Veșnica reîntoarcere

Veșnica reîntoarcere*

 Corneliu Traian Atanasiu

         La cam doi ani de cînd a aflat de haiku, Cristina Oprea se încumetă să publice prima sa culegere de poeme. Încercarea nu este deloc hazardată. Ucenicia făcută prin participarea la concursurile Grupului RO KU s-a soldat deja cu un număr record de premii obținute în anul ce a trecut. 2013 a fost însă și anul în care a obținut un prim premiu internațional, locul I la concursul World Monuments Fund:

Coloana Infinitului –

undeva alt greiere

numără stele

         Aparent fără prea mare adîncime, poemul aflat pe pagina de titlu a primului capitol, cheamă afară, ca și Macedonski, pe cei ce vor să asculte cu adevărat: veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Muzica scăpată de canonul solfegiilor didactice atrage însă atenția asupra autenticității învățăturii ca experiență vitală.

privighetoarea –

lecția de muzică

în curtea școlii

Doar ieșind dintre pereții școlii în lumea neîngrădită și vie, poți recupera inserția ta între ființele eliberate de însingurarea silnică și apăsătoare impusă de lecție, de manual, de album sau ierbar: ghiocel presat - / tot mai apăsătoare-i / singuratatea. Fără a reface conexiunea cu ființele aievea, reintegrîndu-te într-o experiență a comuniunii, nu vei fi decît un ghiocel uscat, presat de însingurarea scolastică.

         Cu sau fără știință, autoarea asimilează teme și consonanțe întîlnite deja în haiku-ul românesc pe care le prelucrează deocamdată într-o manieră mai curînd suavă: primii dinţişori - / şi mugurii se deschid / atât de încet.. Lentoarea și zăbava, prevestesc încă ceea ce a surprins atît de bine poemul, mai matur, al lui Eduard Țară: primul mugure - / îmi amintesc durerea / măselei de minte.

         Prima parte a cărții pare calchiată pe impactul surprinzător (și pilduitor) al întîlnirii cu lumea reală. Cu soarele care zăbovește în fața cireșilor înfloriți în contrast cu trecătorii grăbiți. Cu cîntecul familiar al mierlei și florile de salcîm care deschid ferestrele. Cu melcii ieșiți după ploaie care ne fac pașii mai șovăitori și mai grijulii. Chiar dacă nu e resimțită cu intensitatea durerii, învățătura de minte crapă ușor gingia și mugurul se desfoaie încet.

         Poemele verii sînt dintr-o dată parcă mai rezervat-constatative și mai obiective. Tărîmul evocat este unul de sine stătător care pare să ignore observatorul ținîndu-l la distanță. Greieri, cosași, țînțari, musculițe, flori și fructe umplu poemele de o rumoare senin-estivală în care omul, transfigurat, se confundă cu peisajul: secetă în sat - / din când în când albine / pe bluza cu flori.

nici-un nor pe cer -

un zumzet de albine

printre albăstrele

Cu o singură excepție, deschizîndu-și brațele doar atunci cînd observatorul e dispus să se copilărească: primul concediu - / râul copilăriei / cu două braţe.

         În această ambianță suverană nu-i de mirare că se coace rotund, înglobînd o lume întreagă, un poem cu arome de spiritualitate mitică, devoalînd felul în care funcționează universul.

cric vechi în iarbă –

cîntecul greierilor

ridică luna

         Toamna este surprinsă într-o primă ipostază în apogeul ei fabulos, triumfal și oarecum copleșitor:  ziua recoltei – / un grăunte de porumb / intră-n muşuroi. Și-n poemul de mai jos este evocată strîngerea recoltei, dar aici accentul cade pe de-o parte pe umilitatea celor ce o strîng, pe de alta, deviind atenția spre altfel de roade, pe neașteptata și reconfortanta prezență din coșul de nuiele.

ziua recoltei -

într-o coşarcă goală

un prunc adormit

         Cealaltă ipostază este aceea a nostalgiei după luxurianța verii. Cu un pic de ironie, diminuarea taliei arborilor poate fi văzută doar ca: dieta toamnei - / umbrele castanilor / se subţiază. Bunica simte însă totul mai melancolic: focul de vreascuri - / în fereastră bunica / ascultă toamna și e atentă la alte semne:  şuierat de tren - / ultimul cocor se pierde / în albastru.

         Ambele ipostaze sînt surprinse sintetic într-un poem care adună laolaltă culorile și sunetul toamnei, roadele consistente și concentrate, căderea generalizată și sincopele ei.

viorile toamnei –

din cînd în cînd o nucă

bate tempoul

         Iarna este un anotimp al reculegerii, al afinităților și convertirilor simbolice. Uneori, cei apropiați se bucură împreună de focul din vatră: toate chicotelile / la gura sobei. Alteori, singurătatea răsună de clinchetul oarecum familiar al claustrării tihnite: ceaiul de mentă - / în cameră se-aude / doar linguriţa. În anumite momente însă ceea ce se petrece afară stimulează și dă un ritm mai alert corvezilor de peste zi:

prima ninsoare -

mama cerne mai cu spor

făina de grâu

         La trecerea dintre ani, se poate ca bilanțul să surprindă și multe foi pe care viața n-a lăsat nicio urmă:  noaptea dintre ani – / privind foile albe / rămase-n jurnal. La fel cum e posibil ca o ninsoare generoasă să te absolve miraculos de tot ce-ar fi rămas de făcut: acoperite / toate datoriile - / ascult cum ninge.

         Odată anul încheiat, e timp și pentru a medita la tot ce a fost și a trecut în ropotul ploii. La fel și fel de întîmplări de peste fire: la rațele adormite / în Carul Mare, la luna plină închisă-n vechea pușculiță, la pelerinii care urcînd serpentinele intră în ceruri. Și la alte lecții paradoxale primite în curtea unei școli mai ample și revizuite prin prisma unei vechi mentalități ca și a unor experiențe recente:

lecţii în noapte -

acelaşi salt al broaştei

clatină stele

_________

*Cristina Oprea - Alt anotimp, alt cântec..., Editura PIM, 2014

PAŞI PE NISIP

PAŞI PE NISIP*

În prima parte autoarea prezinta haiku-uri, senryu-uri şi terţete clasate pe anotimpuri şi în a doua găsim haiku-uri caligrafiate de Francis Tugayé sau acompaniate de fotografii şi cinsprezece haiku-uri premiate la diferite concursuri.

Descrierea obiectivă luată pe viu fară ca autorul să intervină pare să fie preferată de Letiţia Lucia Iubu. Graţie acestui procedeu o întreagă istorie poate fi scrisă pornind de la notaţii.

Dimineaţă –

pisica mea pândeşte

un fluture alb

Apusul soarelui –

în lanul de porumb

freamăt de frunze

Dar eu prefer de departe haiku-urile în care autoarea depăşeşte acest stadiu descriptiv pentru a se angaja spre cel al sugestiei, punând uneori în paralel omul şi natura:

După seceriş

un pui de prepeliţă

îşi strigă mama

Zi friguroasă

o fată împarte pâinea

cu doi porumbei

Cum în partea a doua autoarea privelegiază această metodă, emoţia continu filtrată între versuri şi ansamblu îmi pare de factură mai bună:

Minciunile tale…

dar în curtea pustie

liliacul a înflorit

Umbre-n asfinţit

pe coarnele plugului

aplecat tata

Dominique CHIPOT**

_____________   

* Letiţia Lucia Iubu, Pași pe nisip, Editura MJM, Craiova,                           Bilingvă română-franceză
** recenzie publicată în revista Ploc!

Daniela Lăcrămioara Capotă - Acuarele

         Pentru scurta perioadă de cînd scrie haiku, Daniela Lăcrămioara Capotă dovedește o deosebită aplicație. E adevărat că, așa cum mi-a mărturisit, aplecarea ei spre acest poem aparte a fost serios susținută de studiul asiduu al informațiilor găsite acum într-un volum mai mare pe internet. Dar la fel de mult cred că a ajutat-o și prezența în grupul Romanian Haiku printre autori mai vechi și mai versați.

         În culegerea de față este remarcabil faptul că a respectat sau, mai bine zis, a interiorizat exigența discreției autorului care nu trebuie să fie prezent în poem nici exhibîndu-și emoția, nici rătăcindu-se printre lucrurile sau ființele evocate. Un singur poem menționează existența autorului: cireş înflorit – / departe sunt de lumea / dezlănţuită. Dar el amintește de o licență asemănătoare din poemul lui Șerban Codrin, cel mai cunoscut dintre autorii români de haiku: merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală. La urma urmei, ideea este aceeași, desprinderea de lumea agitată sau nesățioasă, pe care ți-o facilitează reveria în fața înfloririi impetuoase a pomilor și alegerea altui registru al al nutriției.

         Iată un poem demn de pana unui autor consacrat:

colbul uliţei –

în ciutura fântânii

nici urmă de nor

Nu-ţi trebuie prea multă perspicacitate ca să simţi, în ciuda expresiei eliptice, sugestiile poemului. Aluzia colbului din uliţă este convergentă cu lipsa norului din ciutură. Şi nu-i vorba doar de cerul senin, fără pic de nor, ci de puţul secat din care ciutura nu mai poate scoate oglinda apei pentru a cerceta sau certa cerul prea arzător.

         O înscenare la fel de sobră și în poemul care urmează. Două imagini, fiecare cu elocvența ei: frivolitatea ciulinilor (duși de vînt) și clătinarea greoaie (și oarecum tristă) a ciuturii. Și un joc de cuvinte – în cumpănă – care, vizual, ține de cadrul firesc și natural al toamnei evocate de ciulini și vînt, dar simbolic pare să mărturisească atitudinea unui observator nemenționat în text. Lucrurile se mișcă, dar cineva, șovăind, încearcă să găsească un echilibru.

ciulini în joacă –

în cumpănă ciutura

bătută de vânt

         Autoarea știe însă să mînuiască nu doar imaginile în simplitatea lor desăvîrșită și grăitoare totodată ci și jocurile de cuvinte. Strada Domnească pare să fie, în următorul poem, calea care se cuvine înaintării maiestuoase a miresemelor de tei cărora nimic nu le poate interzice, prin semne așezate abuziv în calea lor, răspîndirea. Căci, în colindul său, parfumul suveran al teilor se lasă sedus doar de capriciile adierilor.

strada Domnească -

doar parfumul de tei pe

sensul interzis

         Mai jos, un alt poem exprimînd mai delicat, tot printr-un joc de cuvinte, o părere de rău pentru casa ruinată. Cu ironie, cititorul este îndemnat să vadă-n gura leului sau o încercare de a păzi casa speriind trecătorii, sau doar o tentativă de a le atrage privirile către o dramă a neputinței.

casă-n ruină -

ivită prin gardul rupt

gura-leului

Abur și ceață în opoziție. Primul cu efect benefic, exorcizînd tulburarea neguroasă de afară. Gîndurile risipite (necalificate printr-un adjectiv) se vede că sînt cele rele, care te muncesc. Reveria în fața aburului cafelei pare un ritual intimist binefăcător și, evident, revigorant. Nimic pretențios, o scenă domestică aburoasă cu aura ei simbolică.

abur  de cafea

risipind gândurile -

afară  ceaţă

         Am să închei cu un poem extrem de delicat care profită de două imagini reale pentru a le distorsiona doar atît cît e necesar pentru a isca o atmosferă de o infinită nostalgie. Radioul cu lămpi, un aparat banal, vetust și inutil în zilele noastre, evocă o întreagă epocă, iar Lili-Marlen introduce toată anxietatea războiului și tristețea soldaților din tranșee. Cine nu s-ar simți ca un fluture atras de scînteierea discretă a lămpilor? Sau de ochiul său magic?

radio cu lămpi -

un fluture ascultă

Lili-Marlen

         Am convingerea că autoarea a făcut o pasiune pentru acest poem și că talentul ei o va face să rămînă mereu în preajma lui.

Corneliu Traian Atanasiu

Cezar Florin Ciobîcă - Caruselul anotimpurilor

         Volumul de față este cel care a cîștigat a doua ediție a concursului de debut al Grupului Ro Ku pe anul 2011. Ca și cîștigătoarea concursului din 2009, Livia Ciupav, Cezar Florin Ciobîcă și-a făcut debutul prin participarea la concursul ROMANIAN KUKAI, devenind ulterior unul din membrii și organizatorii concursului desfășurat peRomanian Haiku. În scurt timp, a cîștigat nenumărate premii nu doar în concursurile din România ci și în cele din afara țării. 

         Absolvent de filologie și profesor de germană, Cezar promovează haiku-ul și prin susținerea unui cenaclu școlar din rîndurile căruia s-au ridicat două eleve de certă valoare, antrenate, alături de el, în competiții internaționale.

         Fără să le epuizez, voi enumera cîteva dintre calitățile pe care autorul le dovedește în poemele acestui volum, virtuți care ne-au făcut, pe mine, pe Șerban Codrin și pe Dan Doman, să-l declarăm cîștigătorul acestei ediții a concursului.

Înclinarea sa pentru haiku este probată de calitatea observației: sensului promovat de o anume imagine, el îi găsește cu ușurință, chiar la sursă, dublete, replici, ison. O casă-n ruină este acompaniată perfect de o altă imagine aflată la fața locului: pe frânghia de rufe / numai volbura; în vechea livadă este remarcat imediat și ironic faptul că doar ciocănitorile mai curăță pomii; de Ziua Eroilor - / pe vechiul câmp de luptă / doar maci sângerii mai permit închipuirii să dea frîu liber emoției pios amintitoare.

Pe de altă parte, autorul simte că ceea ce se întîmplă-n natură interferează paradoxal, parcă dorind să-i fure sensurile, cu  lumea omului. În Noaptea-Nvierii - / un cariu ia lumină din  / nimbul lui Iisus sau, luînd pilda sfîntă, tot în Noaptea-Nvierii - / din insectar se-nalță / o gărgăriță. Aparent doar imitații, întîmplările sînt pline de o mare taină.

Poeme care par să curgă de la sine trădează totuși o abilă și complexă punere în scenă prin valorificarea jocului de cuvinte:  vânt printre sălcii - / mâțișorii zgreapțănă / Calea Lactee – vîntul clatină crengile salciei care atinge cu amenții oglindirea în apă a Căii Robilor. O elipsă elegantă  dar ușor de suplinit folosește aceeași oglindire doar subînțeleasă: câmpul cu orez– / stelele umplu spațiul  /  dintre răsaduri. Ființa hibridă a mîțișorilor, coabitarea stelelor cu răsadurile sînt și ele fapte pline de tîlc.

Jocurile de cuvinte sînt exploatate cu sucees și în alte poeme, unde se simte că sînt prezente simultan și sensul propriu, și cel figurat al cuvintelor:  De Înălțare / dintr-un telefon mobil / Oda bucuriei; Zi caniculară- / numai fata morgana / bate câmpii. Coincidențe mirabile fac ca lumea să pară pătrunsă de semnificații nebănuite care o înviorează și-i dau o altă consistență.

O altă resursă, cu multiple valențe aluzive, pe care autorul știe să o abordeze cu talent este candoarea copilului:  Inundație – / băiatul meu îmi cere / să-i fac o arcă. Fapta lui Noe ne apare astfel de-o ingenuitate la fel de paradoxală ca dorința fiului. Sau, îndeplinind în joacă dorințele fiului, tatăl simte și o anume penitență liber consimțită:  Ajun de Florii- / mă costumez în măgar / pentru  fiul meu.

În multe poeme, situația-n sine spune mucalit totul: Pe malul mării – / un cerșetor / își înalță / castel de nisip; Teatru-n ruină - / seara ies la rampă / numai greierii; Haltă-n câmpie - / cântecul greierilor / la clasa întâi. Doar cîteun cuvînt buclucaș smintește abia simițit, dar aducîndu-i nuanța unui parfum aparte, sensul.

Și la fel de firești se dovedesc și minunile de zi cu zi: Tunete-n amurg - / pe tarabă un harbuz / se crapă-n două; După aversă - / găurile din asfalt / pline cu stele; Ploaie de vară - / luna va răsări din nou / în puțul secat– există o intimă comunicare între toate registrele firii, totul e să știi să o vezi, să te bucuri de ea și să o împărtășești altora. La fel cum face, cu bucurie și uimire, și fătul deja din pîntecul mamei: Tunete în zori - / bebelușul nenăscut / dă din picioare.

         Haiku-ul n-ar fi totuși haiku dacă nu ar fi mai mereu la granița ironiei și ea este acolo unde natura se întîlnește, cel mai adesea mailițios, cu omul: Breaking news- / toți țânțarii se-adună / pe monitor; Plajă de nudiști - / o femeie își scoate / chiar și peruca.

         În spiritul zen este ca omul să simtă și să exprime considerația și prețuirea față de ceea ce este pentru el sacru: Bătrânul arcaș / pune deoparte săgeata - / curcubeul. La fel de bine însă el poate rămîne mut în fața irosirii faptelor și edificiilor umane : Vechiul bastion - / doar sângele-voinicului / pe metereze.

         Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte care-l cîștigă și-l cucerește pe cititor. 
 

Corneliu Traian Atanasiu