„SIMPLE ADORAȚII” de Vasilica
Grigoraș
este o carte de haibun-uri
Florica Pățan
Motto:
Lumea este o carte,
iar cei care nu călătoresc
citesc doar o pagină. – Sf. Augustin
Adevărata călătorie
de descoperire
nu înseamnă a căuta noi peisaje,
ci a privi totul cu alți ochi.
– Marcel Proust
Preliminarii
„Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe
scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (...), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta
Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât
de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind
titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc
sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate
adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui
termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul
superlativ. „Simple Adorații” este un
titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.
Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările
patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre
frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu
prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în
călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată
ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor... Să ai acest neastâmpăr al drumului, această
curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar
spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce
cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o
curiozitate de cunoaștere nemărginite.
Călătoriile pot produce revelaţii, ele
„restabilesc armonia originală ce exista odată între om
și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul
adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a
simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te
confrunta cu imprevizibilul.
S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui
alt început. „Există o cale simplă demnă
de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce
spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul
Tu.” - Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest
curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și
ne spune că este un volum de haibun-uri.
Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și
este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku.
Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie,
jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de
haibun devenit clasic este „Îngusta cale
spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.
După mărturisirea autoarei, textul se
vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri)
și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta
este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza
că „Simple Adorații” este o carte de
haibun-uri.
1.În primul rând tema cărții
este în consonanță cu acest gen literar,
haibun. Natura, impresiile de călătorie
se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu
tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie. Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este
la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul
șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă,
Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala
Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al
evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în
povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei
dinamic.
Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față
de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le
numește pelerinaje... Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru
eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte
de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le
percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul
suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai
ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe
care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt.
Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără
anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu
terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.
Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din
copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt
de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de
vară, când cănile de lut erau „gătite cu
cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în
floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al
florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până
la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne
pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și
familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în
sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe
sădite ce vor rodi.
Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră,
își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei,
cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica,
cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică
semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are
chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt al iubirii de semeni.
Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele
sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:
regina-n impas –
coroană de ghiocei-n
pletele-i curgând.
Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și
sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar
apoi Buna Vestire:
tot mai mult verde
pe coama pământului –
fulgi de iubire.
Urmează Învierea, cea mai mare
sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi
Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind
„fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința
concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și percepem auditiv și motric în albumul satului
său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de
la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt
cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest
reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș
Niculae, cu „apă de ploaie” în
ghetuțele „lustruite”, căci oamenii
erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal
de iarnă” al culorii dominante, albul.
2. În al doilea rând
specificul prozei în „Simple Adorații”.
Proza poetică
Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în
tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ
sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a
haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în
plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.
„Încet, încet, ceaţa dimineţii se
subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă
umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului,
iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii
noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea
întreg ţinutul.
Când am ajuns la mănăstire, ziua
devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul
strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în
râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba
încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui.
Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne
plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi
miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu
prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele calde. Ajungem la lacul din spatele
mănăstirii observând o
perdea de raze
pe oglinda lacului –
numai vâlvătăi
De aici, se pot observa pâraiele
ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos
şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.
Privind şi mai sus, spre crestele
cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce
despărţeau şiruri de munţi. Cerul azuriu
era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un
petec de codru –
zbor lin de privighetori
văzduh despicând.
Piscul pe care eram cocoţaţi nu
era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin
văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese,
iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste.
Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre
orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se
vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în
razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra
trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca
fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.
Am ieşit din zona lacului şi a
mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este
asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate,
parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe
a acestui areal. Dincolo de oraş se
vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de
ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii
sparţi. Această privelişte oferă o
plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.
Ne-am urcat în maşină şi am mers
la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în
sare. Da, în munţii de sare ai Moldovei.
Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors
acasă la prietenii noştri.”
Spre deosebire de turistul care este
pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să
meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar
pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj
îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură,
personificate: „Maşina deapănă firul
şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină
prietenoasă Iza, care străbate graţioasă
ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.
Imediat ce intri în incinta
mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar
şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor
maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea
poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a
lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră
prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa
istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae
Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.
Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu
exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră,
binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar
și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a
pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov,
Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş,
Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.
Un proverb japonez
spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea
distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a
modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)
Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri noi, întâlnește
oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața ochilor săi,
acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim. Citind
cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile
lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind
pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în
sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni
largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum
mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual,
cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind,
continuând într-un fel călătoriile.
3.
În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.
Asa cum spunea Otsuji, teoretician al
poeziei nipone, „natura artistului și
mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este redată prin
„imaginea care vorbește”. Haiku-ul este
un poem ca „o substanță concentrată de
esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.
Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului.
Poeta este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos
cuprins și ceva devine o parte din sine, într-un fel. Cu meticulozitate în
detaliu sau în perspectivă, ea știe să observe, să consemneze, să descopere și
să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu
simțul nuanțelor. Proza este împânzită de micropoeme, de factură niponă,
haiku-uri, care dezvoltă, în esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen
Pop consideră haiku-ul „....silabe ce dau
măsura pasului cu care poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”.
Cu sensibilitatea unică a destinului
său, poeta simte respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara
acestuia, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei
aflate „în obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul
cu miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care
infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca
o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității.
La Bobotează:
ninge liniştit –
sfârâind fusul bunei
toarce timpul
omăt ici-colo –
năframa de borangic
mult mai fină
un dezgheţ târziu –
şiroaie de lacrimi la
cuminecare.
„În cântecul alb al cerului
albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc apelor
limpezi întru mântuire.” spune poeta, alăturându-ne și
făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe,
aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două planuri unite
estetic prin Kireji, pauza de
reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de borangic și
simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului, primul element
este:
Fragmentul
Fragmentul
care proiectează privirea spre Unde?
(ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când?
(Iarna ) și Ce? (un dezgheț târziu).
A doua parte a haiku-ului este:
Sintagma
Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară care unește pe
verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități reprezentînd eternul,
ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki) și efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul, lacrima.
Expresia
descriptivă sau Sintagma, reprezintă
răspunsul la întrebările Cine? / Unde? /
Când? / sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); imaginea fusului torcând în
chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a șiroaielor
de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe obraz” par că nuanțează albul tabloului cu acea
măreție și splendoare, un Aware
intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului
care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul
ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un
adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria
adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în
universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat,
patinat în ideea de trecere a timpului;
al ninsorii, în al doilea haiku;
iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite
prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra
Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este
efemeră.
Concepte estetice ale Haiku-ului.
Aware exprimă un patos al lucrurilor,
frumusețea austeră:
meşter făurar –
plânsul viţei de vie
şirag de perle
zid de incintă –
iasomia în floare
dând în dar mir sfânt
albăstrele-n jur –
albastru de Voroneţ
mai decolorat
vrednicie –
pe râu o boare de vânt
mută munţii din loc
Mu-shin
Conceptul mu-shin, cu sensul
„fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „... lucrurile pun în evidență locul gol
care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență
tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu,
„Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de
ceață învăluie lucrurile și le ascunde,
prin starea de evanescență care le stăpânește:
la ceas potrivit
o maică bate toaca –
se deschid ceruri.
(La Mânăstirea Bogdana)
cornul înflorit –
decolorat tot mai mult
macatul bune
cornul lunii
se adapă în mare –
seară liniştită.
Ryuko-fueki
Conceptul ryuko-fueki efemeritate
și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală față de vremelnicia fenomenală.
Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt considerate eterne,
ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.
ploaie de stele –
licuricii rostogol
aprind pădurea.
Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:
hora din străbuni –
pe pământul fierbinte
tropotul ploii
Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:
zile fără nori –
în amonte torentul
suspendat de cer
Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:
inundând zăvoiul
petece de cer blajin -
flori de cicoare
Wabi-sabi
Perechea wabi/sabi semnifică
singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:
fluier de cioban –
din înalt ciocârlia-i
ţine isonul.
munţii în ceaţă –
roua somnoroasă
căutând cerul
(la Mănăstirea Măgura)
cormoran singur
deasupra bacului –
salut de bun venit
(în Dobrogea)
butuci de vie –
pe picior de colină
oşteni păzind glia
4. Concluzia: cartea de față, „Simple
Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent,
vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității
și precizia detaliului.
*
Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu ochii sufletului,
a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele scriitoarei rămân sculptate
în suflet:
„Pe pământul Dobrogei încărcat de
sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am
simţit într-o dublă ipostază - la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.”
„O călătorie este întotdeauna un
album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie
este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)
