clic pe logo

 siglaROKU

vineri, 27 septembrie 2019

Fîntînă la drum



Remarcabil în poemele lui Petru-Ioan Gârda este faptul că plonjează fără teamă în noianul tematic aparent uzat de autorii anteriori pe care se vede însă că i-a citit cu folos. Recuzita nu-l dovedește, știe mai mereu să a adauge patinei o nuanțare original-salutară: stele-n adâncuri – / între oglindă şi mâl, / câţi ani lumină!? Aceeași veghe pe prispă lîngă greieri și stele, dar golul este umplut de mireasma proaspătă a reginei nopții. Sau de noaptea regină?

veghe pe prispă –
între greieri şi stele,
regina nopţii

            Tensiunea de care are nevoie poemul este una fără stavile, aceea a vibrației solidare a întregului lumii:  vaporul plecând – / pe mare şi-n inimă / acelaşi zbucium. A vremii care nu este decît o veșnică reîntoarcere: omăt ca-n trecut – / l-aud iar pe tata / fluierând pe-afară. A toamnei care se strecoară în suflet și aburește ochelarii pe ambele părți: bunica la geam / ştergându-şi ochelarii –  / negura toamnei. A primăverii neiertătoare care a ajuns fără vrajbă pînă în pragul casei:   casa natală - / întâia primavară / cu iarbă în curte.
            Lucrurile singure regizează o tristețe a părăsirii: amurg în mai - / sub nuc un balansoar gol / legănându-se. O dezolare la care consimte ostenit și fluturele: arşiţă mare – / nehotărât prin ierburi / un fluture alb. O secătuire ardentă: toamnă fierbinte – / pe fundul pârâului / frunze uscate. Chiar și marea pare stoarsă de suculență și de nostalgii:

rada pustie –
tot mai departe de ţărm
vasul Speranţa

            La mărturisirea obiectivă a pustiirii se adaugă din belșug și amărăciunea provocată de apusul discret al satului: casa-n ruină – / consolidându-şi cuibul / primele berze și a sătenilor: s-au dus bătrânii – / doar un câine slab mai stă / pe prispa / casei. De viața de altădată rămasă parcă fără repere: canton desființat –  / acarul își privește / linia vieții sau copleșită de natura care-și reintră-n drepturi: casa bunicii – / neatinsă-n ogradă / zăpada de ieri. Pînă și ispita ierbii verde de acasă se preschimbă în fața unui invadator lipsit de cuviiință:  întors din lume – / iarba verde de-acasă / întrece gardul. Viața autentică e conservată doar în albumul cu amintiri: geamuri termopan – / răsfoind fotografii / cu flori de gheață.
            Nici vorbă însă să fie totul deprimant și irecuperabil. În ciuda ponoaselor, întîmplările curente, printr-un efect empatic, refac de la sine tonusul deficitar: greiere-n cizmă - / după amiază tata / coseşte desculţ; bătrâni la coasă – / ferit cu grijă cuibul / de prepeliţă. Lucrurile și ființele mărunte și efemere, însuflețirea lor, iradiază în jur o energie reconfortantă: baston pe bancă – / orbul se îndreaptă spre / teiul înflorit;  tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul, care trebuie parcă împărtășită și cu cei ce s-au dus: cireși înfloriți- / trag lângă geam fotoliul / gol al bunicii. Chiar și degringolada satului păstrează în ea un reper indestructibil:

casa natală –
doar Carul Mare mai e
la locul lui

Cînd și cînd, mai degrabă în momente cînd lumea civilizată dă rateuri, timidă, lumina veritabilă se reîntoarce în toată splendoarea ei: pană de curent – / strada luminată de / regina nopții.
            Nărăvit la epigramă, autorul are și poeme în care ironia este mai manifestă. Dar în acelaș stil mucalit și laconic surprinzînd nedumerirea copilului: s-a dus bunicul – / parcă și Mos Crăciun / arată altfel, aplecarea bunicii spre calicie: cireși înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri, palpitațiile bunicului: ceas de perete – / inima bunicului / tot pierde ritmul, poznele copiilor miloși peste măsură: cuțite lucind –  / sub patul copiilor / mielul de Paște, farsele destinului:  zi de-amnistie – / pe poarta închisorii / e scos un coșciug, surprizele talciocului:  zi însorită – / în piața de vechituri / marfă proaspătă, rostul cărților în vremi de restriște:  noapte geroasă – / cărțile de căpătâi / la gura sobei și, de ce nu, prognoza vremilor ce vin: ultimul pătrar – / în vârful catedralei / o semilună.
            Merită să evidențiez dintre multele poeme cu tematică rurală două care observă simetria și solidaritatea dintre firea umană și vremea doar aparent capricioasă: fulgi mari peste sat – / mama cerne făină / pentru cozonaci; prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă.
            Se pare că, cel puțin într-o viziune lirică, natura preia fără nicio întrerupere, dar într-o manieră originală ritualurile omenești.

casă uitată –
an după an mai dese
lăcrămioarele

Corneliu Traian Atanasiu


_________
*Petru-Ioan Gârda - Frunzele toamnei



Un comentariu: