Am să încep reproducînd comentariul pe care
l-am făcut unui poem al autorului la momentrul în care a fost trimis la
concursul lunar ROMANIAN KUKAI:
„De cum am înregistrat poemul de mai jos în
concurs, m-am bucurat de valoarea lui şi mi-am zis că e greu de crezut că voi
mai înregistra un altul mai bun.
plouă
cu soare –
cântărind
curcubeul
cumpăna
fântânii
Pentru mine era clar că ar fi trebuit să iasă
cîştigător, dar rămînea să primească şi girul votanţilor. Faptul că a cîştigat
este totuşi o supriză, nu cît priveşte valoarea lui indiscutabilă, ci în
privinţa gustului deja format al votanţilor care i-au acordat un număr de
puncte aproape dublu faţă de cele ce l-au urmat.
Ce
m-a uimit şi m-a încîntat din capul locului a fost simplitatea şi echilibrul
expresiei. Nimic forţat, formulări fireşti, făcute parcă să invoce cît mai
direct imagini pline de o emoţie necăutată, intrinsecă. Un singur cuvînt, cântărind, parcă îngînînd linia greoaie
a cumpenei, evadează din imagini spre altă zare – aceea a spiritului.
Nimic nu implică prezenţa sau
existenţa omului, totul este manifestare liberă a fenomenelor naturii. Cumpăna
este doar o relicvă simbolică integrată în rîndul stihiilor. Poate doar ideea
prezumată că ar exista un observator care le evocă numindu-le şi ne atrage
privirea către ele. Dar acesta poate fi şi o entitate spirituală, şi ea uimită
de cum s-au nimerit lucrurile şi de ceea ce ele spun inimii fără să sufle o
vorbă.
În ploaia cu soare resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării
elementelor altfel adverse, dacă nu incompatibile, nu degeaba expresia populară
continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare.
Nu ştiu ce a intenţionat autorul, dar pot să-mi închipui, că în acel moment de
ploaie uşoară, luminată de soare, curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna
fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă
cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveşti.
La ce-ar fi bună cumpăna decît la a
cumpăni, a cîntări lucrurile şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic
obţinut prin clătinări şi legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura
inconsistentă a curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de
moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieţii.
Ploaia cu soare este afară, dar
euforia ei de moment ne atrage atenţia asupra puterii noastre interioare de a
cumpăni cu grijă lucrurile lumii pentru ne păstra armonia interioară aşijderea
celei revelată, cînd şi cînd, de concordia stihiilor. Cumpăna fîntînii ne oferă
de data asta o pildă vie, cîntărind ponderea nebănuită şi fabuloasă pe
care o dobîndeşte curcubeul în clipă.
Totul este să o şi merităm.”
Azi, la mai mulți ani de cînd am
făcut acest comentariu, îmi dau seama că poemul ne poate servi ca o paradigmă a
rostului urmărit în compunerea unui haiku. Ceea ce intenționează, mai mult sau
mai puțin conștient, autorul este să găsească un echilibru între cele două
părți ale poemului. Să le facă să balanseze ușor, aluziv, în așa fel încît să
trezească în sufletul cititorului, simultan, o anume tensiune și bucuria de a o
putea împăca, de a o potoli pe moment. De a resimți, în acest cadru spiritual
privilegiat, că adversitatea lumii a sublimat în mod neașteptat și prin puterea
lui sufletească. Cu cuvinte pe care le-am preluat de la Andei Pleșu și el, la
rîndul lui, de la un înțelept arab, Ibn Arabi, pot spune că un haiku bun îți
împărtășește într-o clipă „taina de a fi stăpîn pe puterea care te stăpîneşte”.
În multe poeme, deși par ușor
manieriste și prin recuzita nostalgic-rurală și prin punerea-n paralel a unui
fapt natural și al unuia domestic, simțim că această corespondență este una
profundă nu doar pentru cultura acestui neam ci și pentru o anume
întrepătrundere suprafirească între cele două categorii aparent inconfundabile.
Acolo unde ele se întîlnesc este cu siguranță izvorul miturilor. Al integrării
omului în cosmos.
zăpada
mieilor –
buna
pudrând cu zahăr
prăjiturile
Rădăcinile omului sînt multiple și
uneori haiku-ul ni le poate dezvălui într-un mod de-a dreptul contrariant: cetate
veche – / printre ruine doar / urzicile vii. Regretele pentru sincopa se
pare inevitabilă a istoriei sînt contrabalansate parcă de vivacitatea urzicilor.
De urzicătura poemului care ne face în acest moment mai înrudiți cu lumea vie
decît cu specia umană atît de oscilantă.
Lumea vie, privită dinspre orizontul
domestic, aparent un pic mai securizant, este adesea izvor de tristețe sau
măcar de emapatie cu ființele care înfruntă condițiile mult mai vitrege ale
vemii: brumă târzie – / gaiţa spărgând în zadar / o nucă seacă. Asta
poate și pentru că, în universul domestic, omul beneficiază de prelucrarea
licorilor naturale care îndulcesc nu doar cerul gurii ci și spiritul: amurg de toamnă – / din ulcelele cu must / izvorând
poveşti. Adevărata solidaritate și miezul vieții umane reușește să se adune
în jurul unor simboluri cu cît mai aburoase cu atît mai consistente: iarnă
ca-n povești – / samovarul fierbinte / așteptând drumeții.
Poate că temeiurile pe care le poate
da haiku-ul vieții noastre pămîntene sînt asemănătoare cu un îndemn hîtru al
lui Marin Sorescu: „oameni, nu vă pierdeți optimismul nici de-ați crăpa”. Sau,
ca în acest poem al unei fecundități de final:
după furtună –
aurită cu polen
băltoaca din drum
__________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu