DE LA CALEA ÎNȚELEPCIUNII LA CALEA MÂNTUIRII

 

 în tristihuri creștine și în spirit de haiku    

de Constantin SORESCU

     Până la a se hotărî să propună o carte, Vasile Moldovan a lăsat prin publicații din cele mai diverse semnele mai multor vârste și experiențe poetice. Amânarea debutului editorial se explică probabil, ca și în cazul altora, prin dorința de a se înfățișa sieși și cititorilor într-o ținută stilistică pe deplin conturată, riguros pusă la punct, astfel încât, odată scoasă în lume, cartea să nu mai ceară revizuiri de substanță și modificări arhitectonice.

     Or, „Via Dolorosa” este într-adevăr, cartea pe care Vasile Moldovan și-a visat-o. Poezia lui iese aici din experiența japoneză pe care o face un creștin (dincolo de dihoniile și fracturile acestei religii). O experiență care nu se rezumă la năzuința   pe care autorul o împărtășește cu alții, de a scrie haiku în limba română, ci se împlinește în încercarea de a scruta evenimentul biblic și trăirea  creștină prin lentila unui concept propriu spiritului asiatic.

    Dacă, bunăoară, Bogdan I. Pascu, alt convertit la stilul haiku, face din gol substanța poeziei sale în placheta înadins intitulată „Golul dintre clipe„, Vasile Moldovan își face axă din cale, proiectandu-i înțelesurile, printr-o ingenioasă mișcare hermeneutică, în dramaticul episod Via Dolorosa, despre care vorbesc evangheliile. Via Dolorosa, adică Drumul Crucii sau Drumul Calvarului, pe care Iisus și-a purtat crucea pe umăr, fie de unul singur până la locul răstignirii (în versiunea lui Ioan), fie prin preluarea ei de către un trecător oarecare, Simon din Cyrene (în versiunea celorlalți evangheliști), act de consistență parabolică. Poetul Vasile Moldovan mizează pe comuniunea de sens a celor două căi.

     În orizontul acestei identități de profunzime este transcrisă copleșitoarea dramă christică, de la Cina cea  de Taină la Înviere și sunt surprinse o sumă de instantanee de existență creștină, și acestea distribuite în secvențe care recompun, în ultimă instanță, povestea Drumului Crucii. De această dată purtătorul ei este omul, omul generic și fiecare om luat în parte, fiindcă, precum a poruncit Iisus, fiecare trebuie să-și ducă singur crucea, să și-o poarte, cu grijă și cu râvnă, până la capăt să-și îm în elaborarea formei de haiku, dar și intuiția plinească menirea ce i s-a dat.

     Pentru a-și purta propria cruce, Vasile Moldovan are de partea sa nu numai răbdarea, precizia și rafinamentul artizanului, calități atât de necesare în elaborarea formei de haiku, dar și intuiția stărilor sufletești caracteristice speciei și a interferențelor spirituale de adâncime. Astfel izbutește poetul să împletească în „Via Dolorosa„ înțelesurile esențiale - și dintotdeauna - ale căii.

Volumul de haiku ÎN SIAJUL CLIPEI, autor Dan C. Iulian

 

                                                                                                de Nicolae Dumitru

     Structurarea haikuurilor din volum s-a făcut respectând atât criteriile sezonale (cele patru anotimpuri), cât și introducând, ca element inovativ, un al cincilea anotimp. 

     Și tot ca noutate, într-o notă originală, Dan C. Iulian a introdus sub titlul fiecărui capitol sau subcapitol câte o propoziție și, așa cum el însuși ne mărturisește: „Propozițiile cu pricina sunt ca niște sticluțe mici care conțin un fel de esență a fiecărui anotimp și care reiau ideile din unele haikuuri care au caștigat premii importante la concursuri internaționale de gen.ˮ

Primul capitol al volumului este „PRIMĂVARAˮ, cu subtitlul„Începe o nouă viață de apoiˮ.Cele treizeci și cinci de haikuuri se așază într-o cronologie treptată: de la germinare (muguri, ghiocei, zăpada care cedează), la înflorire (cireși, meri, tei), de la plenitudinealuminii și a lunii,până la o finală întoarcere spre conștiință și reflecție (bonsai, pescuitul lunii, jocul cu limitele haikuului).

Al doilea capitol al volumului este „VARAˮ și are ca subtitlu „Un curcubeu curbează cerulˮ.Metafora subtitlului sugerează o transformare a lumii după ploaie, o intervenție blândă, aproape magică, asupra unui cer rigid, rectiliniu, o îndoire simbolică a timpului, un moment suspendat între furtună și lumină.

Prin aliterația literii c („... curcubeu curbează cerul”), subtitlul capătă muzicalitate și fluiditate.

Cel de-al treilea capitol este „TOAMNAˮ și are ca subtitlu „Ultima frunză își întâlnește umbra perecheˮ. Ciclul haikuurilor despre toamnă este o meditație amplă asupra efemerului. Frunza care cade, insecta, vântul rătăcitor, obiectele uitate, animalele trecătoare - toate sunt semne ale unei degradări firești, naturale, într-o lume în schimbare continuă.

     Aici, toamna nu este doar un anotimp, ci un personaj, o lume.

„IARNAˮ, cel de-al patrulea capitol, are ca subtitlu„Liniștea se colorează în alb”.Subtitlul funcționează aproape ca un motto ce prefigurează imobilitate, suspendare, oprirea timpului, introspecție, trecerea dintre lumi (zi/noapte, viață/moarte, prezent/trecut)... o iarnă care nu este doar un anotimp, ci un climat interior.

Ultimul poem:

ninge bezmetic –
tot mai greu de regăsit
drumul spre sine

închide perfect ciclul, fiind un adevărat haiku final, în care iarna nu mai este doar o temă, ci un cadru ontologic în care se proiectează fragilitatea umană, memoria, pierderea și liniștea profundă, aproape metafizică, devenind metafora unei rătăciri interioare.

Capitolul al cincilea - „Al 5-lea ANOTIMP. Gendai haiku și senryu, în dulcele stil liberˮ - conține cinci subcapitole, primul dintre acestea fiind „Scurtă privire asupra lumii vii”.Temele centrale ale acestei grupări de poeme ar putea fi:copilăria și naivitatea originară, îmbătrânirea și trecerea timpului, fragilitatea, vulnerabilitatea, precaritatea, natura ca instrument de cunoaștere, bestiarul urban. „Scurtă privire asupra lumii vii” impresionează prin sensibilitate, exactitate imagistică și un lirism reținut.
Fiecare poem este o ferestruică spre o lume unde animalul, pasărea sau insecta devine partener de reflecție și vector al adevărurilor esențiale despre om: naștere, mirare, oboseală, libertate, memorie, sfârșit.

 

Al doilea subcapitol din „Al 5-lea ANOTIMPˮ este „Instantanee floraleˮ.Aici, estetica devine auto-reflexivă: poetul observă natura, dar și structura poeziei însăși. Multe poeme au ca ax florile sau fenomenele naturale, tratate ca ceasuri afective ale vieții umane:

„au înflorit și prunii –/grădinarul octogenar/se înseninează”.
Relația om-natură este consolatoare.Stilul este delicat, contemplativ, discret, ironic pe alocuri, profund empatic.

      Cel de-al treilea subcapitol din „Al 5-lea ANOTIMPˮ este „Natura umană în naturăˮ.Poemele din acest grupaj se remarcă prin: empatie profundă (pentru copii, bătrâni, bolnavi, refugiați); sensibilitate socială, dar exprimată subtil, în spirit haiku; imagini poetice proaspete și memorabile.

     „Între dragoste și iubireˮ, cel de-al patrulea subcapitoldin „Al 5-lea ANOTIMPˮ,este un grupaj matur, bine închegat, cu o poezie concentrată și expresivă. Multe dintre haikuurile acestui grupaj explorează dinamica instabilă a relației de cuplu, pendulând între tandrețe, alienare și pierdere. Tonul oscilează între autoironie, melancolie și sinceritate confesivă.

     Ultimul subcapitol din „Al 5-lea ANOTIMPˮ este „Impresii fugareˮ.Poemele din acest subcapitol transmit o calmă melancolie. Nimic nu este dramatic; toate transformările naturii sunt acceptate cu o seninătate aproape zen. Poetul pare un observator liniștit, cu o privire foarte fină, ascultând „ceea ce rămâne” după eveniment.

Este o poezie a prezenței liniștite, a atenției, a unei spiritualități implicite.

Fiecare vers este o fereastră spre un moment pur, suspendat, în care realitatea devine poezie prin simplul act al privirii.Limbajul este limpede, fără artificii, în tradiția haikuului autentic.Imaginile sunt vizuale, dar uneori și tactile, olfactive sau auditive.Există un echilibru reușit între observație și încărcătură afectivă: poetul nu explică emoția, ci o lasă să iradieze din detaliul natural.

Din întregul volum se conturează o viziune coerentă a poetului:

natura este oglindă pentru stările sufletești, timpul nu este o linie, ci o respirație, poetul meditează asupra limitei dintre real și imaginar, dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte iar deasupra tuturor există o blândețe lucidă, o acceptare a efemerului ca formă de frumusețe.

      ȘI nu pot încheia această prezentare fără a-l cita și pe autor:„Fiecare poem din această carte a fost scris într-un moment de sinceritate.Dincolo de stăpânirea normelor haikuului tradițional, am încercat un tip de libertate creativă care poate permite o expresie autentică, cu imagistică și teme variate, de la natură la introspecție, de la observație cotidiană la reflecție filozofică. Cred că această carte poate fi citită atât ca un demers artistic, cât și ca un studiu de caz al adaptării haikuului modern la un context cultural românesc.

Am încercat cu această carte nu o demonstrație, ci o confesiune. Dacă cititorul se va regăsi măcar puțin în paginile ei, înseamnă că am reușit.ˮ