Corneliu Traian Atanasiu
Cînd citești un haiku, trebuie să fii conștient că autorul îți aruncă o provocare. Nu alta decît aceea pe care și el a simțit-o într-o zi cînd a fost surprins de o aversă de vară în preajma unor lei de ipsos:
ploaie de vară -
cu gurile căscate
leii de ipsos
Leii de ipsos, nemișcați altfel, se dovedesc dintr-o dată nu doar figuri placide de decor, ci ființe expresive, uimite de neașteptata declanșare a aversei și totodată avide să-și potoleasca setea zilei de vară. Dacă vă gîndiți cumva că ar fi vorba de guri deschise cu ferocitate, ploaia le transfigurează brusc: căscau de plictiseala arșiței, dar acum, înviorați, se bucură de prospețimea revărsării cerești.
De multe ori, apropourilor li se adaugă jocuri de cuvinte care testează istețimea cititorului: boabe de rouă – / prin curtea necălcată / doar talpa-gâştii. Cele două notații succinte reușesc să ne surprindă prin contradicția din partea a doua: ce talpă a pășit prin curte fără să lase urme? Talpa-gâștii, planta care de fapt crește sau năpădește locurile pe unde nu mai calcă nimeni. Și se oferă astfel, generoasă, depunerilor matinale de rouă. Iată o călcătură neconvențională. Menită să învioreze pustietatea.
De fapt, multe poeme profită de clișeele știute luîndu-le-n răspăr. Punînd în opoziţie aşteptările cu realitatea, abundenţa bunurilor cu ponoasele trudei, numărătoarea mamei insistă pe evidenţierea tristă a bătăturilor cu care s-a pricopsit o dată-n plus: belşug de toamnă – / mama-şi numără încet / bătăturile. Încetineala socotirii pare să preschimbe exaltarea belşugului într-o dispoziţie plină de mîhnire, care îşi păstrează însă demnitatea neştirbită. Mama o spune hîtru, refuzînd stereotipul bombastic al participării necondiţionate la serbări facile.
Un haiku poate propune simultan situațiii diferite organizate după o aceeași structură:
natură moartă -
pâlpâind pe poliţă
ultima gutuie
La propriu, ultima gutuie ne sugerează că e toamnă tîrziu dacă a fost cules (și pus la maturat) și cel din urmă fruct. Evident, prima parte a poemului, natură moartă, notează în această situație succint faptul că natura și-a încheiat ciclul vital, iar vegetația s-a ofilit și a intrat în somnul hibernal. Partea a doua face însă ca aceeași sintagmă să noteze o altă situație: natura statică aranjată special pentru a fi pictată sau înfățișată deja într-un tablou.
Pîlpîind pe poliță surprinde o a treia situație: un leit motiv al casei țărănești care pare că așază gutuia nu doar utilitar ci în așa fel încît luminozitatea ei să suplinească măcar simbolic lumina acum tot mai zgîrcită a soarelui. Și, dacă autorul eventualului tablou nu a surprins pe pînză acest reflex luminos, fără doar și poate s-a străduit degeaba.
În ideea că haiku-ul este o alegorie, primul strat al poemului ce urmează evocă, la propriu doar o simplă şi utilă acţiune domestică: femeia are grijă să înlăture posibilele efecte nedorite ale poleiului, nu vrea să alunece nici ea, nici cei care doresc să-i treacă pragul. Şi ce poate fi mai bun şi mai eficace, conform obiceiurilor din bătrîni, decît să împrăştii cenuşa scoasă din vatră peste gheţuşul din poartă?! Poleiului de la intrare i se răspunde, prin urmare, în mod tradiţional, cu simţ gospodăresc şi civic.
polei la poartă -
văduva împrăştie
cenuşa de ieri
Ridicîndu-ne de pe acest temei al unei imagini ferme şi realiste spre alte sensuri, găsim că cenuşa de ieri (doar e vorba de văduvă) poate însemna şi altceva. Fără fobii ortodoxe, cenuşa (simbolistica ei rămîne liberă) ar putea fi aceea a defunctului soţ. Cenuşa de ieri ar putea fi deci chiar cenuşiul zilelor de după moartea soţului de care văduva vrea să se elibereze. Renunţarea la dispoziţia prea lungă a doliului.
Faptul că cenuşa e împrăştiată la poartă, dincolo de utilitatea neutră a gestului, este însă şi un simbol al deschiderii şi disponibilităţii văduvei. Şi asta poate întîlni, la modul picant, şi preacunoscutele şi ironizatele accepţii ale văduviei. Dar mai profunde mi se par semnificaţiile pe care, căutînd chiar acum în dicţionar cuvîntul, le-am găsit în ce priveşte etimologia cuvîntului văduv. Cuvîntul vine din latinul viduus (vid) şi are şi sensul de liber, gol, lipsit de ceva. De unde şi fireasca aviditate a văduvei.
acelaşi colind -
alte mâini sparg nucile
pentru bunica
De cum l-am citit, poemul mi-a amintit de Giordano Bruno cîntă balada permanenţei şi-a schimbării a lui Lucian Blaga. Mai ales de motivul - e acelaşi, nu-s aceleaşi. Nu cred în haiku-urile găsite. Sau în ideea că s-ar fi scris haiku-uri fără intenţie. Sau că, dacă s-au găsit asemenea fragmente în alte scrieri, asta are vreo relevanţă. În schimb, sînt convins că anumite intenţii, realizate însă în alt format liric, sînt foarte apropiate de spiritul haiku-ului. Fiecare strofă a poeziei lui Blaga reia motivul unei permanenţe care se realizează, mereu la fel, dar mereu cu alţi actori. Valoarea lirică a exemplificărilor stă tocmai în concretitudinea vie a imaginilor.
Autorul haiku-ului ştie să ia doar ideea şi să o transpună în alt format. Fără sentenţiozitatea caracteristică lirismului european (E acelaşi unic soare / inimă prin lumi bătînd), haiku-ul menţionează succint permanenţa prin: acelaşi colind. E suficient pentru a simţi perenitatea tradiţiei, liniile de forţă care pătrund şi armează vieţile celor care se ţin de generaţii pe aceleaşi locuri.
Schimbarea este şi ea menţionată discret prin prezenţa copilului care deprinde vechiul ritual profan (al diviziunii muncii): alte mâini sparg nucile / pentru bunica. Două ritualuri, unul mai răsunător, altul mai zgomotos, unul sacru, altul domestic, unul în care indivizii se topesc în cîntec, altul în care nepotul şi bunica sînt personalizaţi, se îngînă în această permanetă trecere care menţine farmecul lumii în care trăim.
Impresia pe care ți-o lasă poemul care urmează este aceea de eleganță, de ușurință, de simplitate necăutată. De cuvinte care parcă se scuză că n-au lăsat să grăiască doar tăcerea:
cuibul părăsit –
pe sârmă se-adună
picăturile
Cele două imagini sînt convergente, dar convergența lor nu e una coercitivă. E toamnă din moment ce cuibul a fost părăsit și pe sîrmă se-adună picăturile de ploaie sau pur și simplu ceața condensează pe metalul rece. Simțim doar ceea ce a fost omis: locul păsărelelor, care se adunau pe sîrmă la taclale, a fost uzurpat de picurii tăcuți.
Aluziile sporesc aura poemului: zăpezi de demult - / mirosind portocala / cu ochii închiși. Zăpezile copilăriei sînt evocate poate pornind de la o ninsoare recentă. Dar formularea, eliptică, nu refuză să cocheteze și cu les neiges d’antan și cu sărbătorile Crăciunului din vremurile triste cînd portocalele erau o raritate, nu erau tîrguite lejer la shopping. Cred că esențialul este spus în expresia cu ochii închiși – mirosul cheamă o evocare meditativă a amintirilor demnă de madlena lui Proust.
Simplitatea face mai totdeauna parte dintre deliciile unui haiku în care sensul alegoric rămîne să fie descoperit de cititor după ce a întors pe toate părțile ceea ce are în față: târg de vechituri - / ploaia umple paharul / încă o dată. Tîrgul de vechituri este fără doar și poate unul rudimentar în care cei care vînd pe mai nimic își expun marfa pe jos, eventual pe ziare sau pe o prelată. Și atunci, aici, în aer liber, orice ploaie udă vechiturile desperecheate etalate la întîmplare. Normal că ea umple, acum fără niciun rost, și paharul, unicul rămas dintr-un fost serviciu.
În subsidiar însă, umplerea (repetată a) paharului este o aluzie la necazurile care s-au tot adunat în viața celor ce-și vînd așa și ultima avuție, la situația lor insuportabilă.
Multe poeme par să celebreze victorii ale lucrurilor și ființelor care nu iau în seamă fandoseala umană. Sau îi dau cu tifla?
lacăt ruginit –
tufa de iasomie
străpungând gardul
O victorie a aluzivului. Față-n față: un simbol al artefactului uman expirat și devenit inutil și unul al vitalității invincibile a naturii – lacătul ruginit și tufa de iasomie. O ferecare care sucombă depășită de mijloacele mai subtile ale miresmei florilor și ale penetrării răbdătoare a oricărei împrejmuiri de către lujerele mlădioase. O figură de stil specifică haiku-ului – transfigurarea. Strecurarea miresmei și a ramurii prin gard sparg zidul lipsit de consistență și legitimitate al îngrădirilor umane. Fără grabă, iasomia trece prin gard, se cațără pe el, îl acoperă și-l ascunde, îl copleșește și-l înglobează.
Structura poemului ce urmează pare mai simplă. Uzează de un contrast puternic între stele, fixe și veșnice (cel puțin în ideea precarității duratelor pămîntene), și efemeride, gîngănii zburătoare neobosite, trăind doar o singură zi. Și apelează la ponciful oglindirii în apa bălții.
stele tulburate –
dans de efemeride
deasupra bălţii
Dansînd, efemeridele își execută ritualul, dar încrețesc și fața apei. Rezultatul este perturbarea funcției de oglindire a apei și, consecutiv, imaginea mai puțin clară și oscilantă a stelelor. Oricine, chiar și cei care nu înțeleg prea bine haiku-ul, va simți în sintagma stele tulburate apropoul la soarta tristă a efemeridelor. Cît de imperturbabile ar fi stelele, balta în tremur le-a dat de gol tulburarea. Sau, de ce nu, faptul că n-au rezistat la provocarea orgiastică a vietăților zburătoare.
Trebuie să remarc și modul nepretențios, neafectat, neîncărcat, sobru în care sînt notate imaginile. Nimic nu pune vreun accent insinuant asupra celor evocate. Aluziile nu sînt pornite din intenția subiectivă a autorului. Apropourile se nasc doar din aura obiectiv-simbolică a elementelor poemului. Din efectele de intersectare și interferență a cîmpurilor lor semantice și aluzive.
Acum, că ne despărțim, putem savura un poem cu un umor discret și o ambiguitate care ne lasă să medităm la mai multe înțelesuri.
primul foc în sobă –
încă o mai încălzesc
scrisorile lui
În fața sobei, citind scrisori vechi. Flăcările din sobă se întrepătrund cu cele strecurate din amintiri. O mică vîlvătaie comună. Dar poate că e primul foc în care își arde scrisorile, visele, aripile. Un foc în care arde corăbiile. Pentru un nou început. O deschidere riscantă. Fără întoarcere.
Corneliu Traian Atanasiu
_______________________
* Vasile Conioși-Mesteșanu - frunze de dafin
