Dă colțul ierbii
Corneliu Traian Atanasiu
Pentru un volum de debut*, cel din fața
mea este unul extrem de consistent și unitar în ce privește calitatea selecției.
Autoarea a asimilat ușurința, simplitatea și firescul scrierii, ceea ce în
japoneză se poate numi cu un singur cuvînt – karumi. Naturalețea dobîndită astfel este aceea a limbajului colocvial, familiar, obișnuit. Dacă ți-ai
cultivat anterior simțul limbii, te-ai împroprietărit din vreme cu zestrea
vorbirii de toate zilele și ai limba destul de ascuțită, poemul pare să vină de
la sine. Te instalezi în austeritate ca la tine acasă.
Senryu, varianta umoristică a haiku-ului,
îți vine atunci ca turnată. Vorbele și sintagmele vehiculate zi de zi par să se
ordoneze singure, ca atrase de un magnet, în structuri cu cît mai puțin pretențioase
cu atît mai picante: dor înflăcărat - / vecina cea focoasă / îl
ține pe jar. E adevărat, magnetul ține de talentul autorului și e reglabil
după intenția urmărită, atrăgînd mai degrabă îmbinări de cuvinte expresive pe
care le prețuiește toată lumea: an electoral - / liber la vînătoarea de /
vrăjitoare. Cu ele, poți spune, aproape ștrengărește, ca la o șuetă,
lucruri extrem de grave: an electoral - / viitura ridică / gunoiul țării.
Îl scoate deasupra și-l promovează.
Firescul nu vine însă doar din
calitățile limbajului adoptat, autorul de haiku are și abilitatea de a observa
cu atenție ambianța în care se găsește, ca din întîmplare, replica de care e
nevoie în text: prima întîlnire - / pe margine drumului / flori de stânjenei.
Ce poate comenta mai bine stînjeneala celor doi parteneri decît florile atît de
înalte, stinghere și tăcute!? Și în situații grave: furtună în larg - /
ceru-și ia deodată / stelele-napoi, natura oferă singură interpretarea
emoțională, oarecum empatică, a faptelor. Și, de cele mai multe ori, o poate
face mult mai bine aluziv și eliptic: stolul risipit - / în ochii căprioarei
/ apune o stea, ocolind parcă un tabu – împușcătura mortală.
Nuanța emoțională, și faptul edificator
sînt aproape mereu, deși surprinzător, chiar acolo, la fața locului. E destul
să le vezi și să le consemnezi pentru ca situația să mărturisească subit palpitul:
spre satul natal - / de negăsit cărarea
/ printre mărăcini
lectură sub tei - / pe foaia-neîntoarsă
/ litere-aurite
străin în oraș - / numele străzilor sub
/ chiciura groasă
ceas de bun rămas - / izbindu-se-ntre
ele / sloiuri de gheață
prima ninsoare - / buna cerne făină /
într-o covată
pânza tot albă - / pictorul face copii /
după natură
cetină ninsă - / horbotele bunicii /
scoase la soare
Asta nu înseamnă că autoarea nu apelează
și la mijloace de a amplifica prin punerea-n scenă efectul expresiv al
contrastelor: muguri pe ram - / cârja din lemn de cireș / plină de noduri;
cicoarea-n floare - / ochii umezi ai maicii / tot mai spălăciți; gutui
coapte-n geam - / chipul mamei mai palid / pe zi ce trece. Și lucrurile pot
fi și mai subtile: drujbe oprite - / în poiana cea nouă / răsar toporași.
Simți o oarecare compensație în puterea regenerării. Dar și o neputința a
gingășiei, în ciuda ironiei numelui războinic al florilor.
Un pas mai departe, și fenomenele verii
(arșița și grindina) pot fi integrate alegoric ca simptome ale trăirii intense
și abrupte ale unui sentiment năvalnic: iubiri de vară - / între clipe
toride / și ploi de gheață. Și trăirea umană poate să-și impună prioritatea
unei simțiri care topește hotarele lumii: câmp de cicoare - / linia
orizontului / neînsemnată. Adică dispărută în universalitatea seninului.
Cineva a neglijat să o mai traseze. Sau a abolit-o.
Contrastele pot fi însă îngemănate în
sensurile opuse ale aceluiași cuvînt: acuarelă - / coloritul daliei / topit
sub brumă. Ce pățește oare dalia? Acoperită cu un strat subțire de brumă
apare (conform sugestiei acuarelei) estompată, slăbită și chiar istovită,
vlăguită, dizolvată. Asta însă dacă ignorăm focul brumei exaltate de soare care
aduce o strălucire paradoxală culorii, ca în „Peste vîrfuri” a lui Eminescu: Mai
departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet /
Îndulcind cu dor de moarte. Nu neglijați – aici „de moarte” este o
intensitate pătimașă a dorului.
Nu totdeauna însă, schimbarea vremii
produce reacții copilărești-liniare: prima
zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros. Lucrurile au adesea comportări
paradoxale care nu-i scapă unui autor atent: zile tot mai reci - / lepădându-și cămașa /
castana coaptă; vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea. Uneori,
umblînd așa bezmetic, omul le simte impactul spontan și surprinzător: singur
pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine, e adevărat bruschețea e
compensată de blîndețea pufului.
În toată această zăpăceală, își găsesc locul,
cu surdina de rigoare, și întîmplări omenești, prea omenești. Unele amendate de
comandamentele europene: comerț ilicit - / urzicile din piață / n-au cod de
bare. Altele de evoluția acestei țări triste, plină de umor: ogor
nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă. Pentru înmormîntarea
agriculturii, cred. Animația rurală înclină cumpăna spre natura gata să-i ia
locul omului: cătun izolat - / mai multă viață sub streșini / decât în case.
Motoul cărții, astăzi o carte / m-a
făcut captivul ei - / nicicînd mai liber, poate fi și un prilej de
despărțire. De eliberare. În carte a rămas, s-a ales spiritul separat de
amestecul cu viața impură de toate zilele. Și autorul e eliberat astfel de o grijă,
de-acum înainte nu mai e răspunzător de ceea ce e captiv în carte. Cartea își
va urma singură destinul său.
________________________________________
*Luminița
Ignea - Muguri de lumină
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu