Postfață la Numărînd cocorii

Postfață la Numărînd cocorii*

zorind spre culme –

umbra mea șchioapătă prin

toate gropile

Rodica P. Calotă

         Pentru multe domenii de activitate, internetul a însemnat o schimbare drastică a mijloacelor de conectare și de lucru ale grupurilor care împărtășesc o pasiune comună. Distanțele au fost anulate, rapiditatea trimiterii informației a atins limite asimptotice, costurile pentru transmiterea ei fiind aproape nule. Colaborarea, ținînd de bunăvoința doritorilor, a  devenit extrem de lesnicioasă și de promptă. Singurul impediment fiind capacitatea redusă a celor care nu se folosesc prea des de PC (nu-l folosesc la slujbă, nu-l utilizează decît într-un domeniu foarte restrîns și au o reținere în a-și extinde competențele) de a utiliza cu ușurință mijloacele generoase de care dispun.

         Față de perioada dintre 1990 și 2007, în care iubitorii de haiku se întîlneau față-n față o dată sau de două ori pe an, activitatea online a însemnat și posibilitatea întîlnirilor și comunicării confortabile (fără deplasare dar la distanță) la orice oră din zi sau din noapte. Fără să mai existe impedimentele anterioare, grupul Romanian Haiku a ales ca modalitate de lucru un concurs săptămînal. Era o modalitate de stimulare ludică ale cărei rezultate nu puteau fi prezise, dar care au întrecut cu mult orice așteptări.

         De data aceasta vreau să dovedesc că prezența alături, chiar fără îndrumarea unui maestru, a reușit să-i facă pe participanții la concurs să înțeleagă intuitiv, prin aprecierea altor poeme și prin imitarea lor mai mult sau mai puțin involuntară, cum este mai bine să-și compună propriile poeme. Și asta în pofida unei grămezi de „reguli” dogmatice care circulau parazitar în atmosfera locală și reușeau adesea să-i deruteze. Înlocuind regulile obscure cu exigențe asimilate printr-o contaminare benefică. 

         Canonul găunos al scurtimii și numărării obsesive a celor 17 silabe a trebuit să primească, prin citirea poemelor de calitate și compunerea propriilor poeme, un conținut plin de sens și consistență. S-a dovedit că nu criteriul măsurării milimetrice e de dorit ci perceperea rostului unei concizii premeditat adoptate, a tîlcului vorbirii laconice. Că formularea scurtă este o exigență rezultată dintr-o atitudine pe care o cultivă și o mărturisesc iubitorii haiku-ului și creațiile lor.

         Rezerva, reținerea, reticența recurge firesc la formulări concise pentru că omite în mod deliberat mărturisirea fățișă a trăiririlor și a unor posibile recomandări. Ceea ce se relatează în poeme e pus de pildă pe seama altora ca și cum  autorul ar fi doar un observator imparțial, neimplicat: primii fulgi de nea - / bătrînul învățător / amînă dictarea (Cezar-Florin Ciobîcă); prima ninsoare - / lăsând neterminată / scrisoarea pentru Moş (Vasile Conioși-Mesteșanu);  concert în zăvoi - / fluierul ciobanului / uitat în traistă (Argentina Stanciu); liliac înflorit - / bătrâna amânându-şi / externarea (Vasile Conioși-Mesteșanu); un fluture alb / pe roata olarului – / vas neterminat (Ana Urma); o pupăză-n parc - / dirijorul orchestrei / face-o pauză (Argentina Stanciu); cântec de greier - / fluierul ciobanului / uitat la brâu (Luminița Ignea). Reacția aproape omagială a celor menționați în situațiile de mai sus rămîne să fie apreciată de cititori. Dar poemele sugerează că e vorba de una mai mult decît dezirabilă.

Întîmplările evocate n-au comentarii, dar ceea ce se petrece constituie o pildă: primii fulgi - / liniște și-n sala / de judecată (Cezar-Florin Ciobîcă); sfârșitul ploii – / o fetiță priveghind / fluturele mort (Valeria Tamaș); furnica în prag – / bunica nu mai strânge / firimiturile (Rodica P. Calotă); noroc porcesc - / la tocilărie închis / pentru inventar (Constantin Iliescu) – cine are ochi și urechi, par să spună poemele, să înțeleagă singur aluziile. Și cele două simțuri nu sînt de ajuns, se cere să ai nas și pentru apropouri ca noroc porcesc sau zi cu cîntec: o zi cu cântec – / mărunțiș zornăind / în tocul viorii (Ana Urma). Iată că atitudinea discretă este și una mucalită, autorul nu dă mură-n gură, solicită subtilitatea, cooperarea și o anume complicitate delicată a cititorului.

Și de ce n-ar face-o dacă și în lumea celor care nu cuvîntă există relații ciudate și pilduitoare pe care cititorul trebuie doar să le observe: ușa crăpată - / mugurii zarzărului / stau să plesnească (Ioana Bud). Ușa crăpată este o invitație făcută mugurilor: îndrăzniți, e vremea!

Cîteodată, mai rar, autorul comite și cîteo indiscreție: cartea deschisă - / la cântecul cucului / am pierdut șirul  (Luminița Ignea); pășind pe vârfuri – / la picioarele mele / un covor de melci (Ana Urma); desculţi prin iarbă – / mergem doar pe vârfuri să / nu strivim roua (Rodica P. Calotă); primele nuci - / mingea dezumflându-se / pe acoperiş (Vasile Conioși-Mesteșanu) și deconspiră surpriza, zăpăceala priorităților, uitarea de sine ca fiind chiar ale sale.

Contactul direct cu poemele este, cum se vede, unul realmente instructiv care desfide aplicare rigidă a unor reguli seci. Concizia este rezultatul unei intenții certe de modelare a conținutului poemului, al exigenței de a promova atitudini prin intermediul vorbirii laconice, care sugerează și nu impune.

Ambiguitatea rezultată din jocurile de cuvinte este și ea un mijloc de a mări densitatea și bogăția textului. Cititorul avizat este încîntat să se afle în fața unei mici dar ingenioase enigme: pânze prin colțuri - / cineva mai lucrează / în casa asta (Luminița Ignea). Prima parte a poemului cochetează cu pînzele vreunui pictor neglijent, numai că în partea a doua ni se strecoară aluzia că sîntem într-o casă care nu mai e locuită. Devine astfel evident că pînzele din colțuri sînt opera unui păianjen. Înscenarea este un joc subtil de apropouri obținute prin omisiuni textuale. În poemul următor: nimeni acasă - / luna bate-n fereastră / noapte de noapte (Ioana Bud), se dă impresia unei insistențe inutile. Luna însă bate în alt sens, ea se reflectă-n geam tăcut, nostalgic, trist, accentuînd singurătatea locului. Polisemia este prezentă (virtual) și în acest poem: vagon părăsit - / pe osii se învârte / doar volbura (Mihai Pascaru). De data asta însă, contrar învîrtirii roților care făceau vagonul să avanseze, volbura se învîrte împiedicînd orice mișcare.

 Folosind omonimia unui cuvînt, poemul criză financiară - / fiecare boschetar / cu banca lui (Cezar-Florin Ciobîcă) face haz de necaz, distribuindu-i pe boschetari în rol de bancheri. Un cuvînt polisemantic, îi dă autorului ocazia de a glisa, prin intermediul unui geam, între topirea gheții și (re)încălzirea unei relații:  dezgheț nesperat – / vecina îmi face iar / cu mâna din geam (Petru-Ioan Gârda). Neașteptat și paradoxal ultimul vers al poemului:  frigul iernii - / închid toate ferestrele / de pe desktop (Ana Drobot) schimbă contextul ferestrelor. Și frigul, și iarna capătă alt înțeles cînd dăm de cuvîntul desktop. Poate că frigul se strecoară din virtual în real. Acolo s-a declarat înghețul.

 De multe ori, o sintagmă banalizată în funcția ei notorie, aici o cunoscută emisiune tv, poate suferi o transfigurare miraculoasă: vocea României - / prin fereastra deschisă / privighetoarea (Cezar-Florin Ciobîcă). Îmbinarea de cuvinte e brusc (și metaforic) înnobilată. La fel de bine un cuvînt compus alăturat unui fapt tragic se contaminează de un înțeles ad-hoc, vacanță veșnică, delicat și trist: vacanța mare... / bătrânul dascăl condus / pe ultimul drum (Cezar-Florin Ciobîcă). Contemplînd evoluția toamnei, poți recurge la un cuvînt compus care se transfigureză și el: natură moartă - / din când în când o frunză / se-aruncă în gol (Cristina Oprea Young) – natura se sinucide frunză cu frunză.

O expresie bine plasată în poem poate schimba și contextul, și înțelesul textului. Sensul cuminte și domestic al toaletei făcute unui recipient în poemul târziu de toamnă - / nepotul dogarului / spală putina (Florin Golban) devine cu totul altul cînd putina e spălată la figurat și nepotul, sătul de satul stătut și îmbătrînit, își ia tălpășița. Dar lucrurile se pot întîmpla și invers, o vorbă cu extensie universală este coborîtă ironic la nivel domestic:  pace în lume - / bunica vine cântând / de la război (Mihai Pascaru). Războiul de țesut este și el unul unde se petrec fapte vitejești și victorii cu mare răsunet sufletesc. Cel puțin în aria în care veșnicia se boltește deasupra satului.

Expresiile sînt nu doar un mijloc de a spori și concentra informația unui text scurt ci și de a-l face să mustească de o ironie spumoasă și cordială: spartul târgului - / un câine vagabond scoate / mâța din pepeni (Cezar-Florin Ciobîcă); foc de tabără - / o blondă pune pe jar / toți pădurarii (Cezar-Florin Ciobîcă); Ziua Recoltei - / idila din fâneață / doar foc de paie (Violeta Urdă).

Tot poemele bune sînt cele care-l învață pe novice să nu utilizeze gratuit cratima, să înțeleagă rolul ei, acela de a tensiona poemul și a realiza o molipsirea a sensului celor două părți ale sale. Furca din acest poem prinde în colții ei și stivuiește energia solară depozitată în fîn: fânul adunat  – / soarele înţepenit / în colţii furcii (Rodica P. Calotă). Contaminarea este și mai evidentă aici, unde sugestia e aproape numită: făclia stinsă – / priveghiul continuat / de crizanteme (Rodica P. Calotă).

În ciuda diferenței și cratimei separatoare, culorile se strecoară dintr-un tărîm în altul și se întrepătrund: ore de toamnă – / dând culoare apusului / un ceai cu miere (Ana Urma); apus de iarnă – / decojind în tăcere / o portocală (Ana Urma). Uneori, aluzia este de fapt o identificare metaforică neexplicitată: darul de Crăciun - / fiul din depărtare / din nou acasă (Argentina Stanciu); dar împachetat - / ninsă în întregime / casa natală (Cristina Oprea Young). Alteori, ironia jocului de cuvinte sensibilizează la o imagine mai vie și mai frapantă: vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea (Luminița Ignea).

Cratima poate separa însă (avînd rolul unei pauze șăgalnice) și o urmare care e de fapt o revelație neașteptată: rufe-ngheţate - / mîneca săracului / rămasă-ntinsă (Vasile Conioși-Mesteșanu); încă un dezgheț - / ieșind la suprafață / toate stelele (Maria Cristina Pușcașu). Dar poate nota și un zîmbet tandru atotștiutor al adultului în fața candorii copilului: nedumerire - / mama aşteaptă barza / în toiul iernii (Argentina Stanciu). Cum poate nota printr-o observație isteață și surpriza unui eveniment îndelung așteptat: prima ninsoare – / în hambar alb ca zăpada / ceaunul de tuci (Valeria Tamaș).

Tot cratima, dincolo de diferența dintre domeniile contextuale ale celor două părți, poate pune în evidență și un contrast între ele. Răceala și jarul sînt resimțite aproape ca o unitate a contrariilor: văduvă la geam - / nici o cărare-n omăt / și jarul mocnind (Violeta Urdă). Plimbare în doi – / şi mai calde mâinile / fără mănuşi (Luminița Ignea) - cu subînțelesul faptului că mîinile împreunate transmit și înfiorarea, și căldura. În alt poem, oximoronul din prima parte se lămurește metaforic în partea a doua: tăceri sonore - / sunetul ploii închis / într-un țurțure (Giannis Kourtis). În confruntarea din următorul poem, frigul de afară e biruit de căldura sufletească: niciun lemn de foc - / aburind ochiul de geam / basmul bunicii (Cezar Ciobîcă).

Contrastele pot fi și un fel de scoatere în evidență a unor acțiuni magice care le împacă: noapte geroasă – / remaind în tăcere / un șal înflorat (Ana Urma), a unor unghiuri de vedere care le transfigurează: caligrafie / pe rama vechii oglinzi / urme de cari (Cezar Ciobîcă), a tandreței care le îngemănează: primul ghiocel – / toată asprimea iernii / pe mâinile ei (Ana Urma).

Ironia este și ea gata să profite de o asemenea oportunitate: satul troienit - / mutată pe messenger / bîrfa de la porţi (Argentina Stanciu); Revelionul - / cu iz de naftalină / îmbrățișările (Cornel C. Costea); noapte geroasă - / incendiar calendarul / cu crăciunițe (Cezar-Florin Ciobîcă); daruri de Crăciun - / în cutia poștală / plicuri cu amenzi (Cornel C. Costea).

Dincolo de alte exigențe, poate cea mai importantă este aceea că haikuul nu vînează imagini pitorești din natură. O imagine bună este una care compune cu o alta sau cu un anume sens pentru a ne sugera o viziune: vântul schimbării - / despuiată de haine / sperietoarea (Violeta Urdă). Dacă n-ați vedea aici ironia la adresa vîntului (atît de dorit altfel al) schimbării care ne aduce-n față doar lucruri de speriat, haikuul (umoristic desigur) n-ar exista. Sigur, pe tarabe sau de-a dreptul pe jos, lucrurile din Talcioc sînt vraiște, dar aici pare să fie o ordine chiar dacă întîmplătoare, Isus e protejat cu pielea mielului belit: târg de iarnă – / peste icoana lui Isus / o blană de miel  (Rodica P. Calotă). Pare într-adevăr un tîrg suspect.

Întîmplările surprinse-n haiku trebuie să aibă în ele ceva suprafiresc. Cîntecul, ca și parfumul, să fie o viitură necruțătoare:  inundație - / cântecul mierlei / umple valea (Cezar-Florin Ciobîcă); sfârșitul ploii – / parfumul salcâmilor / inundă strada (Ana Urma). Miresmele dirijabile: sens giratoriu -  / miresmele teilor / care încotro (Cezar-Florin Ciobîcă). Năvodul o nadă pentru soare: strângând năvodul – / printre ochiuri soarele / alunecă-n mare (Valeria Tamaș). Luna un fluid inepuizabil: încă o cană / cu apă din găleată - / luna tot plină (Argentina Stanciu). Și, n-o s-o credeți ușor, seceta prilej de jubilare pentru vecinul invidios care-și vede visul împlinit: secetă cumplită - / capra vecinului paște / în loc cu verdeață (Cezar-Florin Ciobîcă). Culesul, fiecăruia după puteri și nevoi: cules de vie – / un țigănuș ia haina / sperietorii (Petru-Ioan Gârda).

         Sînt și poeme care, în ciuda obișnuitei rezerve a micului poem, strecoară aluzii mai picante, ca să nu zic mai grave. Bucuria ninsorii și a omătului care-nvelește grîul încolțit are pentru unii (prea mulți deja) și un revers nefast: omătul spornic / pe căsuța de carton – / gluma se-ngroașă (Corneliu-Traian Atanasiu). Excesul împopoțonării cu o istorie grandios închipuită ascunde mai mult ca sigur o mare calicie neasumată: belșug de Crăciun - / în brad medaliile / străbunicului (Violeta Urdă). Accentul pus din belșug peste agoniseala burții poate uita bucuriile delicate ale sufletului: hambarele / pline pînă la refuz - / grîu fără maci (Corneliu-Traian Atanasiu).

După zece ani împreună, nu mai e pentru nimeni un secret că un haiku este o alegorie laconică. Cum se vede în poemul ce urmează, una ironică, mult mai tristă ca a lui Topârceanu: baladă de toamnă - / un șir de furnici cărând / resturi de greieri (Violeta Urdă). Furnicile, aviz amatorilor, i-au tranșat deja pe cîntăreții imprudenți.

În final mă bucur ca prin poemul de mai jos să ilustrez situația celor din grup, și eu fiind unul din novicii implicați, în dandanaua cu pricina. Este evocat neîndoios un context clar și perfect circumscris: novicele a fost dovedit de mustul înțepător pe care l-a gustat cu asupra de măsură. Totuși poemul are în el o detentă metaforică. Poate că, în tentativa noastră, și noi sîntem doar niște novici ușor amețiți, seduși și de dulceața licorii, și de pișcăturile acidulate. Să sperăm că tulburelul se va limpezi cu timpul.     

must nelimpezit –

novicele ațipind

la rugăciune

(Violeta Urdă)

Corneliu Traian Atanasiu