Despre o chemare a cocorilor şi mai mult decât atât

Despre o chemare a cocorilor şi mai mult decât atât

Șerban  Codrin

         Prin amabilitatea totdeauna prezentă în tot ceea ce face din inimă, am primit antologia CHEMAREA COCORILOR, romanian haiku, anul VII de concurs, 2014, coordonată, culeasă, tehnoredactată de maestrul recunoscut de poeţii adunaţi împrejurul domniei sale şi iniţiaţi în nobila artă de Corneliu Traian Atanasiu. Trebuie să aduc un omagiu acestui extraordinar iniţiator, eseist, critic literar şi poet care, în loc să se declare pe sine, din proprie iniţiativă, drept unicul cunoscător şi să-i expedieze pe toţi ceilalţi în subterană, după obiceiuri mioritice binecunoscute, are abilitatea să deschidă porţi şi să primească în ograda poeziei pe oricine bate cu sfială, nu dărâmă canaturi şi are ce căuta printre sacrele acareturi.

         De la început, să ne înţelegem asupra terminologiei. Ce vrea să însemne HAIKU? Termenul provoacă nenumărate confuzii şi este lipit ca eticheta pe borcanul de conserve fără discriminare față de ceea ce se găseşte în interior, poezie, compot de varză sau pietriş. În ultimă instanţă, HAIKU (scurtă poezie paradoxală, zglobie, epigramatică, în limba japoneză) este un micropoem de origine niponă, devenit modă literară internaţională cam după anul 1950 încoace. În lumea literară nu este singura formă de micropoem, de poezie scurtă, mai putem enumera tanka, senryu, de aceeaşi origine niponă, sau de origine occidentală, monostihul, distihul, poemul-într-un vers, tristihul (care poate fi un monostih împărţit în trei fragmente). Micropoemele româneşti pot fi catalogate astfel: salmul, trisalmul, sau, micropoem popular, strigătura. Poemul-într-un-vers, descoperit, probabil de francezi, a fost redescoperit de poetul român Ion Pillat, respins de George Călinescu, cu argumente culese cam din marginea pamfletului, însă teoretizat cu argumente de Ion Coteanu. Pentru a nu lăsa loc de discuţii, pentru că există, aş mai enumera aici „micropoemul-în-general”, metaforic sau nu, în orice caz o poezie foarte scurtă, de preferinţă un vers mai lung, sau segmentat în două trei fragmente. Se observă faptul că HAIKU începe să devină o formă printre mai multe. Totuşi ocupă un loc special. HAIKU propriu-zis este un micropoem extrem de canonizat, de interiorizat, de restrâns în posibilităţile de a fi realizat. Chiar şi aşa, evadat din limba şi caligrafia specifică, îşi pierde o parte dintre calităţile care l-au făcut celebru, prin urmare HAIKU internaţional, oricât de canonizat filozofic, estetic şi teoretic îşi pierde o bună parte din rigorismul de artă marţială a unui haijin autentic, capătă o mască teatrală, acceptată, dar parţial inautentică. De aici concluzia unor esteticieni că haiku nu poate fi creat decât de japonezii nativi, cu educaţie specifică în universul limbii materne şi al caligrafiei nipone.

         Astea fiind zise, în orice carte de „haiku occidental” vom întâlni mai ales micropoeme compuse mai liber sau mai riguros, mai departe sau mai aproape de canonul originar. Poeţii se iniţiază în arta haikuului, cât despre reuşitele în compunere se observă cu prilejul selecţiilor cu diferite ocazii, de exemplu concursuri. Rezultatele nu trebuie considerate absolute, se premiază multe poeme slabe, trec neobservate multe poeme excelente, din această cauză doar selecţiile repetate sunt cele care dau rezultate în cele din urmă. Practica selecţiilor este curentă în poezia niponă şi se face după reguli stricte, filologice, caligrafice, filozofice, estetice, pentru că participă un număr mare de texte pe un număr mic de locuri eligibile. În acest fel se pot alcătui antologii, practică niponă curentă, prin selectarea unui singur text din creaţia câte unuia din maeştrii recunoscuţi, sau antologii din creaţia unui singur maestru, în orice caz, nimic fără furcile caudine ale celei mai riguroase selecţii.

         O primă concluzie după o lectură cu ochi critic, imparţial asupra volumului: ne aflăm pe teritoriul poeziei, din centru spre margine, probabil fără capodopere eclatante, care să modifice percepţia poetică, şi fără erori chiar strigătoare la cer. Din această perspectivă, înclin să cred că primează numărul „micropoemelor-în general”, dar se observă efortul de apropiere cât mai perseverentă de estetica haikuului internaţional, unde, la fel, există o confuzie generalizată, dar să spunem haiku internaţional riguros. Cine se plimbă prin domeniu înţelege ce vreau să spun. Eu prefer haikuul riguros, pentru că pe celălalt, mai descheiat şi mai liber la scriitură, îl poate încerca mai oricine, fără mai multe pretenţii decât talentul, dacă există.

         În partea I a antologiei, poemele premiate la etapele 105-156, lucrurile sunt la fel, amestecate, poeme premiate excelente şi poeme premiate foarte slabe. Dar să încep cu o remarcă: maestrul implicat în proiect, Corneliu Traian Atanasiu, nu s-a amestecat în selecţie, ci a lăsat-o numai pe seama juriului; mai apoi, din punct de vedere teoretic, maestrul Atanasiu, din considerente de nediscutat aici şi acum, nu propune o deosebire între haiku şi senryu, deosebire existentă şi evidentă; prin urmare:

Canton desfiinţat  -  acarul îşi priveşte linia vieţii

(Petru Ioan-Gârda),

         Se deosebeşte atât prin conţinut cât şi prin tehnică literară de:

Deajuns o frunză să tulbure tot cerul -  salcie la mal

(Ana Urma)

         Ambele sunt texte excelente, oricând antologabile, dar în antologii diferite, Ioan-Gârda, de senryu, Ana Urma, de haiku internaţional.

         Numărul poemelor excelente este îndestul, se pot alege câteva din două pagini alăturate:

Recitind scrisori – se-adună-n jurul lămpii fluturi de sertar

(Ana Urma)

Cer de noiembrie – copil desenând soarele în lutul galben

(Narcisa-Liliana Fărcaş)

Prima-întâlnire – pe-asfalt o frunză lipită de umbra ei

(Cezar-Florin Ciobîcă)

Curtea văduvei – mai înfloresc pereche doar trandafirii

(Valeria Tamaş)

În parc un bătrân cu amintirile lui – vâtej de frunze

(Violeta Urdă)

         O eroare îşi face loc destul de frecvent: două cezuri (kireji) în loc de una:

Casă pustie – în loc de acoperiş umbra plopului

(Vasile Conioşi-Mesteşanu)

         Grafic, cu ambele cezuri, textul ar arăta astfel:

                   Casă pustie – în loc de acoperiş – umbra plopului

         A doua cezură este cerută de absenţa verbului a fi la indicativ prezent. Iată o variantă de corectură:

Casă pustie –

umbra plopului în loc

de acoperiş

         În mod evident, a dispărut necesitatea verbului a fi. Această eroare se repetă foarte des, scăzând evident valoarea unor poeme:

     

Marea în zare – pe obrazul brăzdat stropi lungi

Casă-în ruină – pe-un teasc p-un bob stafidit panza unui paing

Vântul de vară – în freamăt de borangic sânzienele (plus un pleonasm minunat!)

Vremea nunţilor – pe prispa văruită alai de furnici

Secerătorii – în vasul de lut un petec de cer

         Remarc haikuuri accentuat satirice, exact in spiritul speciei, repet, haiku, nu senryu:

Partaj reuşit – mi-a rămas mie cuibul rândunicilor

(Dan Norea)

Riduri machiate – scânteind în soare marea-încreţită

(Corneliu-Traian Atanasiu)

Mărţişor în piept – în sfârşit un donator compatibil

(Oana Gheorghe)

Noapte geroasă – învăluindu-l doar dogoare febrei

(Ildiko Juverdeanu)

         Pe parcursul paginilor sunt de remarcat desenele pline de sinsibilitate, acuarelele semnate de Daniela Lăcrămioara Capotă şi Vlad Grigore. Le-am privit îndelung şi am remarcat transparenţa liniilor şi armonia culorilor (bineînţeles, falsificată prin tipărire faţă de original), aşa că le trimit autorilor un gând de aceeaşi intensitate armonică.

         Partea a II-a, pagini ale membrilor Romanian Haiku, cuprinde o antologie de autori aşezaţi alfabetic; fiecăruia Corneliu Traian Atanasiu îi dedică un scurt comentariu. De remarcat un fapt, nicăieri eseistul nu comentează, nu analizează tehnica literară, absolut necesară pentru autorii de haiku, mai ales în curs de iniţiere, ci are numai observaţii de conţinut, cu toare ramificaţiile adiacente, excelente în sine, dar esenţial incomplete. În ceea ce priveşte textele selectate, fac observaţia că am selectat din ambele părţi I şi II.

         Am remarcat spiritul incisiv, caustic, aproape cinic al lui Ildiko Juverdeanu, o autoare cu mari perspective, dacă ar mai adânci inclusiv tehnica literară, unde îşi permite prea multe licenţe într-un domeniu riguros. Dan Norea este un poet consacrat în universul agitat al epigramei, căruia îi dedică toate forţele, dar mai puţin senryului, care pare să joace numai rolul copilului adoptat. Virginia Popescu învaţă din mers tehnica haikuului şi perseverează în poezie, fiind în acelaşi timp o excepţională traducătoare, o fotografă cu ochi de artist, ceea ce se vede inclusiv în picturalitatea imaginilor poetice.

         Fiecare autor se remarcă prin câte linii de portret accentuate, Adelina-Alexandra Popovici prin tinereţe şi talent, Cezar-Florin Ciobîcă printr-un început de maturizare a unui talent excepţional, felicitări pentru intuiţia lui Corneliu Traian Atanasiu, care i-a remarcat aptitudinile şi l-a încurajat încă de la început, însă în aceeaşi situaţie se găsesc aproape toţi membrii grupului, aşa că rămâne fiecăruia să se remarce prin creaţie, fiindcă posibilităţi există. Participarea tuturora, cu modestie, perseverenţă la concursuri, este benefică, iar bunele rezultatele încep să se întrevadă, martor este inclusiv această antologie de micropoeme nu o dată excelente, antologie care vine în continuarea celorlalte volume deja apărute. Va răsări ziua când se va realiza o antologie generală şi atunci se va trage buna concluzie că poemul scurt românesc, inclusiv haiku, a fost cultivat de un grup de poeţi iniţiaţi, dedicaţi şi răbdători în activitatea lor creatoare.

Ezitînd între linie și literă

Ezitînd între linie și literă*

Corneliu Traian Atanasiu

            Autoarea nu scrie haiku decît de la începutul lui 2013. Timpul scurs de atunci nu pare prea lung, dar stăruința cu care a citit și a asimilat exigențele sobrietății acestui poem a rodit mai repede și mai suculent ca la alții. Cu siguranță este vorba de un talent pe care l-a cultivat asiduu într-un mediu prielnic, în ambianța concursurilor online ROMANIAN KUKAI și Romanian Haiku și a informației existente în biblioteca online a grupului RO KU. Rezultatele s-au concretizat într-un număr impresionant de premii obținute în nici doi ani atît la concursurile interne, cît și la cele din afara țării.

            Preferința pentru haiku se datorează însă și formației sale, și anume faptului că lucrează cu pensula și culoarea, apropiindu-se astfel de stampa japoneză și de desenul în tuș sumi e. Imaginea picturală, rezultată din cîteva tușe expresive, este într-un anume fel asemănătoare schiței pe care autorul de haiku o realizează din însăilarea cîtorva cuvinte. Tușa, ca și cuvîntul, este cu atît mai grăitoare cu cît e mai reținută și mai sugetivă. Refuzînd conturarea (unui întreg), ea își păstrează nealterată detenta aluzivă.

Poemele Danielei, în ciuda simplității fluente a textelor, îmbină elipsa cu împletirea discretă a firelor aluzive. Ceea ce descoperi în profunzimea lor, dincolo de imaginile și scena evocată, este o anume atmosferă, un climat sufletesc și spiritual. Acea caracteristică a haiku-ului pe care japonezii o numesc kigo. Acea misterioasă calitate odorizantă a unor cuvinte privilegiate care răspîndesc în întreg poemul miresmele unui anotimp aparte. Veți găsi mai jos cîteva poeme care excelează în această tentativă.

În seara (rece) de iarnă, cu calda moliciune a șalului pe umeri, fata se simte deodată îmbrățișată de parfumul copilăriei ocrotite de mama acum absentă. O atmosferă izvorînd nu doar din scena propusă ci și din florile șalului cusute, poate, chiar de mîna mamei.

seară de iarnă –

parfumul mamei rămas

în şalul cu flori

            Preferința pentru senzațiile care-și amplifică efectul în complicitatea tăcerii se remarcă și în poemul următor:

noapte geroasă –

împărţim tăcerea şi

aroma de ceai

Aroma ceaiului, care-i unește pe cei doi, are nevoie de un regim potolit și totodată profund al respirației. Desfătarea este a întregii atmosfere, nu doar a savurării ceaiului. E reculegere și cuminecare.

            Aceeași atmosferă profundă este încărcată în poemul de mai jos cu efluvii spirituale stîrnite de imaginea pictată pe evantai. Înfierbîntarea lunii de miere este ponderată de răcoarea binevenită a suflării sacre sosită de pe muntele Fuji. 

în luna de miere pe plajă –

deschizând evantaiul

iarna pe muntele Fuji

            Delicatețea cu care se cuplează cele două imagini contrastante ale poemelor ce urmează pare să dea întreaga amplitudine a unui interior domestic, care, sub acoperișul său, reușește nu doar să-și apere locatarii de intemperii, ci le asigură și acel spațiu propice în care sufletul și viața reverberează plenar, la unison cu simbolurile nostalgice ale celor ce pe moment sînt absente.

vântul de iarnă –

în foşnet de frunze doar

stampa cu bambuşi

vântul de toamnă –

pe ceainic înflorită

o creangă de măr

Din poemele citate mai sus, este evidentă predilecția pentru parfum, aromă, foșnet, adieri și  efluvii, pentru ceea ce circulă imapalpabil și invizibil, impregnînd scenele și lumile evocate. Lucirea discretă și complice a unui ibric, contrastînd și cu vechiturile, și cu cafeaua expresso, ca și sărutul imaginat al mamei, au și ele capacitatea discretă de  a reverbera expandînd poemele de mai jos.

cafea expresso –

în piaţa de vechituri

lucind un ibric

sărutul mamei

primul vis din an –

pe obrazul meu din nou

            Sînt numai cîteva dintre poemele volumului, cele care surprind prin recuzita delicată și prin aplecarea spre starea de reverie pe care o cultivă haiku-ul. Așa cum se întîmplă și în poemul ce urmează:

ceaiul de la ora cinci –

soarele de primăvară apune

în ceaşca cu muntele Fuji

            Titlul volumului este emblematic pentru ființa zveltă și fragilă a unui poem oarecum stingher în spațiul literar. Un poem care, deși folosește cuvintele, o face cu o deosebită sfială, ca și cum ar prefera ca scrierea să se oprească undeva unde tușele mai ezită între linii și litere.   

lumini şi umbre

peste stânjenei –

pregătesc pensulele sumi e

__________

* Daniela Lăcrămioara Capotă - Stânjenei de cerneală

Mihaela Băbușanu Amalanci - Stejarul cu flori de cireş

Mihaela Băbușanu Amalanci - Stejarul cu flori de cireş

 Virginia Popescu

Citind titlul volumului de haiku  al Mihaelei Băbuşanu Amalanci am rămas foarte surprinsă.  Mi-am spus : autoarea vrea  probabil să  asocieze  perenitatea falnicului stejar cu gingăşia efemeră a florilor de cireş. Cred că nu m-am înşelat prea mult. Când am privit coperta volumului am înţeles : acel bonsai miniatural e un stejar cu flori de cireş, ceea ce este specific japonezilor. 

Marele om şi actor Charlie Chaplin scria : « Gândim prea mult și simțim prea puțin. Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care se descoperă numai celor care o caută. » Cred că autoarea acestui volum de haiku se numără printre aceşti aleşi.

Când deschizi cartea, te învăluie  liniştea plăcută  a unei zile senine, în care doar buburuzele  ies la soare “pe aleea cu platani”. Înclinaţia poetei pentru lumea măruntă a vieţuitoarelor, o întâlnim aproape la tot pasul : greierii care încântă nopţile de vară cu ţârâitul lor neîntrerupt, fluturii de pe iasomie, albinele  din salcâmi sau ţânţarii  cu serenadele lor nocturne, totul se roteşte  în acest univers miniatural.

O privire generală asupra volumului ne duce în lumea patriarhală a satului moldovenesc, unde autoarea şi-a petrecut o mare parte a copilăriei. Nopţile de pe prispa lutuită, grădina bunicilor cu umbra  plăcută a nucului în zilele toride de vară, mersul desculţ prin iarba plină de rouă,  zburdatul copiilor  alături de miei pe islaz, vacanţele mari petrecute la ţară, cărarea cosită care păstrează încă parfumul proaspăt al primei iubiri, cireşul înflorit care ascunde printre crengi un cuib cu ouă, toate acestea ne amintesc de versurile lui Blaga din « Sufletul satului ».

Copilo, pune-ţi  mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

………………………………………...

Aici se vindecă setea de mântuire…

Uite e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

Ca un miros sfios de iarbă tăiată,

Ca o cădere de fum din streşini de paie,

Ca un joc de iezi pe morminte înalte. »

(Lucian Blaga – Sufletul satului)

         Peste toată această atmosferă patriarhală pluteşte adesea un sentiment de tristeţe, acel wabi-sabi al singurătăţii provocat de plecarea unor fiinţe dragi : bunica, mama.

De dimineaţă –

doar rufele pe sârmă

mama nicăieri

Dimineaţă de vară –

la ciuperci, după ploaie

doar eu şi tata

Singur în ceaţă –

aşteptându-şi nepoţii

bătrânul văduv

Sentimentul singurătăţii este dublat aici în parte de cel al speranţei. Natura participă de multe ori empatic la singurătatea bunicului :

Râu singuratic –

doar pasul bunicului

şi o salcie

Salcia singuratică şi tristă chiar prin numele ei, pare să plângă deasupra râului, singuratic la rândul lui, plecarea bunicii care e doar discret sugerată. Deşi autoarea abordează toate anotimpurile, acestea nu se înşiruie în ordinea lor firească. Ea trece de la un anotimp la altul, urmărind parcă o joacă. E un fel de puzzle pe care ni-l prezintă, cerându-ne nouă să adunăm piesele împrăştiate şi să le punem în ordinea lor firească.

Primăvara apare odată cu ghioceii, florile de cireş, cele de liliac, fulgii de păpădie purtaţi de vânt, ciocârliile, buburuzele, albinele şi alte mici vieţuitoare.

  

De dimineaţă –

sorbind roua florilor

o buburuză

  

Vara e redată prin soarele arzător,seceta care usucă totul, căldurile înăbuşitoare care sleiesc sălciile sau Regina Nopţii.

  

Secetă, călduri –

sleită de miresme

Regina Nopţii

Pe malul apei

răpuse de călduri

sălcii pletoase

Amândouă poemele sunt de o mare frumuseţe şi eleganţă. În primul poem, căldura şi seceta  amplifică parfumul tulburător al Reginei Nopţii. Ramurile sălciilor pletoase  din al doilea poem, par să se aplece spre răcoarea apei, copleşite de canicula verii.  Parcă ar dori să protejeze cu ramurile lor răcoarea apei.

Toamna apare foarte des în poemele volumului, sugerată de vânturi, ploaia de plumb (amintindu-ne de Bacovia), ceaţă, ramurile golaşe ale pomilor, grădina pustie dar şi de odaia mamei cu miros de mere şi gutui.

Ploaie de toamnă

peste livada cu meri –

la cules nimeni

Toamna în amurg –

grădina de la ţară

iarăşi pustie

Odaia mamei –

pe dulap, parfumate

mere şi gutui

Odaia mamei e un loc privilegiat care păstreză ca-ntr-un sanctuar aromele toamnei. Toate astea ne duc cu gândul la corespondenţele baudelairiene în care : Parfumurile, culorile şi sunetele creează o delicată sinestezie.

În sfârşit, iarna apare cu  troienele care acoperă vechea pârtie,  croncănitul ciorilor, rafalele reci de vânt, luna de gheaţă, lacul îngheţat, etc.

De mână prin parc –

singurul nostru martor

luna de gheaţă

Lacul îngheţat –

azi părăsit de pescari

dar plin de sănii

  

Alte teme care apar frecvent sunt: tristeţea provocată de plecarea iubitului, singurătatea, ploaia, vântul, copilăria, fereastra care se deschide brusc revelând  un peisaj inedit.

Deschid fereastra –

doar parfum de liliac

şi buburuze

Deschid fereastra –

peste noapte-a-nflorit

o iasomie.

În final, aş dori să mă opresc asupra unui  poem tulburător de frumos care ne deschide perspectiva a numeroase simboluri :

Ziua-nvierii –

în livada cu vişini

cântă iar cucul

Cucul anunţă aici renaşterea naturii la viaţă, odată cu cea a Mântuitorului. Un haiku cu o mare încărcătura emoţională care ne îndeamnă la o profundă meditaţie asupra sensurilor majore ale vieţii, ale morţii dar şi  ale speranţei de a renaşte printr-o operă de artă, o creaţie literară.  Livada cu vişini, aluzie la celebra piesă a lui Cehov, cuprinde toate aceste sensuri. Ce lăsăm după noi ? Un pom sau o livadă, uncopil sau mai mulţi, o casă sau o creaţie artistică ?

« Stejarul cu flori de cireş » ne pune multe întrebări la care fiecare dintre noi va căuta răspunsurile în sufletul său. Ceea ce caracterizează poemele din « Stejarul cu flori de cireş » este aspectul pictural al majorităţii poemelor. Din câteva trăsături de condei, autoarea creează un mic tablou de natură :

De mână în parc –

singurul nostru martor

luna de gheaţă

Trăsăturile majore ale poemelor din acest volum sunt puritatea, inocenţa, candoarea, căci autoarea şi-a păstrat inalterat sufletul de copil. « Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi »  spunea marele Brâncuşi. »

Prefaţa volumului, realizată de doamna Laura Văceanu, preşedinta Societăţi Române de Haiku din Constanţa este la obiect, sintetică, punctând aspectele importante ale poemelor. Prima copertă ilustrează titlul volumului, cealaltă o infăţişează pe autoare, îmbrăcată în chimono care ne duce cu gândul  la un ritual al ceaiului. O figură meditativă, doi ochi albaştri puţin melancolici. La ce se gândeşte ea oare ?

O carte importantă: MULCOM PICURÂND

O carte importantă:  MULCOM PICURÂND

Șerban Codrin

         Din importantă, acestă carte semnată de Corneliu Traian Atanasiu are toate şansele de a deveni foarte importantă. Despre ce este vorba?

         Criticii literari români nu sunt informaţi corect, cel puţin nu au un răspuns aproximativ la o întrebare: ce este „haiku”? Din această cauză, nu sunt interesaţi ce se întâmplă în poezia scurtă românească şi internaţională. Cum sunt conştienţi că fenomenul există, se spală pe mâini şi reduc totul la un nume: singurul creator român în domeniu este Nichita Stănescu. Cum au ajuns la această concluzie? Prin necunoaştere şi prin autoritatea unui nume.    

         Cine sunt vinovaţii că s-a ajuns la acest şir de greşeli decât cei implicaţi direct în promovarea poeziei scurte? Societăţile de haiku sunt considerate asociaţii cu programe neserioase, care editează reviste demne de acelaşi calificativ, semnate de nume periferice în poezia română contemporană. Florin Vasiliu, primul preşedinte al Societăţii române de haiku, s-a aflat în relaţii încordate cu toţi criticii literari. În locul dialogului se ajunsese la polemici, la acuzaţii reciproce, fapt prelungit şi fără sorţi de a se stinge prea curând. Cărţile editate de Florin Vasiliu nu au fost luate în seamă tocmai din aceste cauze.

         Societatea de haiku din Constanţa a editat volumul Ocolind iazul, Editura Muntenia, Constanţa, 1994, în care se încerca un răspuns la aceeaşi obsedantă întrebare: ce este un haiku?

Între timp cartea a devenit caducă moral din următoarele cauze: antologatorul s-a adresat unor persoane fără autoritate în poezia română, „haijini”- prieteni personali, fără urme importante în poezie. Nici un critic literar român nu se află în sumar, cel puţin pentru a răspunde că nu se pricepea la domeniu. Contribuţiile persoanelor din străinătate rămân le fel de suspendate: ce autoritate aveau în afara faptului că se erijau în garanţii unui autor român fără talent literar? Probabil era prea devreme pentru poezia română să se redacteze o astfel de carte, autorii importanţi nu apăruseră, criticii literari lipseau prin respingere sau marginalizare, pentru că nu intrau în sfera de orgolii locale.

         Mulcom picurând, Editura Pim, Iaşi, 2013, apare în cu totul alte împrejurări. Apele s-au mai limpezit, s-au editat destul de multe antologii româneşti de haiku, fiecare cu calităţi şi fisuri, teoria literară specifică domeniului a început să se maturizeze. Mai mult de atât, au apărut autorii români împortanţi de tanka, renku, haiku, senryu, haibun, iar numele lor se află pe coperţi de cărţi sau sunt recunoascuţi ca atare în asociaţii din ce în ce mai serioase.

         În mod ciudat, preşedinţii societăţilor româneşti de haiku nu s-au arătat interesaţi de editarea unor manuale specifice, pentru informarea cui trebuie şi pentru iniţierea tuturor celor interesaţi. Nici măcar fragmentar, Antologia de haiku de R.H. Blyth (4 volume), sau Manualul de haiku de William  J. Higginson nu s-au tradus în limba română, spre deosebire de altele, mai puţin faimoase.

         În acest spaţiu aflat în aşteptare, apare un autor care vine în întâmpinarea tuturor întrebărilor şi începe, din ce în ce mai accentuat, să propună rezolvări. Materialul de analiză îi aparţine, deoarece l-a selectat în ani şi ani de activitate metodică şi perseverentă pe internet. Situl lui Corneliu Traian Atanasiu, ROMANIA KUKAI, prin concursurile periodice, prin eseurile analitice, prin descoperirea şi susţinerea unei pleiade întregi de autori fundamentează, fără împrumuturi din contribuţiile consistente ale societăţilor, o teorie românească a micropoemului haiku alături de toate exemplele capabile să susţină orice idee în domeniu. Este foarte clar, eseistul, traducătorul, poetul, organizatorul de concursuri, autorul de selecţii (în mod direct, sau indirect, prin jurii), editorul, într-un cuvânt omul extrem de organizat şi, cel mai important, pasionat de domeniu, are un proiect şi-l urmăreşte cu fiecare nouă apariţie electronică, lunară.    

         Cine urmăreşte situl nu este prea mirat de sumarul volumului: Ce este haiku-ul, Interferenţe, Studii tematice, Cum am scris poemul, Poeme comentate. Mirarea începe în altă parte: dacă s-ar completa capitolele deja editate, dacă s-ar adăuga capitole noi, probabil după un dialog cu poeţii, cu criticii literari ai domeniului, unde C. T. Atanasiu deţine un loc privilegiat, ne-am afla în faţa unui manual de iniţiere în haiku de înaltă ţinută, demn de a fi cercetat de specialişti în istoria şi critica literară, de poeţii dispuşi la iniţiere, de orice cititor dornic să se aventureze în noi universuri literare. Să o spunem direct, Mulcom picurând are aceste calităţi.

         I-aş reproşa unele inconsecvenţe: mici indecizii în ortografierea textelor, când cu majusculă în primul vers (absolut normal), când cu literă mică (derogare nejustificată), apariţii de virgule (haiku evită acest semn de punctuaţie, pe care îl consideră inutil), notarea uneori a pauzei de sens prin liniuţă, alteori nu, unele texte pleonastice (numele anotimpului adăugat cuvântului sezonal), unele confuzii între haiku şi senryu. Un manual nu trebuie să îngăduie astfel de neglijenţe, de multe ori de înţeles la un poet, dar nu la un maestru care este obligat să impună o formă absolut corectă, mai ales când are o plajă generoasă de selecţie.

         Poemele sunt semnate de Radu Patrichi, probabil cel mai important autor român de micropoeme şi de haiku în formă liberă, Eduard Ţară, cel mai premiat autor român la concursuri internaţionale, Dan Doman, un poet important, Cezar Ciobîcă, Vasile Conioşi-Mesteşanu, Valentin Busuioc, Aidar Bekir, Manuela Miga, Livia Ciupav, Valeria Tamaş, Iulian Dămăcuş, Dan Norea, Cristina Ailoaei, Andra Andronic, Gabriela Beldie, Corneliu Beldiman, Henriette Berge, Doina Bogdan Wurm, Claudia-Ramona Codău, Cornel C. Costea, Ioana Dinescu, Gabriel Iordan Dorobanţu, Manuela Dragomirescu, Genovel-Florentin Frăţilă, Petru-Ioan Gârda, Corina Ion, Dan Iulian, Ildiko Juverdeanu, Lavana Kray, Maria Doina Leonte, Mihai Mateiciuc, Cristina-Monica Moldoveanu, Flavia Muntean, Virginia Popescu, Ion Răşinaru,  Maria Tirenescu, Ana Urma. Dintre ei, enumeraţi aici sau nu, se vor alege acei creatori reprezentativi de care poezia română are nevoie pentru a marca în mod creator un fascinant domeniu: poemul scurt, canonizat. 

         O astfel de excepţională carte în toate privinţele, claritatea proiectului, claritatea expunerii, distincţia şi frumuseţea majorităţii textelor, autoritatea fiecărui poet în parte, are toate şansele să fie considerată demnă de studiu inclusiv de criticii literari neîncrezători că poezia scurtă extrem de canonizată se află pe mâinile unor poeţi talentaţi şi supravegheată de instanţe critice demne de a fi luate în considerare. Ar fi spre binele poeziei şi spre corectarea prea multor confuzii.