Caier isprăvit

Caier isprăvit*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Printre poemele cele mai reușite și mai delicate ale autoarei sînt cele încadrate în tematica nostalgică a satului lăsat în urmă. A satului și a casei străbune. E greu să găsești un laitmotiv mai potrivit decît gutuia pentru această temă. Pufoasă dar consistentă la mușcătură, aromată, luminoasă și totuși masivă cînd o strîngi în palmă, gutuia e un element decorativ firesc, modest dar totodată organic și auster al micii gospodării țărănești: opaițul stins - / luminând palid odaia / gutuia din geam. În gesturile bunicii este însă și un substitut pentru anotimpul puilor aurii de găină ținuți la fel în poală înainte de a crește și a pleca, îndepărtîndu-se, la școală: buna mângâind / gutuile din poală - / prima zi de școală. Poate de aceea, evocînd întoarcerea, ea rămîne un reper și o călăuză care nu greșește niciodată drumul: căutând drumul / spre casa bunicilor - / miros de gutui. Și totuși, s-ar putea să fie prea tîrziu:

nimeni pe cărare -

gutuile bunicii

veștejite-n geam

            De departe, de unde privește acum autoarea, emoția împletește motivul toamnei  într-o țesătură înrudită, în care firele vremii alternează cu cele ale vîrstei înaintate și ale tandreții unei priviri empatice: emoție de toamnă – / ochelarii bunicii / şterşi tot mai des. Ştersul insistent al ochelarilor n-o mai ajută cu nimic pe bunica, negurile toamnei s-au altoit pe albeața ochilor bătrîni. Așa cum bătrînul întomnat suferă de o slăbire accentuată și ireversibilă a auzului: bătrân în amurg - / cântecul greierilor / tot mai stins. Amurgul vieţii stinge totul. Pînă şi greierii.

Simbolic, bunica evocă atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi: la gura sobei - / din caierul bunicii / firul poveștii. Viața patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii. Care, iată, se poate lesne curma:

caier isprăvit -
motanul încă toarce-n
poala bunicii

Motanul, molipsit, prelungeşte torsul printr-o incantație trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi  fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată. La unison cu sfîrîitul neobosit al fusului se aduna răbdător fir pentru urzeala prin care  să se ţeasă povestea vieţii tale. Poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.

            Trebuie să remarc că poemele volumului sînt înșiruite impecabil în secvențe de cîte cinci. Una din ele, intitulată Potop de gînduri, se încheie cu poemul:

potop de gânduri -

doar tusea vecinului

mai face liniște

Deranjează pe cineva metafora? Nu ne muncesc oare gîndurile chiar așa,  potopindu-ne? Nu ne inundă, ne invadează, ne pustiesc și asta într-un vacarm de nedescris. Pentru că, asta sugerează poemul: opusul acestui gen de potop zgomotos este liniștea. Și reușește oare o tuse să oprească potopul? Da, pentru că brusc ne abate de la acel diluviu care, mai mult ca sigur, era unul meschin și egolatru. Dintr-odată, nu se știe de ce, uităm de eul care ne potopea și în conștiința noastră-și face loc altul. Cu suferința lui mai acută. Restul e tăcere.

            Se spune că haiku-ul nu este un poem de dragoste. Și nici nu este în sensul acelei poezii declarative și dulceag-pletorice, care abundă de înflorituri metaforice. Nimeni nu poate să nege însă faptul că poemul de mai jos n-ar fi unul de dragoste. E adevărat, unul care surprinde într-o unică  străfulgerare sindromul iubirii pînă la pierderea de sine. Să stai ore-n șir ochi în ochi cu ființa iubită, uitînd de ceaiul care s-a răcit în ceașcă este chiar iubirea, timpul acela divin în care sorbi și ești sorbit de iubire. Absorbit. Absent, captivat de ceva mai presus de ființa ta.

sorbindu-i privirea -

de mult uitat în ceaşcă

ceaiul verde

Profitînd de omonimia lui uitat, ultimele două versuri pot fi citite în două feluri. Sorbindu-i privirea, de-atîta/mult uitat/privit, el/ea a uitat/neglijat demult să mai soarbă și din ceaiul verde. O ambiguitate frucutoasă care sporește efectul poemului.

            În poemul următor ambiguitatea este aceea resimțită în cuvîntul foi, și pagini, și frunze, care, deși nu e prezent în poem, unifică lectura cu felul precipitat în care vîntul cititor răsfoiește frunzele.

lectură în parc -

cu nerăbdare vântul

întoarce frunzele

            Și poate nu fără rost, dînd foile, vîntul, s-a mai potolit, și-a ameliorat conduita, a devenit galant: seară de toamnă - / vântul ajută o frunză / să treacă strada. Respectul nu este însă doar de formă, dacă și zorul celor înfometați poate conteni în fața unor muzicanți umili și fără studii:  dintr-o dată tac / lingurile-n strachină - / concert de greieri.

Poate că greierele a rămas singurul vechi prieten, paznicul a ceea ce a fost, martorul tîrziu, chiriașul trist și resemnat al locurilor de unde am plecat prea devreme și impenitent: strig la poarta bunei – / din curte îmi răspunde / doar un greiere. Și parcă ieri citea scrisori de demult la lumina palidă a gutuii: gutuia în geam - / bunica citind scrisori / îngălbenite.

__________________

*Claudia Ramona Codău - Gutuia din geam