Un haiku neconvenţional (I)

Studiul următor, scris de Dumitru Radu, a fost publicat în volumul “Umbra muntelui miroase a răşină“ de Dan Doman, apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, în luna iulie 2009. Am împărţit eseul, prea lung pentru spaţiul nostru, în mai multe părţi. Ilustraţia cărţii a fost făcută de profesoara Elena Stoica.

Un haiku neconvenţional (I)

UN HAIKU ERETIC

de Dumitru Radu

Autorul ne convinge de la început că ştie să scrie şi că scrisul său stă sub sub semnul unor metamorfoze, a unor perfectări continue ce nu pot avea loc decît într-un “atelier de haiku”, aşa cum modest îşi defineşte volumul.

Dan Doman se deosebeşte de confraţii de generaţie prin mai multe trăsături, pe care vom încerca să le creionăm în rîndurile următoare. Şi dacă epitetul din titlu pare bizar la prima vedere, vom vedea că nu e departe de adevăr.

Ignorînd silabismul atît de canonizat de unii discipoli ce-l hipertrofiază adesea în dauna esenţei, operînd în spaţiul teluric sau celest, autorul s-a bucurat de aprecieri unanime. De altfel, putem constata că această modalitate mai liberă de abordare a haiku-ului e din ce în ce mai agreată în lume, majoritatea premiilor de prestigiu acordate confirmînd-o.

Acest eretism îi dă poetului forţa de impact cu realul, posibilitatea de a-l radiografia, de a-i pune în lumină frumuseţile, dincolo de cazna contabilizării de silabe.

Prezenţă constantă în periodicele de haiku autohtone, poetul cunoaşte o apreciere şi peste hotare, dovadă numeroasele premii obţinute în ultimii ani.

Dan Doman se mai deosebeşte de alţii şi prin orizontul teoretic ce-i dă o flexibilitate şi o optică ce depăşeşte aria îngustă a unui artizan.

Mai amintesc şi faptul că fiind geolog de profesie, colindă munţii, conjunctură ce îi oferă peisaje variate, pitoreşti, inspiratoare de haiku, consemnate în blocnotesul nelipsit din rucsacul său.

Orice studiu asupra unui volum nu poate surprinde decît o parte din universul pe care acesta îl dezvăluie. Modesta mea încercare de a evidenţia cîteva elemente din carte e poate temerară – Dan Doman este mai complex. Şi merită mai mult.

Orizontul teoretic. “De ce scriu aşa…”

Atenţia poetului este direcţionată nu numai spre poemul haiku, ci şi spre modalităţile de elaborare, de latura sa teoretică, de receptare.

Aceste aspecte s-au concretizat într-o comunicare susţinută la Festivalul internaţional de haiku din 2005 de la Constanţa, tipărită în revista Albatros.

Amintind de căile prin care se ajunge la haiku, autorul insistă asupra aceleia în care experienţele cotidiene converg către poem, dar care reclamă talent şi sensibilitate, cunoaşterea literaturii şi filosofiei nipone.

Dezvoltînd apoi aspecte privind forma, poetul optează pentru una liberă, important fiind mai mult spiritul haiku decît forma în care este prezentat poemul.

Găsim în volum interes pentru mai toate speciile poetice nipone (haiku, tanka, haibun, tanrenga, rengay, gunsaku, senryu). Dacă asupra haiku-ului este focalizată majoritatea atenţiei, asupra celorlalte specii ea diferă.

Tanka – un spaţiu secundar

Deşi scris bine, de aceeaşi valoare ca realizare ca haiku-ul, se pare că poetul acordă acestui poem un interes ceva mai redus, cu toate că libertăţile ce-i permit un diapazon liric mai larg ar fi mai tentante.

Cele cîteva secvenţe tanka ne dezvăluie o dozare echilibrată a materialului tematic. Nu lipsesc nici unele paradoxuri, cum ar fi compasiunea pentru locomotive devenite fiare vechi, contrastînd cu viaţa ce pulsează lîngă ele:

uriaşe porţi de fier

fără clanţe—

cum mai cresc mîţişorii

sub cazane ruginite

şi coşuri fără fum

Sau vîntul asimilat ca prieten pe cărările ce le străbătea odinioară:

dintre toţi copiii

de-odinioară

ţi-a rămas un prieten—

vînt rece de primăvară

pe valea dintre dealuri

De asemenea, elementul mineral alături de cel vegetal la festinul primăvăratec:

salcîm înflorit—

încolăcită de rădăcini

noduroase

o piatră din vechiul pavaj

iese la lumină

Cu talentul pe care-l are, acordînd un spaţiu mai generos şi acestei specii, creaţia poetică a lui Dan Doman nu va avea decît de cîştigat.

Haibun – poveşti adevărate

Familiarizat cu experienţa prozei (autorul scrie şi poveşti pentru copii), ne-am fi aşteptat ca aici să exceleze. Încercînd o poziţie obiectivă, putem spune că poetul a realizat un haibun mai puţin reuşit decît haiku-ul, deşi ideile ce-l animă sînt generoase şi interesante. Cele două haibunuri, În Ţara Basmelor şi Început de campanie relevă un discurs mai plat. Haiku-urile îşi păstrează însă valoarea constatată în alte părţi.

Cred în potenţialul creator al poetului, în fantezia sa, care va aduce şi aici suflul ce-l caracterizează.

Deşi numărul haibunurilor nu e relevant, ele se situează totuşi deasupra producţiei multor confraţi ce n-au depăşit ca stil şi realizare nivelul unor creaţii modeste.

Tanrenga – bucuria dialogului

Specie poetică mai recentă la noi, tanrenga a fost rapid asimilată şi experimentată de poet, fapt demonstrat şi prin numărul de autori cu care a colaborat pentru realizarea ei. Replicile pe care le dă completează bine partea iniţială a poemului, înţelegînd intenţiile partenerului.

Să exemplificăm cu cîteva poeme.

Pietre ieşite din mîl (cu poetul Radu Patrichi)

Lună plină DD

peste coasta cosită

trec pîlcuri de nori—

jos alunecă-n tăcere RP

din cînd în cînd o umbră

Casa dărîmată RP

au rămas doar portiţa

şi cutia de scrisori—

lîngă ele o cioară DD

îngheţată-n zăpadă

Bojdeuca peticită (cu poetul Dumitru Radu)

Zăpada căzînd DD

în lumina lămpii de gaz

coboară un paing—

alpinistul ajunge DR

seara la cabană

Se lasă seara DR

în vuietul străzii

doar cerşetorul tace—

o pînză de păianjen DD

tremură sub grindă

Munţii de pe lună (cu poetul Iulian Dămăcuş)

Fluieră vîntul ID

pe calea ferată

un melc—

moara de vînt cu pînze DD

oprită sub stele

Înserare în munţi DD

lumina unei case

în depărtare—

pendula veche ID

licăreşte din cînd în cînd

Brînduşa tîrzie (cu poeta Olga Neagu)

Înaintea mea ON

traversînd secolele

broasca ţestoasă—

vrejuri de curcubătă DD

înfloresc prin bălării

Mîinile aspre ON

bătrîna nu se-ndură

să atingă floarea—

pe brînduşa tîrzie DD

se-aştern fulgi de omăt

EFIGIILE CLIPEI

EFIGIILE CLIPEI

Dupã ştiinţa mea nu a existat nici un alt scriitor, pânã la Ana Ruse, care sã fi inscripţionat în titlurile a trei dintre cãrţile sale substantivul ,,clipã’’. Dânsa a fãcut-o cu acribie, se poate spune, arãtându-se pasionatã de sensurile termenului, fãrã ca pe undeva sã nu fie vorba şi de un exerciţiu- care sigur ţine de o ars poetica, de un program literar propriu.

Astfel, dupã ,,Trãiri de-o clipã’’ (Editura CAZ, 2003) şi ,,Miracolul din clipã’’ (Editura Boldaş, 2005), poeta revine cu ,,Efigii ale clipei’’ (Editura Boldaş, 2008, ediţie bilingvã româno-italianã conţinând haiku, senryu, tanka, haibun). S-ar zice cã-i vorba despre o marotã, o zonã spre care autoarea tinde pentru cã doar aici se simte în largul sãu, dacã nu s-ar vedea continuitatea şi creşterea substanţialã, trãdatã de numele volumelor. În plus, se poate intui apropierea, posibil intenţionatã, de ,,trezvie’’, termen caracteristic revelaţiei creştin-ortodoxe şi bine învecinat cu sensul ascuns al haiku-ului; şi uite aşa ne aducem aminte cã Andrei Tarkovski considera creaţia umanã rugãciune adresatã lui Dumnezeu.

singurãtate-/ paşii poştaşului/ se pierd în omãt

…aşa porneşte volumul ,,Efigii ale clipei’’, cu singurãtatea unor paşi care sigur vor dispare mai apoi, acoperiţi de nea sau topiţi cândva, odatã cu ivirea primãverii ; începutul înseamnã singurãtate- termen descriptiv al unei stãri, potenţat inteligent de kireji, pauza de sens; imediat, paşii poştaşului, cel care duce şi aduce veşti, care reprezintã legãtura esenţialã cu lumea, ne readuc în mediul social, prezent inevitabil oriunde se aflã şi omul; iar finalul se pierd în omãt descrie relaţia cu acest mediu, mãrturiseşte despre legãturile mai mereu neclare, de convenienţã şi desigur fragile ale omului, în timp; timpul Anei Ruse şi viaţa sa. Cât despre noi, cei care ,,locuim’’ atâta vreme în faţa calculatorului şi televizorului, sã ne mulţumim în continuare cu multele alte clipe de introspecţie ale autoarei, reprezentate de poeme ce migreazã spre memoria noastrã afectivã. De pildã:

raze de lunã/ vibrând uşor în ţurţuri-/ câtã tãcere

De data aceasta avem întru început expresia raze de lunã, sintagmã care poate evidenţia lumina înconjuratã de întunericul ce nu o poate cuprinde; dar funcţia razelor de lunã nu este, acum, numai de a învinge noaptea ci şi de a atrage atenţia asupra întâlnirii fizic-sensibile, a douã regnuri diferite, astral şi solid: vibrând uşor în ţurţuri. Pauza de sens nu face altceva decât sã dea rãgazul pentru a înţelege ceea ce ni se spune, de a aproba imaginea apei îngheţate în care lumina- undã şi corpuscul- vibreazã; câtã tãcere, ultimul vers, accentueazã ceea ce deja ni s-a arãtat, ducându-se şi ducându-ne spre memorabilul poem într-un vers al lui Ion Pillat: ,,Nu vorbele, tãcerea dã cântecului glas.’’ Cãci acea vibraţie înseamnã sigur sunet, muzicã pentru cel care are organ sã o recepteze. Şi iatã, într-o notã comunã, de continuitate, un alt poem:

toţi salcâmii/ înfloriţi în curte-/ sting becurile

Pentru cei trãiţi în Bãrãgan, dar nu numai- a se vedea germenele primului volum din ,,Moromeţii’’- salcâmul înseamnã o prezenţã nelipsitã: toţi salcâmii, tovarãşii noştri de locuire înfloriţi în curte. Ce altceva va sã zicã asta decât bucurie, adusã de albul de nea şi totuşi cald, bine mirositor, al ciorchinilor de flori din pomii ce biruiesc seceta şi încurcã vântoasele; şi apoi, odatã cu pauza de sens, un prim gest- de frondã, faţa de tehnica atât de neputincioasã uneori: sting becurile- cãci s-a fãcut luminã.

Astfel deruleazã Ana Ruse prin faţa noastrã efigii ale clipei, imagini de câteva secunde, descriind materia ce ne înconjoarã. Uneori, reuşitele poate cã nu sunt depline, cum este cazul poemelor tanka sau senryu; ceea ce rãmâne însã definitoriu este înţelegerea poetei pentru timpul cãruia îi aparţine şi cãruia i se dãruieşte total, de pildã într-un parc, vara:

ceas între flori-/ pe minutar gândacul/ se plimbã gratis

iulie 2009

Mircea Teculescu

Florin Grigoriu, 366 lecţii de haiku

Am primit, de puţin timp, cartea pe care o recomand iubitorilor de haiku. Ea a apărut în acest an la Editura Amurg sentimental.





Cartea are un format sobru. Pe coperta I este un „Peisaj”de Iulia Grigoriu, iar pe coperta a IV-a este o „Moară de vânt”, fotografie realizată de autor şi un haiku de Maria Adam. Prefaţa cărţii e semnată de Maria Adam.






Primul capitol se intitulează Lecţii de haiku. Sunt numerotate şi exemplificate 366 de lecţii. Voi cita câteva dintre ele.


„ 15. Haiku-ul nu este cugetare, sentinţă, ci doar desenul în cuvinte al unei clipe

Pe întuneric
mai grea-i singurătatea –
nici măcar umbra

Mioara Gheorghe

28. Haiku-ul trebuie să surprindă cititorul, să-l facă părtaş la o revelaţie

Foc stins
Prin fum
Cocorii

Valentin Busuioc
(revista Haiku, nr. 23-24, 2003)

29. «Spiritul haiku» este important în această poezie, nu neapărat 5-7-5 silabe

alt lac
alte broaşte –
ce de zgomote!

Manuela Miga
( revista Orfeu, nr. 11-12, 2000)

30. Comparaţiile, epitetele, metaforele sunt omeneşti. Haiku-ul, care este o poezie a naturii, prin excelenţă, nu le foloseşte

Fereastra deschisă –
pe cântarul din baie
frunze galbene

Ana Ruse
(revista Orfeu, nr. 11-12, 2000)

35. Haiku-ul fixează liric ce-i mic şi subtil

după ploaia de mai
melci în pelerinaj –
după curcubeu

Vasile Fluturel

61. Omul este parte integrantă a naturii. Aceasta afirmă, sugerează, transmite subtil haiku-ul.

Vuietul mării –
înfiorată mă întorc
spre fata cu flaut

Laura Văceanu
(Memoria clipei, Editura Ambasador, colecţia Orfeu, Tg. Mureş)

68. Haiku-ul nu trebuie să fie absurd
În ploaia de vară
sub teiul din deal
două siluete

Maria Tirenescu
(din revista Examene)

69. Graţiozitatea, diafanul caracterizează haiku-ul

Fiecare picătură
pleacă din ţurţure
cu lumina lunii

Ion Codrescu

70. Nu gândirea deşteaptă, ingenioasă, ci surprinderea clipei dă strălucirea haiku-ului.

Sfârşitul verii –
castelele de nisip
abandonate pe plajă

Ioan Găbudean
(Castelele de nisip, Editura Ambasador, colecţia Orfeu, Tg. Mureş, 1998)

71. Haiku-ul este scris la timpul prezent.

Sabia unei frunze
despicând
aerul

Romulus Bucur
(revista Haiku, nr. 13, 1996)

77. Haiku-ul adevărat se încheie cu un substantiv.

Prispa veche –
crai nou
prin viţa de vie

Ecaterina Dărăban
(Vânzătorul de amintiri, colecţia Orfeu, 2000)

78. În haiku se evită scrierea de verbe şi de adverbe

Vânt de toamnă –
lângă taraba de cărţi
un câine de strajă

Radu Patrichi
(Bucuria ploii, Ed. Ambasador, colecţia Orfeu, tg. Mureş, 1999)

85. Nu zgomotul citadin, ci retragerea în natură, sărăcia sau bogăţia nu există ca atare în natură, ci doar existenţa în armonii subtile

Toată-nflorită
rochiţa rândunicii –
peste mărăcini

Emilia Dumitrescu
(Alunecâd în timp, Editura Haiku, 1996)

86. În haiku e bine a prezenta întâi peisajul larg, apoi amănuntul, relevanţa

Pe ger năpraznic
primeşte primul sărut.
Bujori în obraji.

Cornelia Atanasiu
(De sub tăceri, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1999)

87. În haiku se folosesc toate semnele de punctuaţie. Sunt haijini care nu le folosesc

Poeţii clasici –
Pe vremea lor nămeţii
până la streşini

Şerban Codrin
(revista Albatros, vol X, 2000-2001, Constanţa)

103. Prospeţimea imaginii, iată un alt principiu al poticii haiku-ului.

Caraiman –
crucea din vârf
spintecă norii

Dumitru Ene-Zărneşti
(Cocorul de pază, Editura Lada-Muntenia, Constanţa, 2000)

115. Forţa haiku-ului este în aceea ce nu spune, prin absenţa lucrurilor trăieşte, descriind «cruditatea» lor

Cad peste Grivei
petale de cais.
A deschis un ochi

Ştefan Teodoru
(Întâlnire în amurg, Editura Haiku, 1994)

127. Haiku-ul este un poem scurt. Cel mai adesea are 17 silabe. El întruneşte în jurul său autori, reviste, şcoli poetice, colocvii, pasiuni, dragoste, viaţă.

Casă de vânzare –
zarzărul înfloreşte
ca niciodată

Ion Codrescu

140. Haiku-ul este un poem scurt, ce se citeşte repede, dar te pune pe gânduri

Pragul uşii
doar umbra mea reuşeşte
să-l treacă

George Bădărău
(revista Haiku, nr. 15, 1996)

144. Nu denaturaţi, nu schimbaţi, nu pierdeţi puritatea inspiraţiei originale, spontaneitatea! Copiii ( şi cei din noi) scriu cele mai frumoase haiku-uri

vânt de iarnă –
pescăruşii se înalţă
odată cu valul

Dan Doman
(Pescăruşii se înalţă odată cu valul, Editura Ambasador, 2000)

153. Sugestia golului, a tăcerii – iată o caracteristică estetică a haiku-ului

Vin valuri vuind
Dar nici o corabie,
nici un pescăruş.

Vasile Moldovan

193. Haiku-ul este o poezie picturală

furtună cu tunete –
de sub cloşcă apare
capul unui pui

Ion Codrescu
(Oaspete străin, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999)

221. Secvenţa haiku este un grupaj de haiku-uri pe aceeaşi temă, variaţiuni reflectând stări, momente, peisaje diferite

Mântuitorul –
chiciura înfăşurându-I
trupul pe cruce

Salcie pe mal –
rugăciune în zorii
de primăvară

Şerban Codrin
(In perpetua lucet în Amurg sentimental, aug. 1996, apoi în volumul antologic)"

Alte „lecţii” se referă la rolul cuvintelor sezonale, la revistele de haiku apărute la noi în ţară, la traduceri şi la haijinii români cu rezultate remarcabile. Se fac referiri şi la tanka, dar şi la poemul într-un vers. Sunt abordate teme ca: pisica în haiku, frunza în haiku, melci la plimbare, greieriada, fluturii, stolul de berze, râme şi furnici, poeme cu arici, taina haiku-ului.

La meditator este al doilea capitol. Aici, autorul se referă la site-ul ROMANIAN KUKAI şi la concursul organizat aici. Plecând de la etapa în care s-a cerut concurenţilor să scrie un haiku folosind sintagma „luna de gheaţă”, autorul analizează poemele din concurs şi are prilejul să lege aceste explicaţii de opera altor poeţi despre care afirmă că au scris în spirit haiku.

În Meditaţie numărul 2, capitolul următor al cărţii, poetul Florin Grigoriu se referă la una dintre etapele de concurs de senryu.

Capitolul Meditaţii/lecţiile 3-5 conţin informaţii despre activităţile la care participă poeţii români care scriu haiku: simpozioane, colocvii, publicări de reviste, congrese etc.

Pe malul mării, al XIV-lea Colocviu Naţional de Haiku este capitolul care prezintă cu lux de amănunte programul colocviului, rezultatele, dezbaterile, lansările de carte care au avut loc.

Urmează capitolul Examen de haiku, o listă de poeme pe care cititorii le pot comenta, pe baza cunoştinţelor dobândite prin citirea cărţii.

Dintr-o carte bine structurată nu putea să lipsească un Indice de nume, util celor care vor să găsească rapid unele informţii referitoare la un anumit poet ale cărui haiku-uri sunt citate în carte.

Am parcurs cu plăcere această lucrare. Stilul poetului Florin Grigoriu e captivant. Citisem multe dintre poemele care şi-au găsit loc în lucrare, dar comentariile şi precizările pe care le face autrorul îmi sunt de mare ajutor în clarificarea unor idei. Aceste „lecţii” sunt cu atât mai utile unor poeţi care au citit mai puţin în legătură cu această specie literară. (Am văzut că haiku-ul este abordat de tot mai mulţi poeţi aflaţi la începutul activităţii. Şi sunt mulţi acei care cred că scriu haiku doar dacă poemul lor are 5-7-5 silabe.)

PRIMUL COCOR romanian haiku, anul I de concurs

Volumul apare la împlinirea unui an de cînd se desfăşoară concursul săptămînal de pe Romanian Haiku, este tipărit la Editura Grinta din Cluj, are 188 de pagini şi cuprinde poemele a 18 autori participanţi la concurs. În prima parte se află toate poeme premiate în cele 52 de săptămîni, iar în cea de a doua încă 12 poeme ale fiecărui autor, însoţite de o fotografie şi o scurtă notă biografică.

Cuvînt înainte

Sînt foarte încîntat că volumul de faţă iese prin colaborarea cîtorva dintre participanţii la concursul săptămînal desfăşurat pe Romanian Haiku. Dorinţa mea, la scurt timp după ce am lansat site-ul şi concursul ROMANIAN KUKAI, a fost aceea de a închega o comunitate online a iubitorilor de poezie niponă. Un lucru de a cărui dificultate mi-am dat seama abia pe parcurs. Căci, deşi internetul oferă mijloace de comunicare şi informare de excepţie faţă de cele existente înainte, mijloace pe care, măcar în parte, am reuşit să le găsesc şi să le pun în valoare, spiritul de cooperare care să însufleţească şi să articuleze comunitatea se naşte destul anevoios.

Dan Norea, coordonatorul acestei iniţiative editoriale, m-a rugat să încep de la Adam şi Eva şi să fac un scurt istoric al celor petrecute. Strămoşii sînt recenţi, abia s-au ridicat pe picioare şi se clatină caraghios în mers, dar se pot spune istorioare amuzante despre ei. Totul a început din dorinţa de a încerca un concurs lunar de haiku în limba română după modelul Shiki Monthly Kukai. Împreună cu Magdalena Dale şi Maria Tirenescu, şi ele mai vechi în activitatea pe site-uri literare, am deschis pe un blog, ROMANIAN KUKAI, în februarie 2007, un spaţiu de discuţie unde am pregătit lansarea concursului. Aceasta s-a produs pe 1 aprilie 2007 şi, neaşteptat, a avut ecou şi succes, dovadă că împlinim doi ani şi concursul a mobilizat tot mai mulţi participanţi atît dintre cei obişnuiţi cu internetul, cît şi dintre cei care s-au apropiat de el abia prin seducţia concursului.

La această distanţă nesemnificativă totuşi faţă de începuturi, pot spune că am acumulat o experienţă revelatoare cu privire la comunitatea care trebuie (re)constituită. Ea a fost o comunitate destul de laxă, gata oricînd să se destrame, angrenată de multe ori în conflicte intestine fără miză majoră. Făcînd un mic recensămînt (incipient şi incomplet) al celor care au figurat în reviste şi antologii, cifra a depăşit 400 de autori. Cît priveşte activitatea lor şi felul în care erau în contact unii cu alţii, această cifră este totuşi înşelătoare. Este de crezut, mai curînd, că e vorba în majoritate de persoane cu oarecari preocupări literare (dacă nu de-a dreptul simpli veleitari) care s-au întîlnit doar tangenţial şi conjunctural cu revistele sau antologiile. Au fost o mulţime de comete abătute prin preajma haiku-ului şi reîntoarse în spaţiul dintre stele. Despre care, cei care i-au publicat nu ştiu mai mult decît spun rîndurile goale din Cărţi şi autori.

Am încercat să diversific ceea ce putea oferi site-ul ca informaţie astfel încît concursul să se constituie într-o modalitate de iniţiere şi perfecţionare în a scrie haiku. Treptat au apărut şi comentarii la poeme, lecţii de haiku, articole teoretice, dar şi interviuri şi portrete ale celor care au organizat activitatea iubitorilor de haiku.

Apoi, pentru cerinţe de moment, dar şi descoperind oportunităţi noi ale netului, am creat o constelaţie de site-uri care să acopere şi să susţină activităţi variate şi atractive. La început, am înfiinţat 4 site-uri sezonale pentru cei care doreau să-şi publice online creaţiile şi să fie comentaţi de alţii. Pe OGLINDIRI, am oferit un spaţiu pentru prezentarea vitrinei cu premii ale celor ce scriu haiku. Ulterior, descoperind slide-show-ul, am făcut, cu ocazia împlinirii unui an de concurs, doar pentru ROMANIAN KUKAI, o colecţie a celor mai buni lună de lună. Tot atunci, am făcut şi prima antologie online a premiaţilor RK.

În anul 2008, m-am concentrat pentru a oferi spaţiu virtual şi celor care nu ştiu să folosească internetul, dar sînt personalităţi valoroase ale comunităţii. Astfel, am făcut mai multe bloguri pentru revista Crizantema a lui Ioan Găbudean, pentru revista Micul Orion a lui Şerban Codrin şi pentru eseurile despre haiku şi articolele despre ikebana ale Manuelei Miga. De asemenea, am oferit un spaţiu colocviului de la Constanţa cu tema Haibunul. În acelaşi an, descoperind posibilitatea de găzduire a fişierelor în formatul carte răsfoită pe calaméo, am înfiinţat BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI care deţine în prezent deja 34 de publicaţii cu cu 1607 pagini şi are 3600 de vizitatori.

În 2009, care sper să fie un an al cooperării, funcţionează Un haiku pe zi unde oricine doreşte poate face exerciţiul de a completa un vers lipsă dintr-un haiku. Sînt lansate deja alte două site-uri care invită colaboratorii să devină autori online: Prezenţe româneşti unde să prezinte (singuri) pe cei remarcaţi în concursuri şi pe site-uri străine şi Raftul cu cărţi unde să fie afişate evenimente editoriale: apariţii de volume, semnalări, lansări de carte, recenzii.

Am lăsat la urmă Romanian Haiku. Şi nu degeaba, pentru că el este cel dintîi care demonstrează faptul că o cooperare constantă online între autorii de haiku poate să existe şi să dea rezultate remarcabile. Înfiinţat în iunie 2007, ca un grup de discuţii, RH a avut o scurtă evoluţie în care membrii doreau să-şi expună poemele şi să fie comentaţi. Ulterior însă, la iniţiativa Valeriei Tamaş, după ceva tatonări, luni 19 noiembrie 2007 a fost lansat concursul săptămînal. Valeriei i s-a alăturat curînd ca organizator şi Dan Norea, amîndoi susţinînd cu brio mersul concursului. Mai tîrziu, Livia Ciupav s-a oferit să completeze pentru cîştigători cîte o diplomă electronică. Alături de ei, membrii grupului participanţi la concurs au dovedit că se poate susţine o activitate colegială care să stimuleze pe fiecare dintre ei să prezinte săptămînal un număr de poeme şi să le aprecieze pe ale celorlalţi. Coeziunea grupului s-a dovedit şi atunci cînd a reuşit să aplaneze cîteva inflamări ivite pe parcurs. Concursul s-a desfăşurat cu regularitate şi, la împlinirea unui an, participanţii au dorit să aibă şi un volum reprezentativ pe hîrtie pe care, cum era firesc, l-au pregătit şi editat singuri.

Felicitîndu-i pe toţi membrii grupului, prezenţi sau nu în volum, mulţumesc celor ce s-au îngrijit de apariţia lui şi le urez să poată repeta an de an această reuşită.

Corneliu Traian Atanasiu

Cuvânt un pic după

Când, în discuţiile de pe grupul Romanian Haiku, am ajuns la concluzia că după un an de concurs, e bine şi frumos să publicăm o carte cu poemele participante, prima problemă la care am căzut cu toţii de acord a fost: nu va fi o antologie, ci un volum colectiv. O antologie presupune o selecţie a unei persoane avizate, deci un standard de calitate a poemelor, pe care nu suntem convinşi că l-am atins.

În schimb, titulatura de volum colectiv s-a potrivit mai bine decât credeam la început. Structura volumului a fost stabilită în colectiv, munca a fost executată în colectiv, până şi titlul a fost votat în colectiv, din câteva zeci de variante.

Totuşi, trebuie menţionat colectivul de redactare, care a efectuat culegerea computerizată, tehnoredactarea, pregătirea grafică. E vorba de Livia Ciupav, Valeria Tamaş, Dan Norea şi Ion Untaru. Acestora li s-au alăturat Corina Ion, care a realizat desenele din interior, Corneliu Traian Atanasiu cu contribuţii la tehnoredactare şi Ioan Marinescu-Puiu, de mare ajutor în alegerea editurii.

Singurul lucru care ar trebui adăugat este acela că, odată creat un făgaş, anul II de concurs va avea şi el, probabil, volumul lui. Sperăm, şi anul III. Şi...

Dan Norea

ANTOLOGIE DE HAIKU ROMANIAN KUKAI

Antologia apare cu ocazia împlinirii a doi ani de la primul concurs desfăşurat pe ROMANIAN KUKAI şi conţine poeme selectate din cele peste 3400 propuse la cele 24 de concursuri de haiku, 5 concursuri de senryu şi 69 concursuri săptămînale de haiku. Manuela Miga a selectat şi ordonat doar 82 de poeme care aparţin celor 36 de autori prezenţi în antologie. Selecţia austeră a realizat o culegere de poeme valoroase şi reprezentativă.

ANTOLOGIE DE HAIKU
ROMANIAN KUKAI

aprilie 2007 – martie 2009

grinta

http://romaniankukai.blogspot.com/

Alăturarea de cuvinte ROMANIAN KUKAI poate părea rebarbativă. Totuşi ea are o motivaţie destul de simplă: este numele unui site care încearcă să închege şi să stimuleze evoluţia comunităţii celor ce scriu haiku în limba română. Kukaiul este un gen de concurs, originar din Japonia, în care participanţii aleg prin vot cele mai bune poeme. Concursul nostru, imitînd modelul japonez, se desfăşoară online (de unde apelul la un cuvînt englezesc, limba deja universală a internetului).

Antologia de faţă este una aniversară, ocazionată de împlinirea a doi ani de cînd concursul se desfăşoară lună de lună. Poemele sînt selecţionate însă şi din alt concurs, săptămînal, desfăşurat pe grupul yahoo Romanian Haiku.

Dincolo de aceste concursuri, ROMANIAN KUKAI şi-a asumat însă şi un proiect de înzestrare a mişcării haiku din România cu o minimă bază de date referitoare la poezia niponă care să fie oricînd accesibilă celor care doresc s-o utilizeze. Pentru aceasta, în jurul site-ului iniţial, am dezvoltat o adevărată constelaţie de alte peste 20 de site-uri care sînt menite să le ofere celor interesaţi de haiku informaţia necesară. Dorinţa noastră este ca internetul să devină locul privilegiat de întîlnire al iubitorilor de haiku, iar comunitatea să fie însufleţită de spiritul de cooperare înlesnit şi stimulat de internet.

Corneliu Traian Atanasiu

Cuvântul antologatorului

Antologia de faţă s-a născut la iniţiativa creatorului şi administratorului site-ului RK, Cornel Atanasiu. Răspunzând solicitării sale, m-am aplecat asupra a circa 3400 de haiku-uri prezentate la 24 concursuri lunare, 69 de concursuri săptămânale şi 5 de senryu. Cu excepţia haiku-urilor din concursurile săptămânale, poemele au ajuns la mine sub protecţia anonimatului. Am selecţionat 82 de haiku-uri, procentul fiind de circa 2, 1%.

Criteriile de selecţie au fost cele prezentate pe larg în articolul meu „Comentând haiku” şi cele cuprinse în criteriile de apreciere ale juriului publicate pe site în ianuarie 2009. Pe scurt, fără să departajez haiku-urile de senryu-uri, fără să număr silabe, ori să vânez kiregi-uri sau kigo-uri cu îndârjire, am ales poemele care mi-au bucurat urechile (nu cele de fiecare zi, ci altele, specia-lizate) şi kokoro (spiritul, mintea, inima). Experienţa şi lecturile acumulate în aproape 20 de ani de exersare a diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate, precum şi cei 28 de ani de practicare a ikebanei mi-au modelat sensibilitatea şi mi-au facilitat asimilarea şi integrarea noţiunilor fundamentale de cultură şi limbă japoneză; acestea mi-au permis să renasc într-o nouă matrice culturală cu valori atât de diferite de ale noastre, occidentali stângaci în utilizarea emisferei drepte a creierului.

Percepute ca o fericită unicitate, haiku-urile şi-au găsit aproape singure locul în numirea şi curgerea anotimpurilor. Înclinându-mă în faţa personalităţii lor, au purces la alcătuirea stolului de ciocârlii – arhetip solar, simbol al cântecului contopit cu zborul ce ocupă un loc aparte în sufletul românului - ajungând la pepeni în cel mai pur spirit mioritic; evident, vara este anotimpul care i-a inspirat cel mai mult pe autorii noştri. Găsindu-şi liderul în haiku-ul care a rezolvat cel mai ingenios sintagma „lumina din geam” propusă ca temă, poemele fără kigo s-au auto-exilat cu ironie în ultimul capitol, o groapă menită să sporească strălucirea luminii.

Am intervenit şi eu pe alocuri nuanţând progresia (temporală, a scurgerii anotimpurilor, ori a senti-mentelor - de exemplu, micro-secvenţele cuprinse între paginile 39 – 41 şi 61 - 63), accentuând contrastul (linişte/zgomot p. 57 - 58, pisică/câine p. 74 - 75), ori cultivând asociaţia (diferite elemente vegetale - primele 4 haiku-uri de toamnă) sau integrarea (p. 111 – 113), proce-dee împrumutate din tehnica alcătuirii antologiilor de poezie clasică japoneză. În spaţiul fiecărui capitol, primul/primele şi ultimul/ultimile haiku-uri sunt purtătoare de hon’ i (natura esenţială), de ceea ce consider definitoriu (pentru primăvară: prima tresărire înţeleasă ca început al creşterii, reînnoirii şi împlinirea dragostei - ultimul haiku). Uneori kigo-ul nu este explicit (la p. 72, poteca devine inexistentă, acoperită de un strat gros de zăpadă), alteori intră în joc convenţia (fără altă precizare, luna este kigo de toamnă; culorile toamnei sunt solitudinea şi tristeţea – p. 57, 58).

Dincolo de valoarea haiku-urilor în sine (între noi fie vorba, ele trebuie să fie inegale, mai precis de fond şi design, supa ajutându-ne să simţim mai bine gustul găluştelor şi să nu ne înecăm cu ele), valoarea unei antologii constă în crearea unui arhipelag viu pornind de la insule-haiku. Autori foarte diferiţi şi haiku-urile lor disparate se unesc în propoziţii care încep să spună o minunată poveste, mai multe poveşti pline de sensuri, în funcţie de sensibilitatea şi cultura urechilor care ascultă. În acest proces autorii pălesc în favoarea coerenţei întregului. De altfel, cred că nu există decât un singur Creator, ceilalţi fiind „de mâna a doua, de mâna a noua”: cei care au creat, dăltuit şi şlefuit limba, apoi poeţii, criticii şi istoricii, creatorii de gust, modele, categorii estetice şi reguli; „noi” venim la urmă.

Le mulţumesc şi pe această cale celor ce au reuşit să depăşească (în buna tradiţie zen, dacă poate fi o consolare) micul şi iluzoriul ego de Autor şi să colaboreze la armonizarea detaliilor care au permis o mai lină legătură între haiku-uri ori la perfecţionarea - în sine - a insulelor fără nume devenite pagini dintr-un poem mai mare, fără nume şi el.

Manuela Miga

Semne in lemne

Prin iarnă, notam undeva că, după contorul Good Counter, ROMANIAN KUKAI avea o medie de 3000 vizitatori pe lună. Astăzi depăşim deja 4700 (23840:5). Nu-i de mirare că ne găsesc şi persoane cu preocupări şi realizări care se apropie prin afinităţi de domeniul haiku-ului. Lui Mircea Albu i-a plăcut să vadă şi să fotografieze lemnul, nodurile lui şi ceea ce anumite configuraţii ale lor păreau să spună fiinţei contemplative. Rezultatul acestei pasiuni este albumul pe care îl semnalăm mai jos. Ocazie cu care îi mulţumim autorului care ne-a oferit cîteva volume pentru a le oferi ca premii la concursul nostru.

*

Semne in lemne

Pentru Mircea Albu - fotograful artist, zamislirea de imagini din lumina - fotografia este fara indoiala un mod de a fi intr-o viziune proprie, originala care s-a implinit si prin mari succese in tara si peste hotare.

Creatia sa ce se cifreaza la mii de imagini are eclatanta adevarului surprins clipa de clipa in varii ipostaze ale naturii si existentei. Ceea ce singularizeaza aceasta vasta creatie realizata in mai bine de trei decenii de travaliu fotografic autentic este o ardenta traire spirituala ce confera imaginilor sale o vibratie anume, pretioasa, o secventializare, o structurare a formei, dar si alegerea modularii cromatice in evidentierea energiei luminii in acest volum, SEMNE IN LEMNE, Mircea Albu isi dezvaluie o fata ascunsa care ne permite sa surprindem intreaga gama a trairilor artistice in preajma a ceea ce multora dintre noi li se pare apropiat uneori chiar similar - destinul copacului, al padurii, al intregii naturi.

Aceasta apropiere de destin pare a fi o aluzie la unele discipline spirituale, antroposofice in care copacul este asemeni omului, imaginile dedicate lemnului, si intr-un sens mai larg padurii, devin metafore.

Imaginile sale - elogiu al lemnului - clamari metaforice ale unor stari de intensa spiritualizare in declansare, apartin prin secventializare secolului nostru, dar sint in acelasi timp prin emblemele - esenta, vechi de cind lumea.

Confruntarea cu sine, lupta intre Bine si Rau, nostalgia chemarii paradisiace, Iubirea si Moartea antrenata intr-o perpetua opozitie, Speranta si Adevarul sint straluminari de intelegere, de benefica si autentica traire inteleapta ce se deslusesc in viziunea artistului.

Rind pe rind sint zamislite printr-o electiva alegere a imaginilor himere ale lemnului conform conceptiei artistului fotograf ca: fotografia este o modalitate de a opri timpul si totodata de a scrie cu lumina istoria clipei. . . in fiecare lemn/ sta un semn/ care-si asteapta descifrarea.

Apar cu fiecare frintura de lemn fotografiat ingeri ai padurii - ca inima a bradului, sau ca urechi ale frunzei, ce permite trecerea spre alt tarim.

Intruchiparea in lemn ce tine pe Ana si copilul in chingi sub vointa lui Manole creeaza in imaginea fotografica prin modulari spectaculoase ale fibrelor, ideea sacrificiului. Alaturarea imaginii pasarii mistuite de foc, dar renascute – Phoenix cu aceea a Semnului vietii - bob - fata contorsionata ca insasi existenta, blind si crincen in acelasi timp ne ofera o intelegere mai clara asupra orizontului artistului.

Tenebrele, asemeni unei fiare din fibre de lemn, groaza in fata stihiilor dezlantuite poate fi un pandant al Furtunii de ginduri, ca un ochi intredeschis intr-o mare de valuri din fibra - toate metafore revelatorii iscate din cercetarea inspirata a copacului.

Metaforele sale revelatorii mai surprind Jocul cu soarta, incifrat in ridurile lemnului, un Strigat si mai ales chipuri ale tristetei, ale gindului, ale sufletului, ale lacrimei. . .

Esentele continua descoperind in lemn anotimpurile, casa, biserica, crucea, speranta. Si uneori Ascunzindu-te/ dupa noi/nu stii niciodata/ ce este de partea cealalta, cum zice artistul, prezentindu-si chipul in oglinda, imagine asemeni unui autoportret, deformat poate de gindurile proprii.

Grave aparent simple adevarate embleme de contopire cu marile adevaruri existentiale, prin inspirata originalitate a demersului fotografic, se supun unei coerente ce frizeaza autoritatea happening-ului, dar care sensibilizeaza, antreneaza fantezia amintindu-ne de cuvintele brincusiene: simplitatea este complexitate rezolvata.

Impresioneaza in aceasta creatie nu numai inzestrarea de exceptie a artistului, ci si bucuria in travaliul fotografic, in descoperirea de sine a trairii integrale, constient fiind de esenta si fragilitatea sa ca om si artist, avind puterea de a iubi toate zilele ca pe o singura zi.

Dr. Alexandra RUS