Volum de poeme într-un vers

 

O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE 

 De Vasile Moldovan 

 În antologia națională a poemului îtr-un vers Un singur nai, (Editura Societății Scriitorilor Români, București, 2017), poeta Virginia Popescu a publicat un grupaj consistent de texte, prin care demonstra cititorilor că este un cunoscător avizat al speciei literare create în literaura română de poetul clasic Ion Pillat. Poeta este încă de la debut un autor de mare finețe. Poemele închinate florilor par a fi mici acuarele desenate nu cu pensula ci cu condeiul : Zorelele, Ghioceii, Toporașii, Magnoliile, Macul. La rândul lor, Privighetoarea, Ciocârlia, Fluturele sunt redate cu grație, aidoma unor triluri închinate zborului. Trei ani mai târziu, poeta anunța pe blogul propriu Phoenix alcătuirea unui calendar de poeme întrun vers, care a stărnit curiozitatea multor cititori. Între timp a continuat să publice poeme într-un vers în cele două reviste de profil, Haiku (București) și Albatros (Constanța). 

 Volumul de față Pierderea de sine este, prin urmare, rodul unui proces îndelungat, desfășurat în cunoștință de cauză. Autoarea este un intelectual de elită, cunoscătoare a limbilor (franceză si engleză), cu cunoștințe în domeniul muzicii și al artelor plastice. O parte din aceste cunoștințe vor fi preluate organic în poemele ce alcătuiesc volumul. 

MODELUL ION PILLAT
 Înainte de toate, poeta se dovedește un ucenic devotat al lui Ion Pillat. Ca formă supremă de respect, autoarea pune în fruntea secvențelor lirice câte un poem pillatian pe care îl traduce în limba lui Voltaire. Într-o măsură mai mică sau mai mare, acest poem stabilit de model își pune amprenta pe conținutul secvenței. 7 Apoi, ea respectă riguros, regulile impuse de maestru, mult mai puține decât cele din estetica haiku : titlu, cezură, lungima versului obligatoriu de 13/14 silabe, muzicalitatea dată de ritm. Toate acestea subliniază caracterul autohton al poemului într-un vers, el fiind o specie litearară creată pe solul limbii române. 

O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE Totodată, lucrul acesta rezultând din economia cărții, poemul într-un vers a fost în accepția creatorului său o replică la haikuul nipon. Alăturându-l familiei de poezii de inspirație niponă, poeta găsește o formuă proprie pentru a sublinia această stare de fapt. Primele capitole ale cărții sunt aidoma cu cele ale oricărei cărți tradiționale de haiku: Anul Nou, Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Spre deosebire de poemele haiku, aceste mici bijuterii lirice cuprind, ca și la Pillat, personificări și metafore, figuri de stil specifice poeziei occidentale: cântec picurat, suflet nins, portativul ierbii, reverie de toamnă. Lipsa rimei e suplinită de ritmul fără cusur, care creează o muzică în surdină. Un imn înălțat muzicii, fără de care poezia clasică e de neconceput, e micropoemul Greierele : ”Pe portativul ierbii se risipește-n cântec”. Toamna e redată în mod semnificativ ca un anotimp al fertilității și belșugului: ”Sânii brumați ai toamnei, atârnă prin podgorii”(Rod). Cartea abundă în asemenea poeme în care natura și dragostea, în mod expres sau cu subânțeles, fac casă comună. Copilăria, izvor primordial al poemului într-un vers, se regăsețte pe alocuri, ca în această definiție a iernii: ”În zare zurgălăii de sănii...suflet nins.” (Ion Pillat). Învecinarea a două cuvinte sonore ”în zare zurgălăii”, este de un efect acustic rar întâlnit. El amintește parcă de coșbucianul ”prin vulturi vântul viu vuia”. Covorul de aur destinat înaltelor personalități, se sesizeză din oficiu și se întinde singur înaintea toamnei:”Toamna pășește-alene pe un covor de aur.” (Celebritate). Dintre personificări, admise în poemul înr-un vers, mi se pare plină de grație una dedicată toamnei, anotimpul preferat al poetei Virgina Poepscu : ”Sângele toamnei fierbe bolbrosind în cramă.” (Mustul roșu) 

GRIGORESCU ȘI BRÂNCUȘI 

Poeta ”care se pierde pe sine” dispune și de o paletă bogată de culori. Cunoscută autoare de haiga publicate pe internet, ea este familiarizată cu marii pictori români și francezi. Dacă în prima parte a cărții s-a străduit să clădească o punte din cuvinte între spiritualitatea românească și cea niponă, în cele ce urmează va fi vorba despre punerea în lumină a unui curcubeu între culturile română și franceză, 8 curcubeu care în timpurile normale se poate vedea, cu puțină voință, cu ochiul lber. Cei doi creatori tutelari - Nicolae Grigorescu și Constantin Brâncuși - s-au format ca artiști plastici la Paris și au trăit ani buni în Franța. La vremea lor ei au fost considerați ”ambasadori spirituali” ai României în Franța. Despre Brâncuși doamna care ”se pierde pe sine” mi-a mărturisit:”Brîncuși este pentru mine părintele meu spiritual. I-am vizitat cu ani în urmă atelierul la Paris, cu unul din nepoții gemeni ai surorii mele, doctor în istorie la Sorbona. Când am intrat în atelier eram dor noi doi. O tăcere apăsătoare ne-a întîmpinat, praful se așezase pe vatră și pe sculpturile rămase. Am plecat de acolo cu inima grea, gândindu-mă la românii care dau bani grei ca să viziteze atelierul modest al celui care a deschis porțile spre cultura modernă și a fost respins tocmai de concetățenii lui suspuși.” 

Inspirată de Ruga lui Brâncuși, poeta Virginia Popescu scrie o poezie religioasă pe cât de scurtă, pe atât de autentică: ”Pioasă și smerită cu fruntea spre țărână.” Celebra Dra Pogany, transpusă într-un vers de poetă se ține minte: ”În ochii ei imenși tot cerul se-oglindește.” Din tripticul de la Târgu Jiu reține atenția prin simplitate, Masa Tăcerii: ”La Cina ce de Taină apostolii se-așează. Având drept înaintași doi poeți români de marcă, Vasile Nicolescu care în Salonul olandez ne-a lăsat drept moștenire poezii clasice care ilustrează picturi celebre și Dumitru Radu care a publicat câteva splendide poeme într-un vers despre pictori români în frunte cu Grigorescu, Virginia Popescu abordează cu dezinvoltură câteve picturi celebre ale lui Grigorescu. După un vechi dicton latin, pictura și poezia merg mână în mână. Poeta abordează în cunoștință de cauză, carul cu boi, ciobănașul, fluierul. Dar cele mai izbutite poeme mi se par cele dedicate unor modele ale marelui pictor, după cum urmează : 

 Pescărița la Granville 

Pe valuri legănată lumina unui vis. 

 Țărăncuță 

Frumoasă cum e luna pe cerul primăverii. 

UN CÂȘTIG - PIERDEREA DE SINE După ce ne-a plimbat prin mai multe lumi spirituale, poeta își încheie cartea coborând preț de un anotimp în universul ei interior. Pierderea de sine, vers care dă titlul cărții, e în ultimă instanță un câștig: ”În palme îți țin chipul, mă pierd în ochii tăi.” Pierzâdu-și, metaforic vorbind, eul, poeta se regăește în sufletul 9 pereche, idee reluată în Mister: ”Din ochi eu ți-am sorbit a sufletului vrajă.” Ca și în haiku absența poate deveni prezență iar dorul de ființa iubită se manifestă zi și noapte: ”Cu tine adorm, în zori gândul la tine fuge ”. (Doar tu). Încheiem cu o definiție surprinzătoare a dorului : ”O lacrimă de dor, pe-obraz se scurge lin. (Dor) 

În opinia mea, abordarea dragostei în poemul într-un vers constituie un act de mare curaj al autoarei care ne dovedește astfel că dragostea, cel mai complex sentiment uman, poate să încapă și într-un pat îngust, de o singură persoană, cum e cel al lui Procust. E posibil ca exemplul ei să fie urmart și de alți promotori ai acestui gen. Fiindcă ni s-a arătat că poți să scrii esențialul despre dragoste și întrun singur rând, nu doar în sute de pagini ca în romanele fluviu.  

Câteva exemple, ca să vă stârnesc curiozitatea:

Sfârşit de an / Fin d’année 

Toţi ochii aţintiţi spre pendula cea veche. 

Tous les yeux fixés sur la vieille pendule.

Ghioceii / Les perce-neige 

Păstrează amintirea curatelor zăpezi.

 Ils gardent le souvenir de la pureté des neiges.

Stânjenelul / L’iris 

De veghe stă la poartă ca un soldat în post. 

Il veille à la porte comme un soldat de garde.

Privighetoarea / Le rossignol 

Vibrează-n cântul ei şi razele de lună. 

Dans son chant, vibrent même les rayons de lune.

Popas efemer / Halte éphémère 

Pe băncile din parcuri doar frunzele se-aşează. 

Sur les bancs des parcs seules les feuilles s’assoient.

Ploaia / La Pluie 

În noapte, la fereastră, îmi bate să-i deschid. 

La nuit, elle frappe à ma fenêtre, pour entrer.

Tălmaciul / L’interprète 

În versuri tălmăceşte al păsărilor cânt. 

Il traduit dans ses vers le pépiement des oiseaux.

Fetiţa cu basma roşie / Fillette au fichu rouge 

În ochii de tăciune ard semne de-ntrebare. 

Dans ses yeux noirs de charbon brûlent des signes d’interrogations.

Dra Pogany / Mlle Pogany 

În ochii ei imenşi tot cerul se-oglindeşte. 

Dans ses yeux immenses tout le ciel se reflète.

Singurătate / Solitude 

Pe cer atâtea stele, în suflet doar un dor. 

Tant d’étoiles dans le ciel, un seul désir dans l’âme.

Fragilitate / Fragilité 

Mă sprijin în neştire de umbra unui gând. 

Je m’appuie inconsciemment sur l’ombre d’une pensée

 

SINGURĂTATEA TRANDAFIRULUI

 

-O carte a trăirilor sufletești-

Florin Grigoriu

 

Lumea literară este un spațiu și un timp plin de frumuseți și de surprize. A scrie, a citi sau a vorbi despre o carte sunt lucruri care presupun a călători întru tine sau a te regăsi în întâmplări ale vieții celorlalți descrise în proză, în versuri, în eseuri sau în teatru... ori în muzică, desen-grafică, pictură, sculptură, muzică etc. Această carte este o călătorie în preajmă, prin poeme concise, în trei, cinci sau până la zece versuri (dublu de cinci) și prin proza în care, ca într-o brățară, sunt prinse câteva pietre prețioase, străfulgerări de gânduri, în 17 sau 31 silabe, poeme încetățenite în scrisul românesc (haiku, tanka) sau poeme-lanț, cu alte nume (exemplu: gunsaku).

Autoarea, poeta Mara Paraschiv, este un nume cunoscut în lumea haijinilor, care se întâlnesc în concursuri literare, în simpozioane, colocvii sau congrese naționale și internaționale, la Constanța, cel mai adesea (datorită Societății de Haiku din Constanța), la București (prin Societatea  Română de Haiku), dar și la Târgu-Mureș, Bacău, Iași, la altfel de întruniri literare sau literar-artistice/ expoziții de haiga/haiku înscris în grafică/, fotohaiku etc., dar și în străinătate sau pe internet. Nu este apreciată doar în această lume specifică, a îndrăgostiților de emoții regăsite în preajmă și descrise, în câteva rânduri, ci și în lumea poeziei a prozei scurte, a povestirilor și a romanului, precum și în literatura pentru copii. În ce mă privește, apreciez scriitorii grupului literar din Bacău, de haiku, tanka, poeme într-un vers și fotohaiku, amintind, doar câteva nume: Dumitru Radu, Mihaela Băbușanu, Octavian Mareș, Aurora Barcaru, Nicolae Mihai, Constantin Broșu și Mara Paraschiv. A scrie haiku înseamnă a vedea clipa, a trăi o revelație cu o împlinire de așa este, aici și acum, dar și oriunde, oricând; tanka înseamnă a mai adăuga alte nuanțe și trăiri, iar a compune haibun este a drumeți și a afla puncte de sprijin sufletesc, lirice, descrieri, asemenea unui jurnal de călătorie. Voi comenta două poeme de cinci versuri (tanka):

La fereastra mea

porumbeii flămânzi

boabe de arpacaş –

pisica ghemuită

aşteaptă să-i înhaţe

 

 Mă gândesc că și eu sunt un porumbel, o ființă flămândă care mă reped spre masa întinsă, fără să am timp să realizez că în preajmă voi avea vreun mare necaz. Nădejdea mă îndeamnă să îndrăznesc, pentru că Dumnezeu este alături de mine și mă va scăpa de tot ce înseamnă rău; asemenea porumbelului care a reușit să ciugulească boabele, în clipele de răgaz, gândurile mi se îndreaptă spre țara mea atât de frumoasă, cu câmpiile-ntinse și mănoase, supusă de-a lungul timpului atâtor încercări. Un alt exemplu de viață este Tata:

Aud şi acum

bătaia barosului

în fierărie –

Tata transfigurat în lupta

de călire a fierului

 

Poemul aduce în oglindă imaginea-frescă a copilăriei. Privirea copilei-amprentă nemuritoare; un exemplu de viață, care nu se poate uita; străduința tatălui de a munci cu sudoarea trupului, pentru binele fiecărei zile; pentru urmașii urmașilor lui și al celorlalți care vor veni peste secole. Se merită să aduc aici un elogiu tuturor educatorilor, învățătorilor și profesorilor, care dăruiesc cu sufletul și inima copiilor de la sate și de la orașe din bogăția cunoștințelor acumulate; preoților, scriitorilor, artiștilor, precum și cărturarilor de toate profesiile și nu în ultimul rând scriitoarei Mara Paraschiv care completează raftul bibliotecii, alăturând și cartea Singurătatea trandafirului ca floare ritualică, simbol al regenerării și efigie al sufletului lui Christos.

Poeme haiku*

Casă-n ruină-                          

doar stâlpii de gard                

şi trandafirul                           

 

Tata coseşte                            

în liniştea amiezii-                  

tălăngi pe dealuri                    

 

Străzile pustii-                        

liniştea a îmbrăcat                  

linţoliul Covid                        

 

Merg spre pădure                   

să-mi găsesc copilăria-

şi-un coş cu ciuperci               

 

Tărâmuri pustii-                      

singur vântul rătăcit               

umblă prin trestii                    

 

Aleea cu flori                         

de-a lungul grădinii-               

dorul de mama                                   

 

(*Poeme sunt selectate din volumul Singurătatea trandafirului /The loneliness of the rose, publicat la Editura PIM, Iaşi, 2023)

Luna de vară

 

Cuvânt de deschidere

 

Haiku este una din cele mai cunoscute forme de poezie din lume. Cu precădere după ce internetul a facilitat altfel comunicarea, s-au intensificat mai vechile discuții care țin, între altele, de terminologie (azi mulți insistă pe „spiritul haiku”) și elementele altădată considerate definitorii (de pildă kigo vs keyword – idee promovată (și) de Ban'ya Natsuishi, un nume important al „lumii haiku” de azi). A apărut și întrebarea: până unde se pot „forța” „limitele” acestuia ca să rămână, încă haiku? Asta deși Tōta Kaneko scria[1] că, de fapt, haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji. De altfel, și, înainte de asta, dacă ne referim la drumul de la haikai, hokku, până la haiku (Masaoka Shiki), apoi la elevul său Hekigotō Kawahigashi (1873-1936), care, împreună cu discipolii săi, au propus Shin-Keikō (Noul Trend), apoi Jiyūritsu (Stilul liber), pe urmă către zilele noastre, și este o discuție lungă.

Alte aspecte țin de limba în care este scris, și, în context, de elementele de formă. Aceste texte fiind și în engleză și japoneză amintim că în 1995 Keiko Imaoka (1962-2002), într-un articol intitulat Forms in English Haiku (Susumu Takiguchi a detaliat cele punctate aici[2]), scrie că majoritatea autorilor/ traducătorilor americani consideră că 11 silabe[3] din limba engleză ar echivala cu 17 din limba japoneză, dar și despre „rigiditatea” mai mare a ordinii cuvintelor în limba engleză față de japoneză – a cărei flexibilitate mai mare este dată și de kaku-joshi, particulele de caz. Astfel, dacă s-ar traduce strict un haiku al unui japonez (și exemplifica cu poeme ale unor autori traduse și/ sau chiar de ei), am avea forme de tipul 5-12, 12-5, 8-9 ș.a., în general al doilea rând fiind mai mic. Nu e o discuție nouă. În mediile haiku, poate și datorită promovării mai bune în limba engleză, o vreme a fost cunoscut mai mult demersul lui William Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradițională de 17”[4]. În plus, deși probabil cele mai multe haiku ale autorilor contemporani sunt scrise în varianta 5-7-5, în fapt se folosesc de alt factor, un aspect care ține de flexibilitatea limbii/ gramaticii japoneze, anume ku-matagari/ „desfacerea/ depărtarea segmentelor/ părților”, prin care un cuvânt este despărțit în două segmente/ părți. Este un procedeu/ o tehnică nouă (folosită mai ales, atunci, de autorii japonezi din școlile de avangardă[5], și „practic imposibil de folosit în limba engleză”[6]), prin care deși un haiku pare a fi scris în varianta 5-7-5, de fapt numărul silabelor pe linie este cu totul altul, de tip 7-5-5, 5-8-4 ș.a. Jane Reichhold (am avut o convorbire și pe această temă, publicată în revista „Poezia”, la Iași) vorbea[7] despre „războaiele haiku” din jurul anilor ’70, ai secolului al XX-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea silabelor. Știm că problema încă persistă.

La Mirela Brăilean, privitor la numărul de silabe, alegerile sunt diverse, de la un poem ca: „licurici –/ luminile orașului” (11 silabe), la „câmp de violete –/ ochii tăi mai albaștri decât oricând” (așezare diferită de „clasicul” 5-7-5, dar 17 silabe), „Ziua Îndrăgostiților - / două inimi se încălzesc pe o ceașcă de ceai (22) ș.a. În același timp, notăm că în română autoarea a ales formula de scriere pe două „linii” a poemelor, și aici se poate analiza conform celor spuse mai sus.

Putem extinde discuția despre haiku și la alte aspecte de la tematică la altele (simplitate, eleganță ș.a.), considerate definitorii odinioară, dacă și cum sunt înțelese în lume, la, de pildă, diverse experimente de ieri și de azi. Și unii autori români, dată fiind și perioada în care s-a început la noi să se scrie mai aplicat, și background-ului acestui poem în România, plecând de la direcția „clasică”, sunt atenți la aceste trenduri, fapt vizibil și în modalitățile în care scriu haiku.

           Unele din aceste lucruri se întrevăd și în aceste poeme ale Mirelei Brăilean, care au fost publicate în Japonia, în „Haiku column”. Am în vedere atât aspectele de „așezare” dar și modul în care folosește (sau nu) kigo, kireji. Sau tematica, de la aspectele care țin de natură – „fluturi – / umbre subțiri trecând” sau/ și de altele, personale: „muguri de magnolie –/ primele mișcări ale gemenilor în pântecele meu”, la, de exemplu, cele despre mediul marin – „marea liniștită seara –/ câțiva pescăruși plutind”, reverberațiile urbanului (nu prezența elementului urban concret/ „apăsat”, ci un „ecou”) – „ciripituri –/ zgomotul orașului atât de departe”; sau ale mediului virtual: „stea căzătoare –/ în căsuța poștală prima scrisoare de la tine” în viața noastră. Ori chiar privitor la a scrie haiku: „zori de primăvară –/ niște haiku-uri proaspete pe caietul meu”, sau „călătorie” pe aripi de poem spre Arhipelag: „haiku-ul meu pe un zmeu de hârtie – / vântul suflând spre Japonia” ș.a. etc.  Opțiunile autoarei, dar și publicația în care au apărut pot releva și alte aspecte ținând și de cele amintite deja.

Dincolo de transpunerea poemelor din engleză în japoneză, dar și legat de aceasta, o altă discuție care poate porni de la cele din această carte este legată de figurile de stil/ metaforă și folosirea ei în haiku (ceea ce, de altfel, a făcut și Bashō), aspect îndelung dezbătut – Paul O. Williams a propus pentru haiku un termen – „unresolved metaphor”[8]. S-au scris studii în domeniul științelor cognitive și lingvistice[9] care au abordat „ubicuitatea” metaforei din punct de vedere al limbajului (și) cognitiv, că putem vorbi și de transculturalitate și similaritate (unele metafore pot fi identificate în mai multe limbi, altele sunt specifice numai uneia[10]). De pildă, în cazul poemului „jumătate de lună –/ mi-e dor de tine” putem discuta, ca sugestie, despre terminologia aparte a japonezilor când vine vorba despre Lună/ privitul lunii (tsukimi). De altfel, unele poeme ale Mirelei Brăilean ar putea comporta și o analiză separată legat de planurile de sugestie și de „interpretare”/ înțelegere; două exemple și un singur plan de analiză: „trandafiri roșii în floare –/ buzele tale” și „valuri furioase de vară –/ cai sălbatici alergând de-a lungul țărmului”; putem spune și că e vorba despre buzele – trandafiri roșii, și despre o „imagine în oglindă”, trandafirii roșii aducând aminte de buze. La fel și la al doilea poem – valurile pot fi asemuite cailor sălbatici, sau chiar aceștia aleargă pe țărm.

Sunt câteva gânduri la o primă lectură a acestei cărți interesante, cu alegeri diverse, nemonotone, asumate ale autoarei, relevând și cunoașterea modului în care este înțeles/ scris haiku azi pe plan internațional. Dincolo de aspectele amintite (am mai putea adăuga, între altele, „apăsarea” în unele poeme pe elementele personale, care, pentru unii adepți ai „clasicului” duc cu gândul la specificul tanka), de alegerile formale, remarcăm nuanțele din tematica abordată, modalitățile în care gestionează tehnicile de expresivitate și de sugestie în aceste poeme.

Mirela Brăilean este o autoare care publică și în țară și peste hotare, fiind apreciată pentru creațiile sale. A ajuns, din câte am constatat până acum din ce a publicat, la un mod al său de a scrie haiku (neuitând cu totul de elementele care țin de „clasic”, dacă ne gândim, de pildă, la vocabularul utilizat, însă nu numai, dar cu evidente opțiuni spre trendurile actuale – preponderent prin opțiunile formale), făcând alegerile pe care le-a considerat potrivite cu acesta.

 

Marius Chelaru

---

[1] În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), prefața: Tōta Kaneko și Kiyoko Uda, Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat “20^th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 3.

[2] În Can the Spirit of Haiku be Translated?

[3] Nu insistăm aici asupra aspectelor incumbate de caracterul moraic al limbii japoneze.

[4] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102: “approximately twelve English syllables best duplicates the length of Japanese haiku in the traditional form of seventeen”.

[5] Dar, mai ales, de autorii contemporani de tanka, spune Keiko Imaoka.

[6] Keiko Imaoka, art. cit. - “In English haiku, it is simply not conceivable to break a line in the middle of a word just to serve the form.”

[7] Într-o comunicare din 11 iulie 1998, cf. Richard Gilbert, Judy Yoneoka, în Haiku Metrics and Issues of Emulation - New Paradigms for Japanese and English Haiku Form, din “Language Issues: Journal of the Foreign Language Education Center (vol. 1), Prefectural University of Kumamoto, Japonia, martie 2000.

[8] Paul O. Williams, The Question of Metaphor in Haiku, în The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000.

[9] Amintim: Kövecses, Z., Metaphor: A Practical Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2002, Lakoff, G., Contemporary theory of metaphor, în A. Ortony (ed.) Metaphor and Thought (2nd edition), 82-132. Cambridge: Cambridge University Press, 1993, Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors We Live By, University of Chicago Press, 1980, Geeraerts, D., Grondelaers, S., Looking back at anger: Cultural traditions and metaphorical patterns, în ed. J.R. Taylor, R.E. MacLaury, Language and the Cognitive Construal of the World, 153-179, Berlin: Mouton de Gruyter, 1995 ș.a.

[10] Kövecses, Z., Metaphor and Emotion: Language, Culture, and Body in Human Feeling, Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des sciences de l'homme, 2000, Kövecses, Z., Metaphor in Culture: Universality and Variation. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.

Un cerc de linguri

 

 

UN CERC DE LINGURI

Lucian Gruia

          Ne întâlnim la cenaclu, discutăm, ne bem cafelele, ne comentăm cărţile lansate, dar nu ne cunoaştem. Despre Șerban Codrin Denk ştim că a scris şi a publicat un volum numit „Baladierul” şi probabil câţiva dintre noi l-am răsfoit, fără curiozitatea să aflăm ce se ascunde dincolo de cele 366 de balade, decât că acelaşi număr este întâlnit într-o carte de Francesco Petrarca, la fel de voluminoasă şi necitită.

         Dacă până aici e bine, ne vine în ajutor Corneliu Traian Atanasiu, critic literar, poet, maestru în arta poeziei orientale-japoneze, cu nişte comentarii la poeme haiku de Șerban Codrin Denk, autorul Baladierului. Dl. Atanasiu administrează mai multe situri pe internet, organizează concursuri săptămânale şi lunare de haiku de peste 15 ani, publică antologii de haiku selectate dintre poemele autorilor premiaţi, evidenţiaţi, susţine dialoguri pe Zoom cu discipolii, este un recunoscut maestru care iniţiază în arta compunerii poeziei zen pe toţi doritorii. Cu ani în urmă a aflat că în poezia românească existau intense preocupări de compunere a acestui ezoteric şi complicat poem oriental, de origine japoneză, existau reviste, inclusiv Orion şi Micul Orion editate de Șerban Codrin, teoreticieni, o societate română de haiku, o societate la Constanţa, şi, culmea, poeţi preocupaţi de fenomen. Astăzi este la fel, iar Corneliu Traian Atanasiu a devenit un specialist recunoscut, un antrenor şi un autor cu multe merite. Mai aflăm, căutând pe internet, că Șerban Codrin a scris şi a tipărit 13 volume de tanka, renku, haiku, senryu, haibun, adică poeme cu estetică japoneză, pe scurt, haikai.

         Om de acţiune, dl. Corneliu Traian Atanasiu a publicat pe internet multe comentarii la poeme haiku de autori români. Aşa se face că a avut de unde să selecteze şi să tipărească o carte unde propune comentarii la 105 poeme de Șerban Codrin. După un „Cuvânt înainte” pe larg explicativ, despre originea şi conţinutul poemului haiku, urmează comentariile organizate la fel, după conţinut: Limbajul aluziv, Alegoria - priveliştea şi viziunea, Kireji sau juxtapunerea, Simbolismul recuzitei, Elocvenţa omisiunii, Contrastul şi paradoxul, Jocuri de cuvinte, Surpriza, Atitudinea subînţeleasă, Sub semnul precipitării, Ritualurile vieţii, Sobrietatea autorului, Un omagiu adus măiestriei, Bibliografia creaţiei lui Șerban Codrin, iar în final, lista poemelor comentate cu indicarea paginii.

         În felul acesta aflăm că haiku este o poezie farte scurtă, ritualică, aluzivă, austeră, care presupune un limbaj paradoxal, cu omisiuni, cu mari contraste. Exemplele sunt selectate în primul rând din „Între patru anotimpuri” şi „Dincolo de tăcere”, cărţi tipărite în 1994, apoi într-o antologie voluminoasă, „Marea tăcere”, în două ediţii, 2001, îngrijită de poetul David Alexandru, şi 2022, îngrijită de poeta Clara Toma.

         Să luăm un exemplu din volumul lui Corneliu Traian Atanasiu: capitolul „Ritualurile vieţii” cuprinde subcapitolele Dezgheţând geamul, Nopţi de crivăţ, Viscol şi pace, Tăcerea lui Orion, Pustiu de iarnă. În comentarii sunt intercalate, pentru paralelă sau contrast, poeme de Lucian Blaga şi Geo Bogza, precum şi trimiteri la George Bacovia. Poemul comentat este: „Pe vechi mormântul/ poetului niciun vers - pustiu de iarnă”. Este un vers lung, subîmpărţit în trei secţiuni de 5,7,5 silabe şi o pauză (kireji, notată cu o liniuţă). Semnificaţiile poemului sunt multiple, deschise, după părerile oricărui cititor sau comentator avizat. Ar trebui reprodus aici întreg comentariul, el însuşi un poem în proză, sau toate comentariile. Îmi imaginez cum ar arăta cărţile cuprinzând comentarii la poem cu poem din Baladierul, din Rodierul, din Pendulierul. Pur şi simplu ar fi ameţitor. Este de fapt ceea ce ne propune poetul prin meditaţiile sale, când dramatice, când ludice, când înduioşătoare, când necruţătoare, sarcastice, paradoxale, despre locul omului între oameni şi în univers, despre destin, despre viaţă şi moarte, despre logică şi absurd, despre banal şi urât, despre dragoste şi dumnezeire, despre suferinţă, despre singurătate, tăcere, despre trecerea timpului între clipă şi eternitate.

         Cartea semnată de Cornel Traian Atanasiu ne propune un portret parţial, dar extrem de convingător, al poetului Șerban Codrin Denk, văzut prin ochii îngăduitori, înţelegători ai poeziei zen, poezie sacră, cum sacră este poezia psalmilor sau a sutrelor.

         „Culegătorii/ împrejurul străchinii - un cerc de linguri”

         „Cu bietul cariu - din aceeaşi lingură/ de lemn cu nesaţ”

         „După furtună - ciocârlie deasupra/ curcubeului”

         „Nopţi fără greieri - ceva i se întâmplă/ universului”

         „Mare-n furtună - linişte-n cimitirul/ marinarilor”

         „Desculţ printre spini - ciuboţica-cucului/ mi-a rămas mică” -

         O carte mai ales pentru poeţi, o carte despre un poet cu totul special, călător occidental, imaginar, într-o grădină zen, cum spunea cândva regretatul poet şi critic literar Ion Roşioru despre aventurile spirituale ale lui Șerban Codrin. Cartea se adaugă altora de acelaşi Ion Roşioru, Laura Văceanu, Violeta Basa, Florică Dan, Marian Dopcea, care glosează în jurul poeziei zen, buddhiste, semnate de un poet prea puţin cunoscut, dar cu o complexă viziune literară într-o operă extrem de bogată, multistratificată, printre ceilalţi poeţi.

 *

(Corneliu Traian Atanasiu, „Un cerc de linguri”, comentarii la poeme haiku de Șerban Codrin Denk, editura Pim, Iaşi, 2023)

       

Carte nouă: Anotimpul luminii / The season of light, de Vasile Cojocaru

 

Cuvânt înainte

 

             Vasile Cojocaru  a urmat cursurile Școlii Tehnice Energetice și a lucrat ca tehnician energetic. Și-a încheiat cariera în urma pensionării publicând lucrarea Lumina la Pașcani.

            Având, ca tânăr pensionar, mai mult timp liber a scris poezie, continuându-și o pasiune. După poezia în stil european, a făcut cunoștință cu haikuul și alte poezii de proveniență niponă. Nu a uitat nici de poemul într-un vers.

            Prima carte de poeme haiku este Lumină și iluminare, legată de domeniul în care a activat, cartea a apărut la Editura PIM din Iași în anul 2020.

            Aflat la a doua carte de poeme de sorginte niponă, poetul Vasile Cojocaru ne oferă un mănunchi de haikuuri, senryuri, tanka, haibun și poeme într-un vers. Nu e o surpriză faptul că scrie în acest mod. A avut câteva poeme remarcate de jurii din Japonia, India. Polonia, S.U.A., dar și din România.

            Pentru cei care nu cunosc aceste genuri literare, sunt necesare câteva precizări teoretice.

            HAIKU – Scurt poem japonez din trei versuri, primul şi ultimul de cinci silabe, al doilea de şapte. El se bazează pe trei elemente:
- versurile care respectă regulile silabismului: 5-7-5;
- prezenţa cezurii ya;
- prezenţa kigo-ului, a anotimpului
            Dintre figurile de stil, singura care şi-a câştigat un drept incontestabil este elipsa.
            Unde, ce şi când, respectiv obiectul, timpul şi locul sunt elemente constitutive ale experienţei haiku, „trei mişcări” originale fără de care nu se poate realiza un haiku complet. Haiku-ul este un poem de atmosferă.

            HAIBUN- Este un poem în proză scurt şi concis, conţinând de obicei atât elemente uşor umoristice, cât şi altele mai serioase. Obişnuit se termină cu un haiku.
            SENRYU- Este un poem cu structură asemănătoare haiku-ului care scoate în evidenţă cusururile condiţiei umane, de obicei într-un mod satiric sau umoristic. TANKA – Specie a poeziei clasice japoneze alcătuită din cinci versuri care însumează 31 de silabe repartizate astfel: 5-7-5-7-7. (…) Tanka trebuie să conţină cel puţin un cuvânt care să trimită la anotimpuri, natura fiind un veritabil obiect de cult.

Am ales câteva texte cu care să vă îndemn să citiți cartea Anotimpul luminii.

 

HAIKU

Ninge liniștit –

 ignorând iarna

o mușcată tocmai a-nflorit

 

Cerul înstelat –

pe cărările ninse

 șuieră vântul

 

Seară geroasă –

în liniștea odăii

șoaptele mamei

 

Rugă de Florii –

împodobind icoana

salcia verde

 

Casa demolată –

pe vechea temelie

mărul înflori

 

Luna întreagă –

sub umbrela nopții

cântec de greier

 

Ploaie de vară –

ultimele cireșe

în iarba cosită

 

Sânzienele –

 prinse-n coronițe

toate visele

 

Șotron în parc –

în jocul copilăriei

prinsă o frunză

 

Gară pustie –

 doar ochii bufnițelor

urmăresc trenul

 

Zbor solitar

cocor rănit căutându-și

perechea pierdută

 

Noaptea dintre ani –

pe trunchiul copacului

 încă un inel

 

Satul natal –

retrăiesc copilăria

răsfoind poze vechi

 

Casa pustie –

pironită-n perete

poza familiei

 

Senryu

Moșul moțăie –

între buze țigara

stinsă demult

 

La birtul din sat

muștele beau gratis –

clienții la caiet

 

Tanka

Război de țesut

abandonat în tindă

de mama bolnavă –

 păianjenul țese

pânza de doliu

 

Noapte de Ajun –

cântecul colindelor

la toată casa,

sufletul bătrânului

copil pentru o clipă

 

Ianuarie

 Sfidând gerul o mușcată tocmai a-nflorit.

 

Ascensiune

Prin plasa de nuiele iedera spre cer se suie.

 

            Sper că, citind cartea, veți găsi și alte poeme care vă vor îmbogăți sufletește, care vă vor trezi amintiri, care vă vor înveseli.

            Îi mulțumesc autorului pentru efortul de a ne aduce în fața ochilor crâmpeie de viață, de amintiri, de trăiri. Succes în continuare! (Cine a cunoscut haikuul și a avut rezultate, nu va renunța la a mai scrie. Sunt convinsă  că și Vasile Cojocaru va mai scrie!)

 Cartea a apărut în luna mai la Editura PIM, Iași, 2023. 

ZBOR DE CIOCÂRLII

 Revista „Haiku” din Bucureşti, păşind în cel de-al patrulea deceniu de existenţă, poate oferi numeroase exemple ale participării acestei autoare prin creaţie proprie, prin versiuni româneşti sau franceze de haiku, oportune cu ocazia concursurilor internaţionale organizate de publicaţie. Ca orice haijin care se respectă, Virginia Popescu are acces la limbi străine (mai ales franceza şi engleza), citind şi traducând în şi din aceste limbi. Atelierul literar în cauză este complex şi cuprinde retroversiuni de mare dificultate din Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru dar şi Mateiu Caragiale.

În acest atelier, ca într-un cuib fertil, eclozează şi versuri de sorginte niponă. Autoarea este prezentă în peste 23 de antologii din România şi din lume cu: haiku, haibun, poeme într-un vers. Această activitate a cunoscut aprecieri concretizate în treizeci de premii în ţară şi străinătate.  Lucrând la selecţia de versuri pentru placheta „Zbor de ciocârlii”, autoarea s-a folosit de o sută de poeme haiku, selecţia nu vizează unele versuri prezente în filele de istorie literară – haiku, realizate de Şerban Codrin şi Florin Grigoriu, şi nici unele care fuseseră premiate. Materialul poetic este organizat în cinci anotimpuri (câte sunt în Ţara Soarelui Răsare), fiecare trecere sezonală etalând reverenţios un haiku nipon. Nu există ostentaţie într-un demers care valorifică tradiţia românească, folclorul, astfel încât următorul haiku este de domeniul rarităţii:

Noapte geroasă –

 pe geamuri ikebana

 sub clar de lună

 

 Se consideră „neonorabil” un haiku fără succesiunea de „mora” 5/7/5. Limba română, printre alte calităţi, iată, o are şi pe aceea de a se plia acestui canon. Semnatara acestei prefeţe perseverează ea însăşi, ca şi majoritatea autorilor români, în păstrarea acestui specific compoziţional. Acest lucru, în mod fericit, creşte „credibilitatea” acestui gen de creaţie, iar efortul în realizarea unei forme fixe are roade benefice în plan ideatic. Cititorul este supus unei terapii liniştitoare, datorate unei cadenţe repetate ca un murmur de râu, ca un exerciţiu de respiraţie. Autoarea nu foloseşte adăugiri forţate de rotunjire a versului. Kireji apare mai ales după primul vers, pauza de gândire a elipsei situându-se aici. Într-un haiku pe care poetul Dan Doman îl consideră al anului 2012, kireji are un efect de ricoşeu:  

 

Noapte cu polei –

alunecând pe clape

 mâinile prelungi

 

 Un exerciţiu poetic, practicat şi în lirica niponă, mută aliteraţia în alt haiku:

 

Luna de gheaţă –

 alunecând pe geamuri

 razele prelungi

 

 Practicând tehnica de a scrie după instantanee fotografice, autoarea redă natura cu exactitate naturalistă, ca în experienţa „sono mom”, „hai-i”. 9 Se observă la autorii români, printre care şi autoarea în discuţie, folosirea unui truc verbal care înlătură învelişul figurat al unei exprimări din limbajul vorbit românesc, reaşezând de pildă personificarea în matca ei concretă de început. Procedeul nu e nou, şi apare la George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Astfel, Virginia Popescu nu alege întâmplător „regina nopţii” alături de verbul „a domni”, şi nici „nu-mă-uita”, atunci când evocă un cimitir. Este ca şi cum un cuvânt ar face o călătorie în trecut spre prospeţimea iniţială:

 

Aer parfumat –

în grădină domneşte

 regina nopţii

 

 Ca un reflex al unei lecturi de calitate, se descifrează aluzii la versuri nipone:

 

Odihnă la câmp –

în ulciorul răsturnat

 cântă un greier

 

Realizând un fel de„ honkadori”, asimilarea este fină şi trimiteri pot fi la pictorul român Camil Ressu. Aluziile sunt şi la haiku românesc:

 

Slujba de seară –

mirosul iasomiei

umple altarul

 

 În rândul haijinilor români de succes, Eduard Ţară fiind „ as‟, a început să se înfiripe un fel de haiku cosmic, acesta reuşindu-i şi autoarei de faţă când adaugă o dimensiune fantastică, halucinantă fenomenelor cereşti:

 

Cascada vuind –

soarele se aruncă

 în prăpastie

 

 Nu este de mirare că acest haiku a fost apreciat de Şerban Codrin. În alt haiku, talerul unei păpădii umile captează soarele, ca într-o eclipsă inversă ce multiplică lumina şi nu lipsa ei:

 

O adiere –

păpădia leagănă

soarele din zori

 

 În istoria literaturii japoneze, se semnalează existenţa unor pictori niponi care nu vizitau peisajele pe care le pictau, deci realizau „una cosa mentale”: „Ceea ce era valabil pentru pictori era şi mai firesc pentru poeţi” (Shuichi Kato). Începând cu Basho, haiku devine un scurt-circuit între realitate şi percepţia umană sensibilă. Poeţii români recunosc şi ei importanţa inspiratoare a naturii, versurile vor fi autentice dacă vor fi concomitente unei trăiri, unei percepţii.

Acestei categorii de poeţi îi aparţine şi Virginia Popescu, venind cu un mesaj al iubirii naturii, mesajul fiind constant optimist. Să ne bucurăm alături de ea:

 

Dă colţul ierbii –

o cărare se pierde

în primăvară

 

chiar dacă

 

Într-un amurg

cocorii pleacă

purtând cerul pe aripi