În
mod tradițional, haiga este o pictură inspirată de un haiku. Termenul haiga
înseamnă “a picta un haiku”: “hai” vine de la haiku și “ga”, de la pictură.
Yosa Buson a fost cel care a inventat, mai mult sau mai puțin, termenul
”haiga”. Buson a fost el însuși un mare pictor. El executa rapid un desen cu
pensonul și scria haikuul pe aceeași coală de hârtie și o numea "haikai
mono no sohga": "haikai" era termenul pentru haiku; "mono"
însemnând lucru, dar, în acest context, înseamnă literatură; "sohga"
este abrevierea pentru pictura sumi. Mai târziu, o altă abreviere a combinat
"hai" cu "ga", după care acest gen de pictură s-a numit
haiga. În prezent, pictura poate fi înlocuită cu: fotografie, colaje, desen,
printuri, și altele. Haiga este o formă de artă vizuală foarte interesantă,
suprapunând versuri haiku peste o ilustrație. Haiku are propria lume artistică
și propriile reguli, la fel și artele vizuale. În haiga, acestea coexistă
într-un mod fericit. Provocarea în a executa o haiga constă în a reda cât mai
bine cele două universuri estetice. Lavana Kray este un bun fotograf. Ea are
ochi bun, în a a găsi acele scene cu valoare artistică; știe să compună
planurile în fotografie, cunoaște efectul culorilor și a imaginilor alb/negru.
Cu alte cuvinte, fotografiile ei pot fi ele însele lucrări artistice de sine
stătătoare. Ea scrie bine și haiku, cunoscându-i regulile, inclusiv tehnica
juxtapunerii. Poemele ei emană acel ceva care ajunge la inima cititorului. Când
o fotografie bună se combină cu un haiku bun, rezultă inevitabil o haiga bună,
ceea ce caracterizează lucrările Lavanei
Kray.
Kuniharu Shimizu
Decident al
concursului lunar de haiga
World Haiku
Association Haiga
blog: “see haiku here”
*
Cu
Lavana publicul primește, ca să împrumut puțin sloganul campaniei electorale a
familiei Clinton, doi într-unul! Ea a început prin a fi un excelent fotograf,
alunecând apoi cu firească ușurință în arta compunerii haiku-ului. Artă pe care
a reușit într-un timp record să o stăpânească atât de bine, încât la ora
actuală este printre foarte puținii autori de haiku din România (și alături de
ea nupot pune, de fapt, decât numele lui Eduard Țară) care și-au cucerit un
binemeritat renume pe scena internațională a haiku-ului. Lavana Kray este
autoarea cu cel mai mare număr de premii și publicații internaționale din
spațiul haiku-ului autohton. Dar ce singularizează această artistă în peisajul
poetic și imagistic românesc? Prin ce cucerește și convinge Lavana deopotrivă
ca fotograf și ca haijin? Răspunsul nu poate fi decât simplu și complex în
același timp. Simplu, fiindcă forța ei vine dintr-o putere de sugestie
impresionantă, indiferent dacă vorbim de fotografie sau de lirică. O creativitate
autentică, spontană, care nu se împiedică de formalismele și redundanțele
sărăciei de idei și de sensibilitate, o face capabilă să vadă extraordinarul în
banal și să înțeleagă ceea ce vede. Complex, fiindcă mesajul versurilor și al
imaginilor pe care ni le propune artista este împăturit origamic: ne ”prindem”
imediat - și nu prea - de ceea ce a vrut să ne transmită. Ne mai uităm odată la
fotografie și mai sesizăm o nuanță, o umbră care ne trimite spre alte asocieri
și trăiri. Mai citim odată haiku-ul, mai cădem unpic pe gânduri și deodată ni
se mai dezvăluie un aspect, mai descoperim un ”fald” al înțelesului sub care
mai dormita o altă idee, care și ea, poate, ne duce mai departe… Iar atunci
când un asemenea artist îmbină fotografia cu textul, scriind haiku pentru
propriile imagini sau căutând o fotografie care să completeze și să ducă mai
departe sugestia versurilor, se naște fotohaiku-ul, un derivat special al
haiga-lei, acea formă specific japoneză de a îmbina versurile și imaginea.
Aici, în domeniul fotohaiku-ului, cred că Lavana nu are egal în peisajul
românesc contemporan. Nu că nu ar exista destui fotografi de excepție la noi.
Și nici pentru faptul că n-am avea câțiva (puțini) autori de haiku de reală
valoare. Originalitatea Lavanei o desparte de colegii ei într-un singur punct:
acela de a fi înțeles că versurile nu trebuie să dubleze imaginea, și nici
imaginea adăugată unor versuri nu trebuie să repete cuminte și fără haz mesajul
haiku-ului. Haiga-ua ei nu e niciodată previzibilă, anticipabilă, adică
plictisitoare. Din contră: suntem chemați să descoperim singuri, să participăm
la elucidarea misterului. Care este puntea între imagine și versuri? Ce
”legătură de parfum” (cum ar spune Basho) există între ceea ce văd și ceea ce
citesc în fotohaiku-ul Lavanei? Albumul pe care îl țineți în mână nu este,
deci, unul de răsfoit distrat, cu gândul în altă parte. El se savurează încet,
cu mintea și sufletul deschise spre înăuntru. Trebuie contemplat și adâncit în
toată frumusețea lui de jocuri și meandre. Suntem chemați să intrăm într-un
spațiu magic, pe care îl vom explora, fiecare după puterile și sensibilitatea
lui. Într-o fotografie, două scaune goale, pe o terasă, ”nasc” în haiku-ul care
o însoțește o colivie, tot goală. Două singurătăți, cea a cititorului și cea a
coliviei, se privesc în ochi, și se sprijină reciproc, umplându-se una de golul
celeilalte. Vă las să mergeți singuri mai departe…
Ioana Dinescu
organizatoarea concursului
Haiku la fotografi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu