EFIGIILE CLIPEI
Dupã ştiinţa mea nu a existat nici un alt scriitor, pânã la Ana Ruse, care sã fi inscripţionat în titlurile a trei dintre cãrţile sale substantivul ,,clipã’’. Dânsa a fãcut-o cu acribie, se poate spune, arãtându-se pasionatã de sensurile termenului, fãrã ca pe undeva sã nu fie vorba şi de un exerciţiu- care sigur ţine de o ars poetica, de un program literar propriu.
Astfel, dupã ,,Trãiri de-o clipã’’ (Editura CAZ, 2003) şi ,,Miracolul din clipã’’ (Editura Boldaş, 2005), poeta revine cu ,,Efigii ale clipei’’ (Editura Boldaş, 2008, ediţie bilingvã româno-italianã conţinând haiku, senryu, tanka, haibun). S-ar zice cã-i vorba despre o marotã, o zonã spre care autoarea tinde pentru cã doar aici se simte în largul sãu, dacã nu s-ar vedea continuitatea şi creşterea substanţialã, trãdatã de numele volumelor. În plus, se poate intui apropierea, posibil intenţionatã, de ,,trezvie’’, termen caracteristic revelaţiei creştin-ortodoxe şi bine învecinat cu sensul ascuns al haiku-ului; şi uite aşa ne aducem aminte cã Andrei Tarkovski considera creaţia umanã rugãciune adresatã lui Dumnezeu.
singurãtate-/ paşii poştaşului/ se pierd în omãt
…aşa porneşte volumul ,,Efigii ale clipei’’, cu singurãtatea unor paşi care sigur vor dispare mai apoi, acoperiţi de nea sau topiţi cândva, odatã cu ivirea primãverii ; începutul înseamnã singurãtate- termen descriptiv al unei stãri, potenţat inteligent de kireji, pauza de sens; imediat, paşii poştaşului, cel care duce şi aduce veşti, care reprezintã legãtura esenţialã cu lumea, ne readuc în mediul social, prezent inevitabil oriunde se aflã şi omul; iar finalul se pierd în omãt descrie relaţia cu acest mediu, mãrturiseşte despre legãturile mai mereu neclare, de convenienţã şi desigur fragile ale omului, în timp; timpul Anei Ruse şi viaţa sa. Cât despre noi, cei care ,,locuim’’ atâta vreme în faţa calculatorului şi televizorului, sã ne mulţumim în continuare cu multele alte clipe de introspecţie ale autoarei, reprezentate de poeme ce migreazã spre memoria noastrã afectivã. De pildã:
raze de lunã/ vibrând uşor în ţurţuri-/ câtã tãcere
De data aceasta avem întru început expresia raze de lunã, sintagmã care poate evidenţia lumina înconjuratã de întunericul ce nu o poate cuprinde; dar funcţia razelor de lunã nu este, acum, numai de a învinge noaptea ci şi de a atrage atenţia asupra întâlnirii fizic-sensibile, a douã regnuri diferite, astral şi solid: vibrând uşor în ţurţuri. Pauza de sens nu face altceva decât sã dea rãgazul pentru a înţelege ceea ce ni se spune, de a aproba imaginea apei îngheţate în care lumina- undã şi corpuscul- vibreazã; câtã tãcere, ultimul vers, accentueazã ceea ce deja ni s-a arãtat, ducându-se şi ducându-ne spre memorabilul poem într-un vers al lui Ion Pillat: ,,Nu vorbele, tãcerea dã cântecului glas.’’ Cãci acea vibraţie înseamnã sigur sunet, muzicã pentru cel care are organ sã o recepteze. Şi iatã, într-o notã comunã, de continuitate, un alt poem:
toţi salcâmii/ înfloriţi în curte-/ sting becurile
Pentru cei trãiţi în Bãrãgan, dar nu numai- a se vedea germenele primului volum din ,,Moromeţii’’- salcâmul înseamnã o prezenţã nelipsitã: toţi salcâmii, tovarãşii noştri de locuire înfloriţi în curte. Ce altceva va sã zicã asta decât bucurie, adusã de albul de nea şi totuşi cald, bine mirositor, al ciorchinilor de flori din pomii ce biruiesc seceta şi încurcã vântoasele; şi apoi, odatã cu pauza de sens, un prim gest- de frondã, faţa de tehnica atât de neputincioasã uneori: sting becurile- cãci s-a fãcut luminã.
Astfel deruleazã Ana Ruse prin faţa noastrã efigii ale clipei, imagini de câteva secunde, descriind materia ce ne înconjoarã. Uneori, reuşitele poate cã nu sunt depline, cum este cazul poemelor tanka sau senryu; ceea ce rãmâne însã definitoriu este înţelegerea poetei pentru timpul cãruia îi aparţine şi cãruia i se dãruieşte total, de pildã într-un parc, vara:
ceas între flori-/ pe minutar gândacul/ se plimbã gratis
iulie 2009
Mircea Teculescu
