Respiro pe tâmpla timpului

Respiro pe tâmpla timpului*

Anastasia Dumitru

Vasilica Grigoraş, pe lângă monografii, cărţi pentru copii, este şi autoarea unor volume în care îşi exprimă reflecţiile sau impresiile de călătorie folosind unele specii din literatura niponă, aşa cum reiese din Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Oscar Print, 2015, 2019; Doar cu pana inimii, tanka - Onlywiththepen of thesoul, PIM, 2016; Starea vremii azi, senryu, PIM, 2016; Ninge pe-oglinda lunii, haiku, PIM, 2017; Ochi în ochi cu luna, Tanka şi pentastihuri - Lookingthemoon in theeye, Tanka and penlastiches, Editura Scripta Manent, Napier (NZ), 2017 etc. În 2019, a publicat cartea Respiro pe tâmpla timpului: note de călătorii, Iaşi, Editura PIM, în care îmbină impresiile de călătorie cu haikuul, reuşind să creeze un volum ingenios care se aseamănă cu haibunul. În cele şapte secţiuni ale volumului, autoarea prezintă mărturiile despre locurile vizitate. Pornind de la prima deschidere spre vest,  excursia în Ungaria, trecând prin Balcic, prin Odessa, prin Grecia, culminând cu pelerinajul în Israel şi cu popasul în Noua Zeelandă, călătoarea este încântată să descopere nu numai locuri şi oameni, ci şi să-şi prezinte şi propriile trăiri, asociate cu evantaiul anotimpurilor, cu splendoarea culorilor şi cu parfumul toamnei de pe meleagurile ucrainene sau cu beatitudinea primăverii resimţite în Ţara Sfântă, fiind convinsă că visul devine realitate. Toate capitolele se sfârşesc cu evocarea divinităţii, cu mulţumirile aduse cerului, scriitoarea dând dovadă de un suflet sensibil şi plin de nădejde, care crede că ,,ce nu poate omul, împlineşte Domnul.”

Pornind de la mottoul lui Grigore Vieru: ,,Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur”, Vasilica Grigoraş, care a lucrat întreaga viaţă în bibliotecă, de unde a sorbit frumuseţea universului cărţilor, reuşeşte să pătrundă în câteva locuri ale universului binecuvântat de Creator, împărtăşindu-ne şi nouă din bucuria creaţiei, pe care o descoperă cu uimire. Autoarea se confesează că împărtăşirea unor trăiri, bucurii cu ceilalţi înseamnă dăruire şi dragoste. ,,Este, în aceeaşi măsură un exerciţiu de scriere, de călătorie în timp şi spaţiu, de reînviere a unor emoţii pozitive”.[1] Ochii însetaţi de nou reţin unicitatea şi farmecul peisajului, informaţii care vor fi completate cu documentarea despre locurile vizitate. În prima parte, autoarea, aflându-se în mijlocul comunităţilor de români din Ungaria, reţine informaţii despre oraşele în care trăiesc românii, scrie despre aspiraţiile şi sentimentele calde care ne leagă. Aflându-se la câţiva kilometri de Sarkad, în comuna Méhkerék, călătoarea este bucuroasă să afle că, în ciuda istoriei zbuciumate, românii şi-au păstrat tradiţiile româneşti şi limba maternă. Conaţionalii au venit şi vin la biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fiindcă biserica ,,Este instituţia care păstrează limba, tradiţiile şi obiceiurile, atât religioase, cât şi culturale. Aici, pe lângă ortodocşi, există o diversitate religioasă, însă toate confesiunile iubesc limba română, în biserică, în casele de rugăciuni vorbesc, cântă şi se roagă în limba română, lucru prin care îşi pot menţine identitatea românească. În cazul micherechenilor, credinţa este egală cu existenţa lor românească.”[2] Vasilica Grigoraş este încântată să descopere şi alte simboluri naţionale: bustul lui Nicolae Bălcescu, monumentul lui Ştefan cel Mare etc. Ajungând în Gyula, bibliotecara vizitează casa cărţilor româneşti, unde este impresionată de spaţiile generoase, similare unei case de cultură, care ,,îţi luminau faţa şi mintea”, fiind uimită şi de iubitorii de carte. ,,Atunci când se anunţă o activitate, se adună rapid lumea dornică de literatură, artă, muzică, participând fiecare după interesul său. Cu toţii vin pentru a se lumina într-o casa cu salcâmi -/ şi ciutura fântânii/ plină de stele. Cărţile, asemenea stelelor, îi luminează pe toţi cei care sunt dornici să le citească, să le studieze. Acesta este un semn de normalitate, un fapt obişnuit, nu ceva ieşit din comun, extraordinar.”[3] În colecţia de autori români, a văzut câteva cărţi ale lui Simion Pop, care a scris remarcabile cărţi de călătorie, dintre care Cartea Chinei. Află că în cimitirul din Gyula este mormântul lui Simion Pop, fost ambasadoral României în Ungaria, în perioada 1990-1992, redactor la Radiodifuziunea Română şi redactor-şef al revistei România pitorească, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, care a decedat în mai 2008. Călătoarea este uluită de varietatea parcurilor cu flori, care dau farmec oraşului, încântare exprimată prin haikuuri: ,,pace astrală/ licuricii la taifas/ cu şoapta nopţii.” Tabloul este atât de pitoresc, încât sunt surprinse multe detalii: crestele mulţilor, marginea câmpiilor, crengile de smarald ale copacilor, toate dând senzaţia unei ,,binemeritate odihne şi relaxare.”

În august 2008, autoarea vizitează Balcicul, unde este curioasă nu numai de castelul reginei, ci este dornică să afle care sunt legendele şi semnele creştinismului din acel colţ mirific. Aminteşte că exilatul Ovidius, conform unei legende, trecând pe mare prin acea zonă, ar fi exclamat văzând peisajul: „O! Oraş de pietre albe, te salut pentru frumuseţea ta nemaivăzută!” Autoarea mai precizează că Balcicul a devenit, în perioada interbelică, o renumită destinaţie turistică pentru lumea artistică şi politică românească. ,,Pictorii români au îndrăgit foarte mult Balcicul. An de an, în perioada interbelică nu exista expoziţie în Bucureşti sau în tară fără o secţiune de tablouri cu peisaje din Balcic… Aici, întotdeauna fiecare năzuia la un vis împlinit -/ pe-arcada cerului/ iarăşi curcubeul”.[4] Balcicul a constituit un motiv de inspiraţie şi pentru scriitori, amintind de romanul Pânza de păianjen al Cellei Serghi sau de locul preferat al reginei unde şi-a scris jurnalul: ,,Cu sânge-albastru -/ inspirând parfum de crin/ de multe veacuri”. Deşi Castelul, numit şi Cuibul Singuratic, Cuibul liniştit, nu este foarte spectaculos nici în exterior şi nici în interior, această construcţie simplă, dar frumoasă, amplasată de-a lungul a trei terase, combină mai multe stiluri. Ajungând la Nisipurile de Aur, ne aminteşte de legenda despre piraţii care au îngropat o mare comoară pe faleza Mării Negre, la nord de oraşul Varna, iar natura le-a transformat aurul într-un nisip splendid. Acolo, parcă timpul era suspendat, prilej de a se confesa prin haiku ,,nicio clepsidră -/ doar cumpăna fântânii/ măsurând timpul.” Colţul din litoralul bulgăresc impresionează prin lirismul micropoemelor ,,apus de soare -/ furca prinzând ultima/ rază-n stogul de fân; nopţile de vară -/ mirosul de fân cosit/ umple Carul Mare; pescăruşi în zbor -/ doar amintiri rămase/ nestingherite”.

Capitolul dedicat Odessei este zugrăvit pe fundalul unei toamne alchimice. Lectorul poate afla despre caracterul multietnic al oraşului, despre amestecul unic de cultură rusă, ucraineană, mediteraneană, într-un mediu predominant rusofon, unde mai multe comunităţi etnice au influenţat oraşul întemeiat de Ecaterina cea Mare. Călătoarea precizează care este etimologia oraşului: Odessa derivă din numele coloniei greceşti Odessos, care se referă la eroul mitologic Odiseu sau Ulise, însă la cerinţa împărătesei Ecaterina a doua a fost feminizat. Datorită statutului special de Porto franco (port liber), şi-a câştigat o bună reputaţie pe plan turistic, fiind tot mai vizitat de către turiştii veniţi din toate colţurile lumii. Sunt descrise clădirile, podurile, monumentul faimoasei Ecaterina ori al Contelui Voronţov, guvernator general al Basarabiei. Românca este impresionată de Podul Tinerilor Căsătoriţi, după alţii Podul Soacrei, un pasaj care atestă mărturiile jurămintelor de iubire ale tinerilor din Odessa. ,,Cu ocazia zilei căsătoriei, tinerii vin aici şi sigilează pentru totdeauna dragostea lor printr-un lacăt închis pe una din laturile podului, apoi pierd, simbolic, toate cheile lacătului în marea apropiată. Pe lacăt sunt scrise numele celor doi îndrăgostiţi. Este ceva asemănător podului Artelor din Paris”,[5] scria autoarea gândind la iubirea eternă. La Utkonosovka, merge la o şcoală mixtă, unde a întâlnit români care i-a primit pe conaţionali cu lacrimi în ochi. Auzind că duc lipsă de carte românească, autoarea recunoaşte că, împreună cu un grup de prieteni inimoşi, sprijiniţi de Consultatul Român din Odessa, au dus cărţi acelor români surghiuniţi. ,,I-am felicitat, i-am îmbrăţişat, simţind în fiecare suflul abătut şi tremurul trăitorului în tară străină.” Pe lângă directorul şcolii, cadre didactice şi elevi, au cunoscut doi fraţi cu nume neaoş românesc, Popescu. ,,Doi ROMÂNI de toată lauda. Unul, profesor de muzică la şcoala din localitate, a înfiinţat în 1994 ansamblu folcloric Dor basarabean, care  include aproape 40de persoane… Cu vocea tristă şi cu amărăciune ni se spune cât de mult îi doare că sunt nevoiţi să meargă doar cu viză în România, iar în Republica Moldova, cu paşaport. Trist, crud, dar adevărat.”[6] Pelerinii mai află că ansamblul are un repertoriu variat de cântece şi jocuri româneşti. Deşi se confruntată cu tot felul de vitregii şi obstacole, deşi li se refuză sistematic prezenţa pe scenele din Ucraina, deoarece membrii săi poartă costume populare cu brâu tricolor, membrii ansamblului nu renunţă, ei interpretează cântece populare româneşti şi dansează Căluşul, duc mai departe tradiţiile neamului. Tot din Utkonskovka e şi preşedintele Asociaţiei Naţional-Culturale a Românilor din regiunea Odessa, intitulată Basarabia. ,,Românii adevăraţi şi talentaţi luptă pe armonii de cânt şi dans românesc pentru drepturile românilor de aici, dar şi pentru a se face cunoscuţi în Ucraina, Republica Moldova, România şi chiar în multe alte ţări.” După ce vizitatorii au ieşit din şcoală, un cetăţean vorbea cu voce tare, spunând continuu că românii i-au uitat, i-au lăsat de izbelişte în acele locuri. ,,Se părea a fi un incident neplăcut, însă noi am înţeles durerea omului dezrădăcinat care-şi striga neputinţa de a trăi aşa cum îşi doreşte, respectat şi liber.”[7] Tot în sudul Ucrainei şi-au reamintit de istoria zbuciumată a fortăreţei medievale Cetatea Albă, scriitoarea reface paginile de istorie, de certă valoare documentară, evocând eroismul lui Ştefan cel Mare şi curajul strămoşilor de la Akkerman. Din păcate, ucrainenii au pus în locul bourului de piatră, stema raionului Belgorod Dnestrovsk, iar ghizii cetăţii spun vizitatorilor istorii diferite, însă despre ce-au făcut românii acolo nu le vorbesc decât românilor, ,,altfel nu suflă o vorbă.”,,De parcă noi, românii, n-am fi locuit niciodată în aceste locuri. Nici nu pomenesc că la porţi sunt lemne de stejar de pe vremea lui Ştefan, datate istoric. Suntem emoţionaţi şi trişti pentru istoria neamului românesc în decursul anilor, impresionaţi de ceea ce trăiesc şi azi românii din aceste locuri, cândva româneşti, deplângem viaţa lor plină de privaţiuni. Să amintesc doar faptul că nu pot studia limba maternă sau că nu pot declara că sunt români. Trăiesc soarta dezrădăcinaţilor, fără drepturi şi cu sufletul plin de dor pentru cântecele şi doinele străbunilor. De admirat râvna lor de a le păstra vii în suflet, în ciuda tuturor vitregiilor”,[8] susţine autoarea. Bucuria de a vedea aceste locuri este umbrită de realităţile hrăpăreţilor vecini care au răpit teritoriile româneşti. Ţipătul de pescăruş, îmbrăţişând marea, este simbolul vocii autoarei care deplânge soarta nedreaptă a deznaţionalizaţilor. Revenind în ţară, călătoarea scrie: ,,târziu în noapte/ retrăind anotimpuri -/ pagini de jurnal, dăruite cu drag spre lectură.” Plecarea în Noua Zeelandă este subintitulată ,,Câţiva stropi din oceanul bucuriei”, în care se prezintă nu numai splendoarea insulei, ci şi sensibilitatea oamenilor pasionaţi de cultură. Acolo a învăţat şi câteva lecţii de viaţă oferite de mai mulţi pui de pescăruşi, care au inspirat-o pe autoarea îndrăgostită de frumos să mediteze prin haikuuri: ,,la balul mării/ doar castele de nisip -/ star scoica paua; briza dimineţii -/ oceanul scaldă plaja-n/ parfum de alge; bărci cu coviltir/ în clipocitul apei -/ stele tăcute; vârful de catarg -/ luceafărul de veghe/ în toiul nopţii; numai albastru -/ nicio deosebire/ între cer şi-ocean”.

Excursia din Grecia este considerată un vis împlinit, fiindcă autoare mărturiseşte că şi-a dorit mereu să viziteze leagănul culturii şi al civilizaţiei europene, fiind îndrăgostită de locurile filosofiei elene. Vechea Eladă îi dă prilejul unor frumoase reverii. Zilele sunt destinate pelerinajului pe la sanctuarele încărcate de istorie şi de sacralitate, pentru a căuta urmele Sfântului Apostol Pavel, iar serile devin lirice: ,,lumina lunii -/ tainic şi etern leagăn/ al iubirilor; cântec de leagăn -/ luna dormind pe valuri-n/ murmurul mării; furtuni pe mare -/ de-a lungul ţărmurilor/ clăbuci de lună.” Marea şi muntele, aceste toposuri arhaice, mângâiate de lună, sunt binecuvântări divine. Haikuul, acest minipoem de factură niponă, completează trăirile prin lirismul cu care surprinde efemerul şi eternul, aparenţa şi esenţa lucrurilor. Aflăm că Meteora (referitor la meteorit) înseamnă mijlocul cerului, suspendat în aer sau sus în ceruri. Ghidul le spune că este unul dintre cele mai mari şi mai importante grupuri de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Sfântul Munte Athos, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO. Pelerina este uluită de frumuseţea peisajului care, ,,cu adevărat te uimeşte şi te vrăjeşte, în acelaşi timp.” ,,După unii, această zonă din Grecia este cea mai frumoasă de pe pământ, unică în lume.”[9]Acele locuri sfinte sunt prielnice înţelepciunii şi smereniei. Astfel chiar şi în ,,singurătate -/ răsare din adâncuri/ iar curcubeul”, iar în calea unui ,,drumeţ solitar -/ prin rugă răsar stele-n/ ochii lui blajini”. Vizitând Sfânta Mănăstire Schimbarea la faţă sau Marele Meteor, constată că e prima ca mărime şi  ca vechime, fiind locuită în permanenţă. După ce urcă cele 115 trepte abrupte şi neregulate, este cuprinsă de sentimente amestecate, de evlavie şi de încântare în faţa Operei Creatorului, dar şi de teamă şi de neputinţă în faţa atotputerniciei divinităţii.

Pelerinajul în ţara legendelor este urmat de cel în Ţara Sfântă. Înainte de a prezenta drumul propriu-zis, Vasilica Grigoraş inserează câteva haikuuri deosebite, dovadă că poezia niponă, de inspiraţie budistă, se poate asocia şi cu trăirile creştinului ortodox. În zilele de Crăciun, autoarea îmbina haikuul cu ruga: ,,iz de cetină -/ pelincele Domnului/ pe plita bunei, şi de Sfântul Vasile: zi de Anul Nou -/ fila albă din tomul/ Marelui Scrib. Aşa am şi făcut şi, cu nădejde în suflet, trimit gândul meu Domnului. Primul vis din an -/ raze de soare-alungând/ norii plumburii şi gânduri de An Nou -/ steaua mea la geam topind/ florile de gheaţă.”[10] Sunt versurile gândite în timp ce aprindea o lumânare în semn de mulţumire Domnului. Visul de a vizita locurile biblice s-a împlinit. După spovedanie şi împărtăşanie, înaintea Floriilor, pleacă spre Pământul Sfânt. Ajungând în Oraşul Păcii, pelerinii merg pe paşii lui Iisus: urcă spre Grădina Ghetsimani, intră cu emoţie şi cu tăcere în Biserica Adormirea Maicii Domnului, aşezată în Valea lui Iosafat, cel mai iubit loc de rugăciune al lui Iisus, aşezat la poalele Muntelui Măslinilor. Autoarea îi dedică Fecioarei Maria, celei prin care a început ,,legea nouă”, un tristih: ,,Luceafăr aprins/ în creştetul timpului -/ Maica Domnului.” Sunt descrise mai multe repere, este refăcut Drumul Crucii, prilej de a reflecta asupra durerii Mântuitorului. Pelerinajul în Ţara Sfântă constituie un drum spre Sine, spre Centrul Fiinţei, de aceea, cu multă evlavie, călătoarea precizează ,,Am început să plâng, mulţum indu-i Domnului că am ajuns în cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici, simţi cu adevărat cum vălul de îndoială sau de necredinţă, se ridică de pe ochi şi din sufletul tău. Când intri în Sfântul Mormânt, involuntar şopteşti cuvinte de rugăciune şi ai certitudinea că acestea ajung la Dumnezeu, şi chiar stai de vorbă cu El. În clipa aceea ai impresia că te afli în lumi cereşti şi simţi forţele divine cum pătrund în sufletul tău. Găseşti o lumină interioară şi o bucurie dătătoare de pace greu de descris. Dumnezeu e lângă tine, e înăuntrul tău şi tu comunici cu el în taină. Atunci te regăseşti pe tine însuţi. Aici realizezi că orice jertfă ne conduce spre Înviere, că orice gest de bunătate ne apropie de Dumnezeu şi de semeni.”[11] Ieşind din interiorul Sfântului Mormânt şi ajungând în faţa Bisericii Învierii, aşezată în centrul întregului complex bisericesc, menţionează că acesta aparţine în exclusivitate ortodocşilor. ,,În mijlocul pronausului se află un sfeşnic din piatră care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului. Conform tradiţiei Bisericii Ortodoxe se consideră că Ierusalimul, locul unde a fost răstignit Domnul, este aşezat chiar în centrul sau buricul lumii, al continentelor, al pământului.”[12] În timp ce înaintau spre Palestina, nu a putut să nu observe că unde sunt cele mai sfinte locuri, acolo este atâta violenţă şi ură. În Betleem, oraşul pâinii şi al naşterii lui Iisus, a văzut mulţi oameni înarmaţi. ,,Sfinţenia, înălţarea, pacea, frumuseţea faţă-n faţă cu răutatea, duşmănia, grotescul, lupta”, afirmă cea care scrie despre ,,uşa pocăinţei” de la peştera naşterii. ,,Steaua de argint este străjuită de cincisprezece candele care ard în permanenţă: ,Steaua de argint -/ Porumbel alb împlinind/ voia Domnului. În genunchi ne rugăm cu lacrimi de mare bucurie pentru Sfânta Naştere a Domnului şi pentru îngăduinţa pentru noi, păcătoşii, de a ajunge în acest loc plin de sfinţenie. Ne aplecăm cu fruntea la pământ, ne atingem de acest loc dumnezeiesc, sărutăm şi ne retragem în linişte. Mărit şi Slăvit fii, Doamne, de întreaga omenire!”[13] Ierihonul este o „insulă” palestiniană în teritoriul Israelului, unde este un aşezământ românesc primitor. Iordanul, locul botezului, este numit toposul în care şi natura l-a recunoscut pe Creator, ,,apele Iordanului întorcându-se înapoi, ca o plecăciune înaintea ziditorului lor.” Călătoarea menţionează că întoarcerea înapoi a râului Iordan, dinspre Marea Moartă (apă extrem de sărată, lipsită de vieţuitoare), înspre Marea Galilei (apă dulce, cu mulţi peşti şi vegetaţie abundentă), trimite încă din momentul Botezului spre menirea Mântuitorului de a întoarce lumea de la moarte la viaţă. Toposurile vizitate sunt asociate cu cele biblice, astfel încât cititorul îşi poate imagina nu numai o hartă geografică, dar şi una spirituală, putând reface drumul pământesc al Mântuitorului care a venit să ne aducă iubirea, iertarea şi nădejdea Învierii.

Însemnările Vasilicăi Grigoraş din Respiro pe tâmpla timpului completează biblioteca jurnalelor de călătorie, un capitol tot mai consistent al literaturii noastre care dovedeşte predilecţia românilor pentru explorarea lumii, pentru cunoaşterea frumuseţii lăsate de Marele Creator. Spre deosebire de alte note de călătorie, autoarea acestei cărţi ştie să dea nota maximă celui care ne-a lăsat toate darurile. Volumul se încheie cu gândurile de rugă şi de mulţumire adresate Domnului pentru îngăduinţa de a trăi şi pentru bucuria de a vedea locuri unice, de o splendoare extraordinară. Dacă nu avem timp sau/ şi bani pentru pelerinaje, lectura unui astfel de volum ne face să ne bucurăm de o profundă respiraţie atât de necesară omului tot mai grăbit şi mai amnezic, care uită de sine, uită să admire miracolul şi frumuseţea, neavând timp să-şi înalţe privirea spre cer. Pelerinajul propus de Vasilica Grigoraş îl îndeamnă pe cititor, pe acest Ulise rătăcitor, la o călătorie virtuală care îl poate duce spre centrul fiinţei, spre o Itacă spirituală. 

---

[1]Vasilica Grigoraş, Respiro pe tâmpla timpului: note de călătorii,  Iaşi, Editura Pim, 2019, p. 6.

[2]Ibidem, p. 27.

[3]Ibidem, p. 34.

[4]Ibidem, p. 51.

[5]Ibidem, p. 88.

[6]Ibidem, p. 108-109.

[7]Ibidem, p. 110.

[8]Ibidem, p. 120.

[9]Ibidem, p. 135.

[10]Ibidem, p. 157.

[11]Ibidem, p. 175.

[12]Ibidem, p. 177.

[13]Ibidem, p. 187.

Fîntînă la drum

Fîntînă la drum*

Remarcabil în poemele lui Petru-Ioan Gârda este faptul că plonjează fără teamă în noianul tematic aparent uzat de autorii anteriori pe care se vede însă că i-a citit cu folos. Recuzita nu-l dovedește, știe mai mereu să a adauge patinei o nuanțare original-salutară: stele-n adâncuri – / între oglindă şi mâl, / câţi ani lumină!? Aceeași veghe pe prispă lîngă greieri și stele, dar golul este umplut de mireasma proaspătă a reginei nopții. Sau de noaptea regină?

veghe pe prispă –

între greieri şi stele,

regina nopţii

            Tensiunea de care are nevoie poemul este una fără stavile, aceea a vibrației solidare a întregului lumii:  vaporul plecând – / pe mare şi-n inimă / acelaşi zbucium. A vremii care nu este decît o veșnică reîntoarcere: omăt ca-n trecut – / l-aud iar pe tata / fluierând pe-afară. A toamnei care se strecoară în suflet și aburește ochelarii pe ambele părți: bunica la geam / ştergându-şi ochelarii –  / negura toamnei. A primăverii neiertătoare care a ajuns fără vrajbă pînă în pragul casei:   casa natală - / întâia primavară / cu iarbă în curte.

            Lucrurile singure regizează o tristețe a părăsirii: amurg în mai - / sub nuc un balansoar gol / legănându-se. O dezolare la care consimte ostenit și fluturele: arşiţă mare – / nehotărât prin ierburi / un fluture alb. O secătuire ardentă: toamnă fierbinte – / pe fundul pârâului / frunze uscate. Chiar și marea pare stoarsă de suculență și de nostalgii:

rada pustie –

tot mai departe de ţărm

vasul Speranţa

            La mărturisirea obiectivă a pustiirii se adaugă din belșug și amărăciunea provocată de apusul discret al satului: casa-n ruină – / consolidându-şi cuibul / primele berze și a sătenilor: s-au dus bătrânii – / doar un câine slab mai stă / pe prispa / casei. De viața de altădată rămasă parcă fără repere: canton desființat –  / acarul își privește / linia vieții sau copleșită de natura care-și reintră-n drepturi: casa bunicii – / neatinsă-n ogradă / zăpada de ieri. Pînă și ispita ierbii verde de acasă se preschimbă în fața unui invadator lipsit de cuviiință:  întors din lume – / iarba verde de-acasă / întrece gardul. Viața autentică e conservată doar în albumul cu amintiri: geamuri termopan – / răsfoind fotografii / cu flori de gheață.

            Nici vorbă însă să fie totul deprimant și irecuperabil. În ciuda ponoaselor, întîmplările curente, printr-un efect empatic, refac de la sine tonusul deficitar: greiere-n cizmă - / după amiază tata / coseşte desculţ; bătrâni la coasă – / ferit cu grijă cuibul / de prepeliţă. Lucrurile și ființele mărunte și efemere, însuflețirea lor, iradiază în jur o energie reconfortantă: baston pe bancă – / orbul se îndreaptă spre / teiul înflorit;  tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul, care trebuie parcă împărtășită și cu cei ce s-au dus: cireși înfloriți- / trag lângă geam fotoliul / gol al bunicii. Chiar și degringolada satului păstrează în ea un reper indestructibil:

casa natală –

doar Carul Mare mai e

la locul lui

Cînd și cînd, mai degrabă în momente cînd lumea civilizată dă rateuri, timidă, lumina veritabilă se reîntoarce în toată splendoarea ei: pană de curent – / strada luminată de / regina nopții.

            Nărăvit la epigramă, autorul are și poeme în care ironia este mai manifestă. Dar în acelaș stil mucalit și laconic surprinzînd nedumerirea copilului: s-a dus bunicul – / parcă și Mos Crăciun / arată altfel, aplecarea bunicii spre calicie: cireși înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri, palpitațiile bunicului: ceas de perete – / inima bunicului / tot pierde ritmul, poznele copiilor miloși peste măsură: cuțite lucind –  / sub patul copiilor / mielul de Paște, farsele destinului:  zi de-amnistie – / pe poarta închisorii / e scos un coșciug, surprizele talciocului:  zi însorită – / în piața de vechituri / marfă proaspătă, rostul cărților în vremi de restriște:  noapte geroasă – / cărțile de căpătâi / la gura sobei și, de ce nu, prognoza vremilor ce vin: ultimul pătrar – / în vârful catedralei / o semilună.

            Merită să evidențiez dintre multele poeme cu tematică rurală două care observă simetria și solidaritatea dintre firea umană și vremea doar aparent capricioasă: fulgi mari peste sat – / mama cerne făină / pentru cozonaci; prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă.

            Se pare că, cel puțin într-o viziune lirică, natura preia fără nicio întrerupere, dar într-o manieră originală ritualurile omenești.

casă uitată –

an după an mai dese

lăcrămioarele

Corneliu Traian Atanasiu

_________

*Petru-Ioan Gârda - Frunzele toamnei

O carte întredeschisă

O carte întredeschisă*

            Un volum de haiku izbutit te îndeamnă să-ți revizuiești traseul, să-ți modulezi prioritățile și să te lași ispitit de ce îți iese-n drum.

popas de-o clipă –

fluturele întârzie

pe-o păpădie

Notația fugară este totodată lapidară. Pare expeditivă, dar este un concentrat filtrat cu răbdare, o esență. Nestatornic și efemer fluturele întîrzie odată cu cel care, fiind de față, se odihnește în încîntarea clipei. Clipa se dilată. Se adîncește. Înmugurește pe scoarța veșniciei:

eternitate –

în bobocul înflorit

o nouă viață

            De unde însă toată această știință secretă? Dintr-o vibrație unanimă și totuși surdinizată a ființelor care o trăiesc tăcut, „mînă în mînă”, dispuse să asculte solidar palpitația lumii:

mână în mână –

cântecul greierului

rupe tăcerea

            Pe cei doi îndrăgostiți greierul i-a salvat de stinghereală. Dar lumea celor care nu cuvîntă este gata să ofere mereu alte și alte pilde de aleasă empatie: ploaie de toamnă – / o frunză acoperind / ceașca de cafea. Ba chiar să-ți dăruiască împliniri compensatorii atunci cînd deșertăciunea -  cu sufletul gol – / doar creanga copacului / împovărată - părea să te învingă.

strat de chiciură –

umplând pustietatea

patru măceșe

            Reacția autorului, privitor obiectiv, este una ambiguă, tentația înregistrării imparțiale este depășită de sincopa emoțională:

mugurul plesnind –

aparatul de filmat

amânând clicul

Convertirea vizualului în text este însă mai bogată și mai semnficativă. Obiectivul aparatului este galeș admonestat.

            Am pornit fără țintă, traversînd la întîmplare, pe poteci mai mult închipuite paginile cărții. Potecile sînt însă multe, se împletesc și despletesc în calea cititorului și merită să fie călcate și bătute. Nu ezitați!

mesaj pe mail – 
o carte nedeschisă

zace pe masă

Corneliu Traian Atanasiu

___________________

*Lucreția Horvath - Popas de-o clipă

Hotel cinci stele

Hotel cinci stele*

 Corneliu Traian Atanasiu

            Să treci de la poezia de factură occidentală la cea de inspirație niponă, chiar dacă ai avut anterior tentația unei scriituri minimaliste, implică dobîndirea unor exigențe noi și de cele mai multe ori în opoziție flagrantă cu obișnuințele anterioare.

Trebuie să te dezbari de a fi mereu prezent în poeme, să te retragi undeva în spatele celor spuse și să lași prim-planul lucrurilor. Să accepți că ele pot sugera mult mai bine și mai discret ceea ce tu te căzneai versificînd fălos și fără prea mult folos.

maci sălbatici

în câmpul de grâu –

picături de soare

Notînd așa cele ce sînt, nu-ți mai arogi pretenția demiurgică de a manipula liric lumea și accepți că, în sălbăticia lor, macii sînt mai autentici și mai sugestivi ca atunci cînd sînt struniți și castrați metaforic. De ce ai vrea să lămurești mai mult misterul asocierii lor cu picăturile de soare? Sau pe acela al comportării identice a fluidelor verii ce copleșesc întreaga fire?

ploaie de vară –

parfumul teilor

inundă strada

            Întîmplările, cu care te-ai fi putut mîndri, le lași în seama tuturor și te bucuri că ele pot fi, grație unui cuvînt ambiguu,  la fel de bine și reale, și virtuale.

hoinărind pe facebook –

floarea de cireș

într-o altă fereastră

Noul limbaj, mai succint și mai eliptic, refuzînd metafora, este predispus la apropouri care contaminează și transfigurează cele evocate. Caisul și bolta cerului, florile și stelele devin lesne unul și același lucru.

cais înflorit

în lumina apusului –

stele-nmugurind

Lucrurile și ființele, prinse în dinamismul stihiilor, se metamorfozează lesne și de la sine în fantasmele lor. Autorului nu-i rămîne decît să înregistreze cît mai fidel isprava lor.

rafale de vânt –

umbra salcâmului

biciuind fereastra

Sau, într-o variantă intimistă, de interior:

insomnie -

cresc umbre

la gura sobei

            Uneori, notația succintă pare să fie ironic-suprarealistă. În concizia ei, ea mărturisește însă faptul pur și simplu: barza a rămas în cuib, iar umbra ei și-a dat suflarea odată cu asfințitul soarelui.

amurg -

umbra berzei

părăsind cuibul

            Un gest uman se transferă lesne și uneltelor. Totul este aluziv, lumea întreagă este dominată de o firească empatie.

ștergându-și sudoarea –

tăcută și coasa

își trage sufletul

Nu-i de mirare că, în lipsa omului, sperietoarea și luna mimează, oarecum ironic, încheierea sezonului:

toamnă târzie –

pe umerii sperietoarei

secera lunii

Dar și gospodarul a fost prevăzător și, cu umila sa magie agrotehnică, a zăvorît la vreme soarele-n șopron

noapte de iarnă –

soarele ferecat

în hambar

și aromele evocatoare ale verii în infuzii vrăjite:

închid fereasta -

amintirea verii

în cana de ceai

Din cîteva tușe poți surprinde întreaga atmosferă a unui popas de demult. Răgaz pentru caii care pot să pască în tihnă. Efervescență pentru cei descălecați gata să-și deșerte desaga cu povești și snoave în acompaniamentul șuierat al samovarului.

priponind caii -

lângă samovar

verzi și uscate

            Printr-o expresie figurată, textul capătă nu doar mai multe înțelesuri ci și o mai mare densitate și un dinamism sporit:

târziu de toamnă -

nepotul dogarului

spală putina

Că putina e spălată în fapt de toamnă nu ar fi un motiv de mirare. Odată ce s-a cules recolta sînt tot felul de legume care trebuie puse la murat și o putină veche trebuie totdeauna bine pregătită și curățată. Nici faptul că nepotul este cel care e de serviciu pentru a face toaleta putinii nu este de necrezut. Mai mult ca sigur, el e și ucenic și deprinde meseria de la bunic făcînd cum se cuvine treburile mai mărunte sau mai indezirabile. Contextul fiind schițat, ne atrage atenția faptul că totuși e vorba de un tîrziu de toamnă care pare să iradieze și asupra locului și atmosferei. E un tîrziu care trenează peste un sat care stagnează. Și care, sfidînd parcă statutul idilic și patriarhal atît de lăudat al satului, îl exasperează pe nepot. Și nepotul, pe urma lui Nilă a lui Moromete care a fugit cu oile la București, sătul să spele doagele sfoiegite, cu noaptea-cap, pe tăcute, „a spălat putina”. Și dus a fost.

            Poemele de mai sus dovedesc cu prisosință că autorul nu numai că a dobîndit exigențele unei scriituri noi, dar  că le-a și înțeles rostul și le-a verificat eficacitatea. Primul volum de haiku este deja o reușită. Fără doar și poate, poemul de mai jos confirmă o opțiune fermă în ce privește noua deschidere către lume.

hotel de cinci stele -

mi-agăț hamacul

între salcâmi

_________________

* Florin Golban - Hotel cinci stele

Cuvânt înainte la Hoinărind printre amintiri

Cuvânt înainte

Ioan Găbudean

            Maria Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku frumos intitulată „Risipă de par-fum“, în colecţia revistei „Orfeu“ de la Târgu-Mureş. Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în ţară, cât şi în stră-inătate.

            Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.

            Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea  clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...

            Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.

            Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate/descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.

            Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.

            Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când   într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.

            Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:

Moment de taină -

printre cruci dărâmate

zeci de toporaşi

(De Florii)

Pescăruşi pe mare -

pe chipul poetului

aceeaşi tristeţe

(Prima vizită la Constanţa)

Pe podul de lemn

trece un car cu boi -

aromă de fân

(Podul de lemn)

Un greier intră

cu teamă în coridor -

cântec de seară

(Greieraşul)

După aversă -

în lumina amiezii

florile ude

(Aversă la Eforie)

Păsări speriate -

cireaşa nemâncată

cade în zăpadă

(O zi geroasă )

            Citind aceste haikuuri în context, ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!

            Cartea Mariei Tirenescu este una a confesiunilor, a nostalgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi. Cinste cui le-a scris!

            Poate unele haibunuri sunt prea lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist (vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a spiritului.

            Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/prezentare: „Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.“ Aşa este: poeta ne face să observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi, „totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.

            În încheiere, redăm cuvintele Mariei Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015, în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu.“

            Îi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.