Fîntînă la drum

Fîntînă la drum*

Remarcabil în poemele lui Petru-Ioan Gârda este faptul că plonjează fără teamă în noianul tematic aparent uzat de autorii anteriori pe care se vede însă că i-a citit cu folos. Recuzita nu-l dovedește, știe mai mereu să a adauge patinei o nuanțare original-salutară: stele-n adâncuri – / între oglindă şi mâl, / câţi ani lumină!? Aceeași veghe pe prispă lîngă greieri și stele, dar golul este umplut de mireasma proaspătă a reginei nopții. Sau de noaptea regină?

veghe pe prispă –

între greieri şi stele,

regina nopţii

            Tensiunea de care are nevoie poemul este una fără stavile, aceea a vibrației solidare a întregului lumii:  vaporul plecând – / pe mare şi-n inimă / acelaşi zbucium. A vremii care nu este decît o veșnică reîntoarcere: omăt ca-n trecut – / l-aud iar pe tata / fluierând pe-afară. A toamnei care se strecoară în suflet și aburește ochelarii pe ambele părți: bunica la geam / ştergându-şi ochelarii –  / negura toamnei. A primăverii neiertătoare care a ajuns fără vrajbă pînă în pragul casei:   casa natală - / întâia primavară / cu iarbă în curte.

            Lucrurile singure regizează o tristețe a părăsirii: amurg în mai - / sub nuc un balansoar gol / legănându-se. O dezolare la care consimte ostenit și fluturele: arşiţă mare – / nehotărât prin ierburi / un fluture alb. O secătuire ardentă: toamnă fierbinte – / pe fundul pârâului / frunze uscate. Chiar și marea pare stoarsă de suculență și de nostalgii:

rada pustie –

tot mai departe de ţărm

vasul Speranţa

            La mărturisirea obiectivă a pustiirii se adaugă din belșug și amărăciunea provocată de apusul discret al satului: casa-n ruină – / consolidându-şi cuibul / primele berze și a sătenilor: s-au dus bătrânii – / doar un câine slab mai stă / pe prispa / casei. De viața de altădată rămasă parcă fără repere: canton desființat –  / acarul își privește / linia vieții sau copleșită de natura care-și reintră-n drepturi: casa bunicii – / neatinsă-n ogradă / zăpada de ieri. Pînă și ispita ierbii verde de acasă se preschimbă în fața unui invadator lipsit de cuviiință:  întors din lume – / iarba verde de-acasă / întrece gardul. Viața autentică e conservată doar în albumul cu amintiri: geamuri termopan – / răsfoind fotografii / cu flori de gheață.

            Nici vorbă însă să fie totul deprimant și irecuperabil. În ciuda ponoaselor, întîmplările curente, printr-un efect empatic, refac de la sine tonusul deficitar: greiere-n cizmă - / după amiază tata / coseşte desculţ; bătrâni la coasă – / ferit cu grijă cuibul / de prepeliţă. Lucrurile și ființele mărunte și efemere, însuflețirea lor, iradiază în jur o energie reconfortantă: baston pe bancă – / orbul se îndreaptă spre / teiul înflorit;  tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul, care trebuie parcă împărtășită și cu cei ce s-au dus: cireși înfloriți- / trag lângă geam fotoliul / gol al bunicii. Chiar și degringolada satului păstrează în ea un reper indestructibil:

casa natală –

doar Carul Mare mai e

la locul lui

Cînd și cînd, mai degrabă în momente cînd lumea civilizată dă rateuri, timidă, lumina veritabilă se reîntoarce în toată splendoarea ei: pană de curent – / strada luminată de / regina nopții.

            Nărăvit la epigramă, autorul are și poeme în care ironia este mai manifestă. Dar în acelaș stil mucalit și laconic surprinzînd nedumerirea copilului: s-a dus bunicul – / parcă și Mos Crăciun / arată altfel, aplecarea bunicii spre calicie: cireși înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri, palpitațiile bunicului: ceas de perete – / inima bunicului / tot pierde ritmul, poznele copiilor miloși peste măsură: cuțite lucind –  / sub patul copiilor / mielul de Paște, farsele destinului:  zi de-amnistie – / pe poarta închisorii / e scos un coșciug, surprizele talciocului:  zi însorită – / în piața de vechituri / marfă proaspătă, rostul cărților în vremi de restriște:  noapte geroasă – / cărțile de căpătâi / la gura sobei și, de ce nu, prognoza vremilor ce vin: ultimul pătrar – / în vârful catedralei / o semilună.

            Merită să evidențiez dintre multele poeme cu tematică rurală două care observă simetria și solidaritatea dintre firea umană și vremea doar aparent capricioasă: fulgi mari peste sat – / mama cerne făină / pentru cozonaci; prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă.

            Se pare că, cel puțin într-o viziune lirică, natura preia fără nicio întrerupere, dar într-o manieră originală ritualurile omenești.

casă uitată –

an după an mai dese

lăcrămioarele

Corneliu Traian Atanasiu

_________

*Petru-Ioan Gârda - Frunzele toamnei

O carte întredeschisă

O carte întredeschisă*

            Un volum de haiku izbutit te îndeamnă să-ți revizuiești traseul, să-ți modulezi prioritățile și să te lași ispitit de ce îți iese-n drum.

popas de-o clipă –

fluturele întârzie

pe-o păpădie

Notația fugară este totodată lapidară. Pare expeditivă, dar este un concentrat filtrat cu răbdare, o esență. Nestatornic și efemer fluturele întîrzie odată cu cel care, fiind de față, se odihnește în încîntarea clipei. Clipa se dilată. Se adîncește. Înmugurește pe scoarța veșniciei:

eternitate –

în bobocul înflorit

o nouă viață

            De unde însă toată această știință secretă? Dintr-o vibrație unanimă și totuși surdinizată a ființelor care o trăiesc tăcut, „mînă în mînă”, dispuse să asculte solidar palpitația lumii:

mână în mână –

cântecul greierului

rupe tăcerea

            Pe cei doi îndrăgostiți greierul i-a salvat de stinghereală. Dar lumea celor care nu cuvîntă este gata să ofere mereu alte și alte pilde de aleasă empatie: ploaie de toamnă – / o frunză acoperind / ceașca de cafea. Ba chiar să-ți dăruiască împliniri compensatorii atunci cînd deșertăciunea -  cu sufletul gol – / doar creanga copacului / împovărată - părea să te învingă.

strat de chiciură –

umplând pustietatea

patru măceșe

            Reacția autorului, privitor obiectiv, este una ambiguă, tentația înregistrării imparțiale este depășită de sincopa emoțională:

mugurul plesnind –

aparatul de filmat

amânând clicul

Convertirea vizualului în text este însă mai bogată și mai semnficativă. Obiectivul aparatului este galeș admonestat.

            Am pornit fără țintă, traversînd la întîmplare, pe poteci mai mult închipuite paginile cărții. Potecile sînt însă multe, se împletesc și despletesc în calea cititorului și merită să fie călcate și bătute. Nu ezitați!

mesaj pe mail – 
o carte nedeschisă

zace pe masă

Corneliu Traian Atanasiu

___________________

*Lucreția Horvath - Popas de-o clipă

Hotel cinci stele

Hotel cinci stele*

 Corneliu Traian Atanasiu

            Să treci de la poezia de factură occidentală la cea de inspirație niponă, chiar dacă ai avut anterior tentația unei scriituri minimaliste, implică dobîndirea unor exigențe noi și de cele mai multe ori în opoziție flagrantă cu obișnuințele anterioare.

Trebuie să te dezbari de a fi mereu prezent în poeme, să te retragi undeva în spatele celor spuse și să lași prim-planul lucrurilor. Să accepți că ele pot sugera mult mai bine și mai discret ceea ce tu te căzneai versificînd fălos și fără prea mult folos.

maci sălbatici

în câmpul de grâu –

picături de soare

Notînd așa cele ce sînt, nu-ți mai arogi pretenția demiurgică de a manipula liric lumea și accepți că, în sălbăticia lor, macii sînt mai autentici și mai sugestivi ca atunci cînd sînt struniți și castrați metaforic. De ce ai vrea să lămurești mai mult misterul asocierii lor cu picăturile de soare? Sau pe acela al comportării identice a fluidelor verii ce copleșesc întreaga fire?

ploaie de vară –

parfumul teilor

inundă strada

            Întîmplările, cu care te-ai fi putut mîndri, le lași în seama tuturor și te bucuri că ele pot fi, grație unui cuvînt ambiguu,  la fel de bine și reale, și virtuale.

hoinărind pe facebook –

floarea de cireș

într-o altă fereastră

Noul limbaj, mai succint și mai eliptic, refuzînd metafora, este predispus la apropouri care contaminează și transfigurează cele evocate. Caisul și bolta cerului, florile și stelele devin lesne unul și același lucru.

cais înflorit

în lumina apusului –

stele-nmugurind

Lucrurile și ființele, prinse în dinamismul stihiilor, se metamorfozează lesne și de la sine în fantasmele lor. Autorului nu-i rămîne decît să înregistreze cît mai fidel isprava lor.

rafale de vânt –

umbra salcâmului

biciuind fereastra

Sau, într-o variantă intimistă, de interior:

insomnie -

cresc umbre

la gura sobei

            Uneori, notația succintă pare să fie ironic-suprarealistă. În concizia ei, ea mărturisește însă faptul pur și simplu: barza a rămas în cuib, iar umbra ei și-a dat suflarea odată cu asfințitul soarelui.

amurg -

umbra berzei

părăsind cuibul

            Un gest uman se transferă lesne și uneltelor. Totul este aluziv, lumea întreagă este dominată de o firească empatie.

ștergându-și sudoarea –

tăcută și coasa

își trage sufletul

Nu-i de mirare că, în lipsa omului, sperietoarea și luna mimează, oarecum ironic, încheierea sezonului:

toamnă târzie –

pe umerii sperietoarei

secera lunii

Dar și gospodarul a fost prevăzător și, cu umila sa magie agrotehnică, a zăvorît la vreme soarele-n șopron

noapte de iarnă –

soarele ferecat

în hambar

și aromele evocatoare ale verii în infuzii vrăjite:

închid fereasta -

amintirea verii

în cana de ceai

Din cîteva tușe poți surprinde întreaga atmosferă a unui popas de demult. Răgaz pentru caii care pot să pască în tihnă. Efervescență pentru cei descălecați gata să-și deșerte desaga cu povești și snoave în acompaniamentul șuierat al samovarului.

priponind caii -

lângă samovar

verzi și uscate

            Printr-o expresie figurată, textul capătă nu doar mai multe înțelesuri ci și o mai mare densitate și un dinamism sporit:

târziu de toamnă -

nepotul dogarului

spală putina

Că putina e spălată în fapt de toamnă nu ar fi un motiv de mirare. Odată ce s-a cules recolta sînt tot felul de legume care trebuie puse la murat și o putină veche trebuie totdeauna bine pregătită și curățată. Nici faptul că nepotul este cel care e de serviciu pentru a face toaleta putinii nu este de necrezut. Mai mult ca sigur, el e și ucenic și deprinde meseria de la bunic făcînd cum se cuvine treburile mai mărunte sau mai indezirabile. Contextul fiind schițat, ne atrage atenția faptul că totuși e vorba de un tîrziu de toamnă care pare să iradieze și asupra locului și atmosferei. E un tîrziu care trenează peste un sat care stagnează. Și care, sfidînd parcă statutul idilic și patriarhal atît de lăudat al satului, îl exasperează pe nepot. Și nepotul, pe urma lui Nilă a lui Moromete care a fugit cu oile la București, sătul să spele doagele sfoiegite, cu noaptea-cap, pe tăcute, „a spălat putina”. Și dus a fost.

            Poemele de mai sus dovedesc cu prisosință că autorul nu numai că a dobîndit exigențele unei scriituri noi, dar  că le-a și înțeles rostul și le-a verificat eficacitatea. Primul volum de haiku este deja o reușită. Fără doar și poate, poemul de mai jos confirmă o opțiune fermă în ce privește noua deschidere către lume.

hotel de cinci stele -

mi-agăț hamacul

între salcâmi

_________________

* Florin Golban - Hotel cinci stele

Cuvânt înainte la Hoinărind printre amintiri

Cuvânt înainte

Ioan Găbudean

            Maria Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku frumos intitulată „Risipă de par-fum“, în colecţia revistei „Orfeu“ de la Târgu-Mureş. Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în ţară, cât şi în stră-inătate.

            Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.

            Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea  clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...

            Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.

            Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate/descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.

            Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.

            Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când   într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.

            Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:

Moment de taină -

printre cruci dărâmate

zeci de toporaşi

(De Florii)

Pescăruşi pe mare -

pe chipul poetului

aceeaşi tristeţe

(Prima vizită la Constanţa)

Pe podul de lemn

trece un car cu boi -

aromă de fân

(Podul de lemn)

Un greier intră

cu teamă în coridor -

cântec de seară

(Greieraşul)

După aversă -

în lumina amiezii

florile ude

(Aversă la Eforie)

Păsări speriate -

cireaşa nemâncată

cade în zăpadă

(O zi geroasă )

            Citind aceste haikuuri în context, ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!

            Cartea Mariei Tirenescu este una a confesiunilor, a nostalgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi. Cinste cui le-a scris!

            Poate unele haibunuri sunt prea lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist (vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a spiritului.

            Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/prezentare: „Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.“ Aşa este: poeta ne face să observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi, „totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.

            În încheiere, redăm cuvintele Mariei Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015, în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu.“

            Îi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.

                         

Postfață la Prispa cu greieri

Postfață

agent pe stradă -

vântul dirijează

circulaţia frunzelor

Mihai Pascaru

         În postafața la volumul anterior, Numărând cocorii, încercam să dovedesc că prezența activă a membrilor grupului RH la concursul săptămînal a fost de-a lungul celor zece ani o adevărată „școală” de haiku. Ghilimelele subliniază faptul că nu e vorba de o instituție organizată ca atare, ci de atmosfera benefică pe care o instituie o comunitate în acțiune. De spiritul care o animă și îi contaminează benefic fără să-și dea seama pe membrii grupului.

         Anul acesta, o bună parte dintre veterani s-au retras din activitatea regulată, unii participînd încă sporadic la concurs. În locul lor a apărut o generație recentă a ultimului an. Mă hazardez să exemplific, folosind poemele premiate din prima parte a volumului actual, faptul că anumite structuri ale poemelor celor mai vechi se perpetuează aproape mimetic în creația noilor veniți. Sînt asimilate adică fără a conștientiza prea mult cum și despre ce e vorba.

         În poemele următoare, un apropo este formula stilistică prin care părțile poemului se leagă aluziv peste cezura de rigoare. Motivul, în poemele veteranilor, este o veche obișnuință perpetuată din bătrîni:  pe geamuri gutui - / la bunica-i lumină / până târziu (Mihai Pascaru). O replică mucalită schimbă însă perspectiva: beznă pe uliţă - / gutuia din fereastră / făcută compot (Rodica P. Calotă). Același motiv al luminii din fereastră răzbate și în poemul unui novice: lumina toamnei - / bunica mai păstrează / o gutuie-n geam (Cristina Angelescu).

         O reacție copilărească la semnalul strident de alarmă al toamnei trădează exercițiul emoțional al fetiței: țipăt de cocori  - / strângând tare la piept / păpușa de cârpă (Violeta Urdă). Comportamentul protector este reiterat și la venirea iernii: prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros (Luminița Ignea). Martoră a schimbării anotimpurilor, păpușa suferă și prima despărțire cauzată de motive sociale: lacrimi proaspete / pe obrazul păpușii – / prima zi de școală (Valeria Tamaș). Păpușa devine astfel, și pentru începători, un leit-motiv pentru transferul empatic al emoției însingurării silite cauzată de toamna școlară: din nou la școală - / păpușa dată-n leagăn / de vântul toamnei (Cecilia Birca). Cei vechi știu însă mai multe, vacanța mare începe cu calvarul păpușilor: vacanța mare - / de-acum doar păpușile / la masa de scris (Valeria Tamaș). Mai bucuroase sînt doar bunicile: vacanța mare - / în sfârşit bunica / scapă de ghiozdan (Mihai Pascaru).

         Amenințările greu de înțeles sînt amortizate tot în jocul copilăresc: mama la chimio - / fetița-și tunde scurt / toate păpușile (Luminița Ignea). De data asta, în varianta începătorului, confruntarea are accente tragice: oncologie – / de veghe la fereastră / secera lunii (Mirela Brăilean). Suita continuă însă cu o replică mai drastică din partea unei autoare mai vechi: la reanimare - / din țurțure mai cade / încă o stea (Cristina Apetrei).

Un mod aproape supranatural de a resimți expansiunea fără niciun fel de bariere a miresmelor: după aversă - / mirosind a mușețel / și curcubeul (Argentina Stanciu) trece și mai ușor de la cei versați la nou veniți: Calea Lactee - / mirosul de lapte fiert / plutind peste sat (Cecilia Birca). Nici sonoritățile nu pot fi însă oprite, mai ales atunci cînd dau glas singurătății: gară pustie - / umplând sala de-așteptare / un singur greier (Cezar Ciobîcă)

         De data asta poemele alese se înșiră într-o suită în care vara se dovedește secetoasă peste măsură dacă pînă și cerul caută răcoarea în adîncuri: vară fără ploi - / stelele coboară / toate-n fântână (Valeria Tamaș). Replica, dovedind neputință, este a unui novice: secetă mare - / ciutura nu mai scoate / luna din adânc (Mihai Talașman). Fiind însă la țară, situația nu e fără rezolvare, lucrurile pot fi, cum se vede, rapid reciclate: fântâna secată - / piuit de pui / din ciutura spartă (Valeria Tamaș). Un debutant închipuie însă un rol și mai interesant fîntînii dezafectate: puţul părăsit - / mereu gata pentru o / stea căzătoare (Cătălin Gavriliu).

         O temă atractivă, prima ninsoare, are și ea poncifele ei știute de cei vechi. Un pic de cochetărie: prima ninsoare – / şi frunzele uscate / pudrate discret (Vasilica Grigoraș), nea peste brazde - / pudriera bunicii / aproape goală (Argentina Stanciu), dar mai ales o fascinație irezistibilă: primii fulgi de nea - / galeria de artă / se golește brusc (Cristina Apetrei). Și proaspeții veniți îi simt cu grație vădit ironică fireștile minuni: prima ninsoare – / impecabilă haina / cerșetorului (Mirela Brăilean) sau pacea pe care o cerne cu răbdare peste lume: ecou între văi - / liniștea se așterne / fulg peste fulg (Angelescu Cristina). Ultimul cuvînt îl are însă un autor mai hîrșit care simte contaminarea dintre vremea vitregă și puterea umană care o poate exorciza: viscol peste sat - / atâta liniște în / cântecul mamei (Cornel C. Costea).

         În privirile pe care le aruncă asupra celor din preajmă autorii pot surprinde opreliști sau facilități, uimiri care se pot transfigura în viziuni revelatorii. Cei vechi știu să le depășească cu sprinteneala atribuită spontan altor lucruri: gheaţă pe alei – / doar luna mai ajunge / până la scară (Rodica P. Calotă), lacăt la poartă – / nepăsătoare primăvara / sare gardul (Valeria Tamaş). Doar Cezar Ciobîcă a fost surprins pe moment de o calamitate de neînvins: un nou cod roșu - / inundând orașul / crăciunițele. Și cei noi reușesc să depășească ingenios, în închipuire, handicapul spațiului și timpului: globul pământesc – / de o palmă distanța / până la mama (Mirela Brăilean), timp oprit în loc - / în cămara bunicii / toamna în borcan (Mihai Talașman). Sau ajutîndu-se de împrejurări prielnice: liniște în jur - /câteva raze de soare / pe poza mamei (Alice Ostafi), iarnă tihnită – / prin fumul unui coș / curge domol cerul (Paul Mircea Iordache). Ba chiar îndrăznind fapte de vitejie magică: geamul înghețat – / așez cu o suflare / iar luna pe cer (Mirela Brăilean).

         Alteori poemele veteranilor dezvoltă viziuni în care tresăririle emoției sînt solidare cu ale stihiilor: tunet în noapte - / în bălți toate stelele / clătinându-se (Valeria Tamaș), noaptea la mare – / printre valuri delfinii  / jonglând cu luna (Ion Cuzuioc), după dezgheț - / Carul Mare-mpotmolit / într-o băltoacă (Cristina Pârvu). Iată și ce simt debutanții:  parcul circului - / luna în echilibru / într-un vârf de plop (Cecilia Birca), noapte geroasă – / pe la streșini țurțurii / adună stele (Mirela Brăilean), sfârșitul lumii - / pe balonul de săpun / o libelulă (Cecilia Birca).

         Un capitol aparte poate fi acela al jocurilor de cuvinte. Dintre cei vechi, Vasilica Grigoraș sesizează prin apropouri verbale sinceritatea nedorită la care la care toamna silește natura:  tablou tomnatic – / dându-și arama pe față / pădurea goală. Mihai Pascaru dezminte creșterea pensiilor prin lichefierea lor proverbială în tolba poștașului: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de ploaie. O aluzie indirectă la acoperirea momentană a unei metehne poate fi prilejuită de un evenimet meteo: ninge în oraş – / din nou fără de pată / faţa edilului (Vasilica Grigoraș). Sau de surprinderea unui fapt mărunt, simbolic revelator: cerul închis - / un păianjen păzeşte / cutia milei (Violeta Urdă). Debutanții dau și ei replica la fel de ironică:  Ziua Recoltei – / adunate în crâșmă / toate poamele (Mirela Brăilean). Aluzia la ziar este în poemul următor o persiflare a cuplării la recență în favoarea căldurii sufletești a altor vremuri: calde în ziar / noutățile toamnei - / castane coapte (Cristina Angelescu).

         Două imagini bine așezate una alături de alta, fără vreun alt apropo, devin pentru Mihai Pascaru doar un reproș mut: cireşul tăiat - / un stol de grauri tăcuţi / pe gardul de sârmă. Același autor  știe să sugereze astfel, prin cuvîntul amurg: amurg prin Carpaţi - / încărcată-n camioane / umbra pădurii – distrugeea pădurilor. Două imagini pot însă și să se amplifice una pe alta pînă la apogeu: noapte de gerar - / au amorțit și carii / în vechea grindă (Mihai Talașman).

*

         Eliberat de corvoada argumentării vreunei teze partizane o să încerc să mă abandonez cîtorva exerciții de admirație.  

         Sîntem obișnuiți cu simbolismul convențional al schimbării anotimpurilor ca și cum totul ar ține doar de ciclurile vegetației și de migrația păsărilor, de variațiile meteo, în timp ce viața noastră (urbană) a devenit una neintegrată, imună la aceste schimbări. Un poem ca acesta:  în prag de iarnă – / paingul cedează bunei / locul la stative (Ion Cuzuioc) ne aduce aminte, cu oarecare pietate, de vremuri în care viața omului era indisolubil împletită cu schimbarea inexorabilă a anotimpurilor. Îmi place politețea păianjenului.

         Un poem construit cu migală în jurul unei elipse: moină-n cimitir – / în picioarele tatei / pantofii cei noi (Mirela Brăilean). Vremea de moină este una cu mult noroi în cimitirul de țară. Tata n-ar fi pășit acolo decît cu o încălțăminte hîrșită. Acum se duce cu pantofii noi fără voia lui.

Este în această primă imagine: icoană pe sticlă - / la fereastră chipul mamei / așteptând (Angelescu Cristina) un dublu înțeles. Un joc inteligent între sacru și profan. O provocare la o posibilă canonizare. Lirică. Cadrul, sticla, atitudinea resemnată sînt gata de transfigurare.

Două poeme ale Valeriei Tamaş ne atrag atenția asupra rupturii omului din spațiul cosmic unde hălăduia alături toate ale firii: pământ nelucrat – / tot mai singure cântând / ciocârliile. Nopțile fără greieri ale lui Șerban Codrin sînt, iată, urmate de singurătatea ciocârliilor. O vreme însă, undeva la marginea noii lumi, luna va mai fi legănată: copaia veche - / ultimii stropi de ploaie / leagănă luna.

Pînă atunci pot încheia însă cu o amînare: prea scurtă noaptea / pentru atâtea povești – / samovar fierbând (Ana Urma).

Corneliu Traian Atanasiu