„Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei
Urma
Vasilica Grigoraş
Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu
este o surpriză. În lumea haijinilor s-a
remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme
nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri
fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la
concursurile de poezie.
Cartea „Urma soarelui”, nu este singura
din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut
primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău
volumul de poezie ”Isadorable”. În anul
2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum
premiat la ”Festivalul de poezie religioasă - Credo” 2017.
Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010,
atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian
Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice
de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre
misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi
frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.
Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „...compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum
simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un
duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana
Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash,
nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două
planuri ale poemului.
Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise
între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia
autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci
pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua
„umbra mult mai înaltă/ decât
bunica”, o contrapondere a versului doi
şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a
bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul
soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur
spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În
planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii,
care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la
apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată
în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu
raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi,
răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este
trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul
cu cerescul, ambele creaţii divine.
cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să
înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă
casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa
părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum
bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu
gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării
situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi
luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră,
sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim
explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie
şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea
cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o
credem.
lumina
din geam –
în
cana fără toartă
primul ghiocel
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne
trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu
renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase,
poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este
reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în
casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă
de mai bine.
pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la
sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă
spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria
tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau
rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului
pianului şi a naturii.
un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie
limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare
dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se
întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru
că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi
înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o
nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită
în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi
credinţă.
lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de
culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară,
a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama,
bunica au cusut aceste minunate
flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara
trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne
odihneşte.
vremea
dudelor –
pe
umărul copilei
primul
tatuaj
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară,
în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă,
însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel,
decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt
negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui
veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la
terminarea dudelor coapte. Cu un efort de
imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul
este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă
cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e
vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă
ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar?
Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire
în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku
excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele
trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori
pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei
mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu
toţii „urme în omăt”. Încercând să
decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de
acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii,
reflectare a spectacolului, a jocului
dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.
Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate
chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne
dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem
cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne
rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni
timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de
fineţe şi profunzime.
Revenind
la Basho, care spunea că „Dacă în universul
acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are
încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi
spiritul nostru.
salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile
Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma
florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane
ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură,
la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de
iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor
minunate poeme, precum cele din acest volum.
Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la
Râmnicu Sărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu