă inversă ce multiplică lumina şi nu lipsa ei:

 

O adiere –

păpădia leagănă

soarele din zori

 

 În istoria literaturii japoneze, se semnalează existenţa unor pictori niponi care nu vizitau peisajele pe care le pictau, deci realizau „una cosa mentale”: „Ceea ce era valabil pentru pictori era şi mai firesc pentru poeţi” (Shuichi Kato). Începând cu Basho, haiku devine un scurt-circuit între realitate şi percepţia umană sensibilă. Poeţii români recunosc şi ei importanţa inspiratoare a naturii, versurile vor fi autentice dacă vor fi concomitente unei trăiri, unei percepţii.

Acestei categorii de poeţi îi aparţine şi Virginia Popescu, venind cu un mesaj al iubirii naturii, mesajul fiind constant optimist. Să ne bucurăm alături de ea:

 

Dă colţul ierbii –

o cărare se pierde

în primăvară

 

chiar dacă

 

Într-un amurg

cocorii pleacă

purtând cerul pe aripi