Sakura

Cuvînt înainte*

Autorul volumului de față a participat, din 2010 pînă în 2013 la 24 dintre concursurile lunare ROMANIAN KUKAI și la mult mai multe ale concursului săpămînal Romanian Haiku, unde a făcut de multe ori și comentarii ale poemelor premiate. A publicat două volume de poezie: Visul în 2011 și Cărticica mea de primăvară în 2012 și a fost prezent în volumele colective anuale de haiku ale grupului RH: Ţipăt de cocor, Stol de cocori, Zbor de cocori, Iarăşi cocorii.

        Citind cu deosebită încîntare întregul volum, am remarcat, dincolo de tehnica impecabilă și acuratețea opozițiilor dintre imagini, o anume originalitate a viziunii poemelor. Observația, frustă altfel, dezvăluie lucruri pe care le adîncește doar meditația asupra lor.

oraşul pustiu –

doar bătrânul orologiu

fără vacanţă

Orologiul din orașul acum pustiu spune o poveste a vremii și a vremurilor, a permanenței care privește neputincioasă schimbarea. Este aici o pustiire adusă de obiceiurile și prosperitatea  vremurilor recente care răsfață omul cu vacanțe estivale. În vremea bătrînului orologiu însă, orașul era permanent animat de agitația caracteristică a tîrgului. Exista o forță centripetă de atracție și de aspirație a celor din împrejurimi și o statornicie a populației urbane care se străduia să le satisfacă trebuințele. Orologiul se miră oarecum trist: ce vremuri!

        Marea majoritate a poemelor din volum sînt construite cu imagini care contrastează, evidențiind însă o opoziție divers interpretabilă.

noua recoltă –

doar carele rămase

din celălalt veac

Permanența este percepută aici ca prospețime mereu repetată a recoltei necompensată însă și de înnoiri tehnologice în lumea satului. Veșnica reîntoarcere a anotimpurilor și a roadelor pare să nu fie în acord cu stagnarea și perimarea rurală. În poemul de mai jos, opoziția este însă și mai semnificativă, încolțirea grîului (se sugerează: doar) în cămara bunicii, semnalează degradarea iremediabilă a satului în care nu mai are cine să are cîmpul. Grîul încolțit de sf. Andrei nu mai vestește rodnicia unor viitoare recolte.

câmpul nearat –

în cămara bunicii

încolţit grâul

Alteori însă contrastele se armonizează într-o unitate care împacă schimbarea cu permanența: o altă vară – / doar liniştea schitului / mereu aceeaşi. Sau liniștea cu trilul mierlei. Tăcerea prea lungă așternută între cei doi îndrăgostiți pare să aștepte cu nerăbdare această rupere a stingherelii: de mână prin parc – / numai cântecul mierlei / rupe tăcerea.

        Punerea în antiteză poate însă să sublinieze fermitatea de nezdruncinat a celui ce se confundă, voluntar sau spontan, cu ceea ce face:   rupere de nori – / netulburată ruga / pustnicului sau ropotul ploii – / netulburat somnul / bebeluşului.

        Trecerea timpului pare să nu afecteze impetuozitatea izbucnirii an de an a naturii, în timp ce omul, tot mai împuținat se pleacă încet spre pămînt: încă un lăstar – / umerii bunicului / şi mai aplecaţi. Nu doar timpul pare nedrept, parcă și pomii nu vor sau n-au cum să țină cont de necazurile omului: cireşi înfloriţi – / pe uliţa satului / alaiul cernit. Noul, care oricum se produce, este absolut divergent în lumea omului și a naturii:

bujori înfloriţi –

pe crucea bunicului

o dată nouă

        Tristețea cea mare este însă aceea că, dincolo de firescul acestei nepotriviri, lumea omului adaugă și ea la ceea ce se petrece lacătele nepăsării: primul pui în cuib – / tot încuiată poarta / maternităţii. Poate că poemul de mai jos nu semnalează doar o întîmplare hazlie ci și un fel de prevestire sinistră:

noaptea Învierii –

alaiul moliilor

din vechiul sacou

        Dar faptele lumii se împletesc, cu ironia de rigoare, și altfel: Ziua Femeii – / bunica-şi caută iar / vopseaua de păr. Primăvara întinerește un pic pe oricine și, dacă nu o face-ndeajuns, e bună și vopseaua de păr. Dealtfel, natura celebrează și singură sărbătoarea de zi cu zi: lumina din zori – / strălucitor cântecul / ciocârliilor. Vara suverană mulțumește pe toată lumea cu mai nimic: vântul de seară – / în pânza paingului / numai parfumul. Doar bunica, respirînd același parfum, pare să nu fi uitat dictonul omului gospodar: seară de vară – / bunica împleteşte / ciorapi de lână.

Și dacă vara se răsfăța în contraste care se potoleau prin abundență reciprocă: vipie pe câmp – / în ciutura plină / se scaldă Soarele sau printr-o sarabandă orgiastică a lucrurilor ce imitau hilar și defazat omul: noapte la mare – / pe plaja nudiştilor / doar sticle goale, toamna instituie privațiunea și ticăloșia și în lumea lucrurilor:  ciutura spartă – / pe mormântul bunicii / dalii uscate. Care o molipsește evident și pe aceea a  omului: ziua recoltei – / tata îşi socoteşte / datoriile. Și, neîndoielnic, și viceversa:

zi cu burniţă –

chipul văzut în vadră

şi mai zbârcit

        Volumul se încheie cu un grupaj de poeme intitulat Un alt anotimp. Pare să fie o încercare de ieșire din timp: lună plină iar – / bunica stinge încet / lumânările sau o eliminare a omului din decor: schitul părăsit – / la ceasul vecerniei / ciocănitoarea. Lucrurile preiau controlul. Și doar o vagă și nostalgică amintire mai plutește fantomatic peste lume: cântec de leagăn – / în poala bunicii / motanul bătrân.

        Merită să citez un ultim poem care surprinde, folosind simbolistica vegetală, echilibrul, pe jumătate ascuns, al celor două tendințe complementare de expansiune ale omului:

drumul către cer –

tot mai ramificate

rădăcinile

________________________
* Cornel C. Costea - Sakura