Prefață la Allargando

 

                                      Prefață 

Jean Antonini 

Când veți deschide Allargando, veți găsi sau redescoperi fotografiile, poemele, foto-haiku-urile Lavanei Kray.

În prima imagine, patru orificii în tulpina unui plop încadrat pe diagonală și editat pentru a sugera dinți de fierăstrău, ar putea fi cuiburi de păsări.

În mod evident, fotografa este atrasă de lemn: trunchiuri de copaci, garduri, balustrade, cruci, fotolii, grinzi; toate ocupând un loc important în această carte. Odinioară, lemnul era mult folosit  în construcții; mai puțin astăzi, din rațiuni ecologice. Lemnul este materie vie.

 

capete goale –

fără visuri, fără cer

un om, un pom (p.94-95)

 

Omul s-a identificat mereu cu pomul  prin verticalitate, și nu numai. Acestui poem îi corespund două fotografii. În fiecare dintre ele, un personaj înveșmântat cu haine groase, trecând în grabă pe lângă un copac. Ninge, de nu te poți uita spre cer, fulgi mari  făcându-și loc printre ramuri.

Regăsim aici aceeași trimitere la spații goale (cuiburi), ca în prima imagine: „capete goale”.

Acest gol din fotografii, se amplifică precum vântul printre ramuri, fulgi de nea și pietoni.

O altă imagine (P.56) cu două păsări în oglindă:

 

triluri –

mă depărtez de copaci

să văd pădurea

 

Aici, este și mai evidentă importanța arborilor pentru autoarea cărții. Ea alege să se distanțeze de lucruri, ca să pătrundă în esența lor, pentru că fiecare fir de iarbă, fulg de nea, sau pom este în sine un mister  care, pentru Lavana Kray, reprezintă mai mult decât o umbră. Trebuie să te apropii de toate acestea, apoi, să te depărtezi de ele, pentru a le percepe și mai profund.

Într-un articol „Despre artă și fotografie”, Walter Benjamin menționează despre ceea ce el numește aura: „[Putem vorbi despre]  conceptul de aură a obiectelor naturale.

Pe aceasta din urmă o definim ca fiind singura apariție îndepărtată, văzută atât de aproape cât poate ea fi. Într-o după-amiază de vară, urmărind linia munților la orizont sau a unei ramuri ce își întinde umbra asupra celui care se odihnește, se poate  respira aura acestor munți, a acestei crengi.”

Benjamin crede că această aură dispare din cauza reproducerii în masă a operelor de artă.

„Un aici și un acum al originalului este conceptul autenticității sale”, spune el. 

Este aceasta aura pe care Lavana Kray încearcă să o capteze de la fiecare fir de iarbă pe care îl fotografiază, de la fiecare copac, nod în lemn, stâlp de gard? Apariția unuia dintre aceste subiecte în fotografie ne învăluie într-un mister ce emană din însuși obiectul  imortalizat.

Această impresie se accentuează, atunci când citim poezia care însoțește imaginea.

 

un cerc de cretă

în mijlocul mulțimii –

autoportret (p. 79)

 

În fotografie, un șir de lăstari  și amprenta unui cerc pe zăpadă.

Da, creta și zăpada sunt albe, dar nu, plantele nu evocă o mulțime și totuși acest gol din imagine este un portret al autoarei: un cerc în mijlocul unui vid.

Este clar aici, ca și în fiecare foto-haiku, că misterul nu provine doar din aura  obiectului fotografiat, ci și din relația dintre poem și fotografie.

Ce le unește? Această conexiune dintre ele persistând adeseori și la interpretări.

Ce anume a determinat-o pe autoare să scrie această poezie, după ce a realizat fotografia, sau să caute o imagine adecvată cu poemul deja compus?

Există aici părți umbrite dintr-o poveste.

Autoarea oferă aceste foto-haiku-uri ca pe niște hărți ale comorilor, pe care un cititor, poate, le va descoperi, cândva.

Ne revine nouă completarea poveștii: în spațiul dintre cele două păsări în oglindă (p. 56), sau pe cerul dintre dinții fierăstrăului (p. 51), sau în deschiderile uneori luminoase, alteori  întunecate, ce conferă un plus de frumusețe  fotografiilor.

 

din nou acasă –

cimitirul din deal

alunecă în sat (p. 65)

 

Această alunecare se vrea un spațiu gol, o respirație, o trecere, ca și la pagina 74, între a veni și a nu veni.

 

vine, nu vine ...

se apropie săltând

o pungă de plastic

 

Acest mister dintre persoana așteptată și punga de plastic ce se apropie este creat de poemul însuși și, în genere, de fiecare poem și fotografia care îi corespunde, prin ceea ce s-ar putea numi un kireji, dar aceasta este mai mult decât o cezură.

Se pot vedea numeroase astfel de cezuri în fotografii.

În haiku, acest foarte scurt poem din Japonia care se practică astăzi peste tot, cezura este marcată de un kireji - キ レ ジ; în japoneză, un cuvânt care taie. Aceast kireji există și între poezie și fotografie. El creează un ”entre-deux”, un spațiu gol, pe care japonezii îl numesc ma - 間. Și nu pare că ma și aura ar fi apropiate, deoarece aura emană dintr-un „obiect autentic”, în timp ce ma este un spațiu gol, un

„entre-deux” care glisează, fie între două păsări, fie între fotografie și haiku, și chiar în interiorul unui haiku.

Dar aura unui obiect din natură și ma dintre două elemente reprezentative poartă ambele marca unui aici și acum ... în același mod ca haiku-ul și fotografia.

Pentru a puncta ceea ce ar putea fi „greu de înțeles”, se pare că muzica este la fel de necesară pentru autoare, ca fotografia și poezia.

A se vedea în poemul de la pagina 56, trilurile păsărilor, și chiar în cel anterior (p. 55), unde „întoarcerea la greieri” este propusă pentru  a înlocui „același praf în ochi” al unei „noi zile”.

Al doilea poem din carte sugerează o paralelă între „șuierul vântului” și „Vivaldi” care se contopesc „în fiecare fibră a ființei mele”.

Fără a uita titlul cărții: Allargando... lărgind, încetinind. Majoritatea termenilor folosiți în muzică sunt italieni, din perioada barocă (secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea), când muzica italiană stăpânea Europa.

Acești termeni sunt, în cea mai mare parte, indicatori de tempo (bătăi pe minut), de mișcare.

Allegro este rapid, plin de viață; allargando, lărgindu-se, încetinind. Tempo... mișcare repetată în timp.

Nu este aceasta preocuparea comună a fotografului și a poetului? Ambii sunt interesați, în moduri diferite, de noțiunea de instantaneu.

Bashô, marele poet japonez, spunea despre haiku: „ce se întâmplă aici, în acest moment”.

La acea vreme (secolul al XVII-lea), nu cunoșteam camera foto, nici măcar iPhone-ul, aceste mașini care captează lumina într-un timp extrem de scurt: 1/100, 1/1000 dintr-o secundă. Pentru a surprinde momentul, ar trebui să ne impunem ritmul declanșatorului foto? Sau, dimpotrivă, să pășim încet, astfel încât acest moment să ne surprindă, să ne oprească din vâltoarea vieții în care suntem prinși?

Titlul cărții însuși pare să ne spună acest lucru: încetinește, pentru a percepe inobservabilul.

Același îndemn îl evocă atât poezia cât și fotografia  înfățișând  silueta unei persoane, pe o cărare în mijlocul pajiștii:

 

uneori închis,

alteori mult prea deschis –

drumuri de luat

(p. 62)

sau poemul de la pagina 92:

 

în pragul casei

slăbiciunea bătrânei –

copii pe Skype

 

Antrenați de viteza digitală care îi fascinează, cei tineri nu mai văd persoana apropiată, alături de care trăiesc.

Cele două fotografii care însoțesc această poezie sunt singurele color din carte, iar acest strop de culoare, în mijlocul tuturor fotografiilor alb/negru, subliniază artificialitatea comunicării moderne.

Percepția comună relevă un clișeu ca un fragment al realității, dar nu este așa, fotografia fixând o realitate care prin natura ei este mișcare.

Fotografia este într-un fel „sentința la moarte” a realității.

Dar Lavana Kray nu folosește deloc fotografia ca referință, ca fragment al realității, pentru care poemul să-i fie legendă.

Aici, fotografia și poemul sunt reprezentări simbolice: copac, drum, pasăre, barieră, ciulini, zăpadă, cocon, valuri, în fotografii; casa deschisă, fluierat, seceră, greieri, triluri, rădăcini, poștă, casă pentru seniori, în poeme. Am putea spune că fotografia servește, într-un fel, drept cuvânt sezonier (kigo - き ご) pentru haiku. S-ar putea  crede și că poezia este un fragment din povestea surprinsă de fotograf. Prin ambele, autoarea încearcă să evoce nespusul, o atmosferă, o senzație ieșită din comun, de natură artistică, ce se transmite fiecăruia dintre noi, în timp ce ea trece prin viața  allargando.

un singur gând

pe râul fără maluri –

noapte bună! (p.88)

 

O promenadă de beton de-a lungul unui râu. „Un râu fără maluri”.

Încearcă arta să ne transmită acest lucru?

De ce a ales Lavana Kray să comunice prin fotografie și poezie? Nu riscă, abordând aceste două moduri de exprimare total diferite, să-l defavorizeze pe unul sau pe celălalt?

S-ar putea crede că da, dacă  ele ar reprezenta ceva simplist, dar nu este deloc așa.

Ea încearcă să surprindă în foto-haiku acel ceva, pe cât de  greu de arătat, pe atât de greu de exprimat.

Un prieten fotograf îmi zicea, odată: am început să scriu haiku pentru a spune ceea ce fotografiile mele nu pot exprima. Un poet ar putea spune, desigur, contrariul. Ceea ce nu surprinde  fotografia, încercăm a reda cu poezia. Și eșuăm cu ambele.

Arta este doar o încercare de a surprinde acest eșec. Însă ceva tot rămâne prins în năvodul acestui întreg (foto-haiku-ul) și îi revine fiecăruia dintre noi să îl ia cu el pe drumul vieții, deschis sau închis.

Photo-haiku (unii spun că în traducere japoneză ar fi haïsha, dar dicționarul meu îmi spune fotohaiku - フ ォ ト ハ イ ク) este un gen artistic la fel de recent ca practica fotografiei. Provine din haiga - ハ イ ガ: un gen japonez care combină poezia cu  acuarela.

Buson, care a fost pictor și poet de haiku în Japonia secolului al XVIII-lea, a practicat haiga.

Astăzi, Ion Codrescu, un artist român precum Lavana Kray excelează în arta haiga. Cerneala și pensula reunesc desenul și caligrafia în haiga.

Hiragana din scrierea japoneză este mai aproape de desen decât literele alfabetului.

Fiecare caracter este un desen în sine, având propriul său sens, în timp ce o literă a alfabetului există doar pentru a forma un cuvânt atașat altor litere.

Kanzan, bunicul lui Masaoka Shiki, poet japonez la sfârșitul secolului al XIX-lea, îi spunea, când era copil: „În toată viața ta, să nu citește niciodată această scriere care avansează lateral ca un crab pe o pagină.”

Vorbea despre scrierea alfabetică, în timp ce Japonia se deschidea culturilor străine și descoperea arta europeană și americană și romanul.

Dar Shiki a citit romane, s-a uitat la arta occidentală și, în timp ce el inventa cuvântul „haiku - ハ イ ク”, acest mic poem pleca într-o călătorie în Franța, alături de filosoful Paul Louis Couchoud.

În haiga, scrisul devine caligrafie, pentru a semăna cu desenul.

În foto-haiku, fotografia este făcută de o mașină (camera). Relația dintre corpul autorului și fotografie este mai îndepărtată decât cea a caligrafului.

Mâna ține pensula pe hârtie, în timp ce degetul apasă declanșatorul, pentru a permite luminii să intre în camera foto.

Lavana Kray intervine uneori digital asupra imaginilor: adăugând dinți de fierăstrău, înfășurări, colaje etc.

Editarea fotografiilor are efectul unei scrieri pe imagine. Pe de altă parte, poezia și fotografia sunt separate. Înțelegem, așadar, că poezia nu este nicidecum o legendă care dezvăluie contextul fotografierii.

Atracția foto-haiku-ului constă în a purta spiritul cititorului în acest „entre-deux” (foto ... haiku),

într-un fel de ezitare. Imaginea ca atare nu înseamnă nimic. Ea ne arată ceva ce se afla în fața obiectivului, la un moment dat și, parțial, ce anume a vrut să realizeze autorul, când și-a compus acel cadru fotografic. Deci, așteptăm o explicație din text.

Dar haiku-urile  Lavanei Kray au deseori un sens diferit de cel din fotografii.

Cititorul  pare să fie sigur de un singur lucru: fotografia este martora trecerii autoarei prin peisaj, în timp ce pe ea și-o imaginează  stând la masa de scris, surprinsă fiind de o străfulgerare mai rapidă decât sensul în sine, de parcă s-ar fi creat o conexiune în mintea ei, între fotografie și poem. Să  privim mai atent unele haiku-uri și fotografii, explorând această lucrare densă și ambițioasă.

La pagina 67, în stânga, niște pavele din zilele noastre, iar în dreapta, o sculptură veche, din pietre romboedrice.

homo sapiens –

piatra luând forma

spiritului

 

Aici, poezia pare să exprime o idee venită direct din fotografie. Pietrele, cu forma lor specială, sunt o consecință a evoluției gândirii umane.

Legătura explicită dintre fotografie și haiku este de ordin filosofic.

Pagina 61: Un maldăr de frunze moarte în colțul unei terase. Peste ele, o parte detașată a gardului de lemn care închide latura din stânga a fotografiei, dând impresia unui abandon.

ultima frunză –

nu mai vine poștașul

la numărul 3

Relația dintre fotografie și poem este  directă, dar de natură metaforică: frunzele moarte  evocă litere care nu mai ajung la adresa indicată (colțul terasei). Această fotografie-haiku este o ilustrare perfectă a umorului tipic de haiku, la fel ca în acest poem al lui Bashô:

 

tsuki ka hana the toedo shisui no ibiki kana

reflectând asupra

rafinamentului unei flori sau al lunii –

patru sforăieli

 

Cu toate acestea, umorul Lavanei Kray este umbrit de tristețe, de vreme ce frunzișul a căzut  și poștașul nu mai vine, evocând un sfârșit promis.

În fotografia de la pagina 76, o pânză secretată de o insectă, în care apar două spații circulare sugerând ochii.

 

căldură toridă –

tata doarme încălțat

cu pânza pe chip

 

Aici, poezia este narativă, având același umor ca haiku-ul  precedent, în timp ce fotografia pare să capete un rol simbolic mai îndepărtat.

Pânza de păianjen și cei doi ochi sugerând o capcană care ar putea fi un giulgiu. Umorul poemului este marcat de amenințarea din fotografia ce induce o atmosferă singulară narațiunii poemului.

Pagina 169: Fotografia prezintă câteva cruci vechi de lemn care ies dintre ierburi înalte, lângă niște tufe.

În fundal, un zid vechi.

 

+ + + + +

dacă moartea e un plus

eu sunt un minus

 

Forma crucilor se transmite de la fotografie la poezie, preluând o atracție algebrică în care simbolul morții și poeta  se prind într-un joc mai mult sau mai puțin atins de umor. Se simte aici că poezia a fost motivată de această priveliște.

Transpunerea este total poetică.

Aș dori să închei cu foto-haiku-ul de la pagina 57.

În imagine, reflexia unei egrete  în apă tulbure.

 

                            șuier de vânt  –

pasărea origami

se rupe în silabe

 

Acest haiku este, într-un fel, o „artă poetică”, în sensul în care el descrie legătura care se creează în mintea autorului, între fotografie și poem.

Tremurul păsării sugerat de prezența vântului este tradus prin „origami” - hârtie plisată în așa fel, încât să înfățișeze un obiect. Poezia spune: acest origami al păsării se rupe în silabe, transformându-se astfel în versuri.

O melodie însoțește această metamorfoză a păsării: șuierul vântului.

Acestea sunt câteva dintre impresiile și gândurile care m-au cuprins în fața operei artistice a  Lavanei Kray.

La fel ca mine, poate veți pluti și voi în aceste „entre-deux” deschise de foto-haiku-urile autoarei, căutând acel ceva ce scapă și intrigă, acel ceva venit de la o persoană a cărei viziune asupra lumii este singulară.

Depinde de cititor să se lase antrenat de aceste poeme, să le exploreze sau să le abandoneze, apoi să le ia de la capăt.

Aceste lucrări ne vorbesc despre viața contemporană care, uneori, este închisă, dar, de cele mai multe ori, deschisă.

Depinde de noi să o  înfruntăm, să o îmblânzim, sau să o transformăm, așa cum face în această carte Lavana Kray.

 

ezitând

între uscat și apă –

nimeni sau nimic

 

 

                                 Jean Antonini

Copreședinte al Asociației Francofone de Haiku. Redactor-șef al revistei GONG, Franța

 

 

Boabe de orez

 

Boabe de orez*

  Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă haiku-ul se prezintă ca un text discret care nu vorbește explicit despre autor, implicit el spovedește preferințele, atitudinile, orientarea sa în orizontul vieții.

 

locul de la geam -

culegînd cu privirea

macii câmpului

 

Simplul fapt că, impersonal, poemul remarcă un anume loc privilegiat pentru un observator asiduu reprezintă de fapt o recomandare rezervată, o alegere, o promoție sobră.

O opțiune mai amplă asupra impactului întîmplărilor unei vieți oarecare asupra lumii în care se manifestă și a reacției pe care omul o poate adopta în fața acestei situații ingrate este surprinsă alegoric în poemul de mai jos:  

 

semne pe nisip -

încredințând valului

toată povestea

 

Urmele pe care o viață, în trecerea ei, le lasă sînt atît de fragile și perisabile încît trebuie să pactizezi voluntar, aproape eroic, cu valul. Și doar așa să te bucuri de un transfer tonic de energie.

 

fluieră vântul -

în versurile scrise azi

doar ne-nțelesuri

 

Ne-nțelesurile au și ele rostul și tîlcul lor. Și fluieratul poate fi modulat cu răbdare.

            Materia lumii în care evoluezi este din păcate sau, dacă îndrăznești mai mult, din fericire una care amestecă pînă la confuzie lucrurile. A înțelege și a accepta lucrurile în realitatea lor doar aparent vrăjmașă poate fi o modalitate de a-i resimți fascinația:

 

orașu-n ceaţă -

până şi cuvintele

sunt greu de găsit

 

O bună parte din evenimentele vieții noastre se află undeva pe muchia subțire dintre o realitate banală și magie:

 

 

lavandă și tei -

în cană strecurată

toată liniștea

           

Strecurarea, infiltrarea, prefirarea, furișarea sînt fără doar și poate operații tainice și miraculoase. Iar stările și emoțiile noastre sînt la discreția lor. Schimbătoare și neașteptate.

 

un porumbel alb -

dintr-o dată liniștea

spunându-mi totul

 

            Și dacă-n peregrinările tale alte lucruri vor fi la fel de șovăielnice ca tine, să știi că nu te-ngînă batjocoritor. Sînteți scurtă vreme tovarăși de drum. Înfruntînd vremea și vremelnicia. Teama și speranța.

la o răscruce -

frunza purtată de vânt

ezită și ea

 

Să te gîndești la ea cînd cînd vremea va fi îngăduitoare ca o moină nesperată și te va gratula cu o amintire revigorantă.

 

orez cu lapte

și-un praf de scorțișoară -

gerul înmuiat

 

            Timpul nu te va ierta, ziua de luni va reveni cu aceeași regularitate sîcîitoare și va prelua comanda:

 

luni dimineața –

până și apa-n ibric

dă-n clocot mai greu

și, oriunde-ai fi, ropotul ploii-ți va prelua semnalul pierdut și va turui la fel de monton:

 

semnalul pierdut –

la capătul firului

ropotul ploii

 

            În aburii cafelei vei întîlni însă căldura altor vremuri:

 

dimineți mai reci -

ce calde îmi par acum

vorbele mamei

 

și poate doi vechi prieteni strecurați și ei

în căldura casei:

 

 

spre dimineață -

doi greieri cântând încă

în vechiul pian

 ___________________________

*Clara Toma - Boabe de orez 

O perspectivă insolită

 

 

O perspectivă insolită*

 Corneliu Traian Atanasiu 

                Citind eliberat de prejudecăți, se întîmplă să-ți vină idei care-ți revelează brusc felul în care procedează autorul atunci cînd compune un haiku autentic. Dintr-o dată, departe de a mai simți că lucrurile decurg pe făgașul normal și banal, făcînd o legătură insolită, el simte o corespondență care-i deschide o altă perspectivă de manifestare a realității. Una aparte, bizară, ciudată, năstrușnică, paradoxală, poznașă. Dar surprinzătoare.

            Perspectiva insolită de mai jos este una care se bucură de o mînă de aluzii bine alese pentru a face o glumă neașteptată, de data asta una tristă și usturătoare:

 

glia pârloagă -

grâul pus la înmuiat

pentru colivă

 

Totul e limpede, pămîntul nu mai e lucrat de-o vreme, iar sămînța, atîta cît a mai rămas, ajunge doar cît să i se facă un parastas – o colivă. Faptele sînt atît de grăitoare încît comentariile ar fi de prisos.

            Cuvintele următorului poem ascund pe cît posibil și cît mai mult timp ceea ce aflăm abia-n final. Găteala, drumul și fulgii, toate agreabile, capătă, pe măsură ce ne apropiem de sfîrșit, un alt înțeles, unul de-a dreptul tragic:

           

gătită de drum -

nu se mai topesc fulgii

pe fața mamei

 

Perspectiva s-a schimbat – nu mai sîntem la plimbare ci pe ultimul drum. Pare că se vorbește puțin cam nepotrivit despre ceva care cere mai multă empatie, dar acest gen de surdină face ca emoția reținută să fie mai intensă și poate și mai decentă.

            Cîteodată nu-ți trebuie mai mult decît să fii atent la fapte. Așa cum s-au nimerit realmente. Tîlcul lor este comentat de titlul, de data asta caustic, al jurnalului aflat la vedere:

 

casa străbună -

în ochiul spart o filă

din „Adevărul”

 

Perspectiva e dată-n vileag de un flagrant, fără a adăuga măcar un cuvînt. De o întîmplare sau poate doar de înțelepciunea ei acidulată. Amărăciunea nu cedează mălăieț,  ia, profesional aproape, pulsul unei realități care palpită încă poznaș.

            Un observator atent găsește unghiul din care să privească și să noteze succint doar o anume prezență într-un anume moment:

capătul zilei -

bătrânul culegător

de coşuri goale

 

 Consemnarea, cu cît e mai sobră și mai lipsită de tentația comentariului, cu atît e mai desnsă și mai tensionată. Iar empatia se dovedește mai vibrantă.

            Nuanța de care va fi vorba acum nu mai este doar aceea a micilor podoabe fanate primite de-a lungul timpului. Ușor prăfuite, pălite, cu culorile ofilite, puține mai aduc aminte de persoana îndrăgită de la care le-ai primit. Frisonul s-a evaporat.

 altă nuanţă -

rugina boldurilor

pe mărţişoare

 

            Aluzia este însă de altă natură. Rugina boldurilor te face să le privești ca un simbol al timpului care atrofiază totul. La urma urmei, sobru și oarecum detașat, nuanța este a perspectivei din care mai privești astăzi viața, la atîta distanță de mărțișoarele primite. Și parcă rugina boldurilor este mai semnificativă decît tot restul.

Să presupunem că cineva vă solicită să scrieţi un haiku în care primul vers să fie cutia milei. Oricîtă imaginaţie înaripată aţi avea, cele două cuvinte vă trimit undeva unde aripile vi se înmoaie, ca şi cum ar fi de ceară, şi devin inutile: vedeţi aievea acea cutie, de cele mai multe ori meschină, pecetluită cu un lacăt ordinar şi uriaş faţă de mărimea ei, aşezată, mai curînd ruşinat, lîngă raftul unde se vînd lumînări şi tămîie. Şi tot ce puteţi simţi şi gîndi despre destinaţia darurilor adunate în ea nu este deloc încurajator.

            Poate că această reticenţă exista şi în sufletul autoarei care a scris poemul de mai jos. Dar, încrezătoare, în drumurile ei, într-o binecuvîntată zi de primăvară, undeva departe de lume, a deschis poarta unui schit. Şi n-a trebuit să vadă mai mult decît bănuţii risipiţi prin iarba fragedă. Cutia milei s-a transfigurat dintr-o dată într-un spaţiu de o nemăsurată bogăţie. În acel loc de verdeaţă promis şi găsit în modul cel mai neaşteptat acolo unde toată suflarea poate avea acces fără restricţii:

 

 

cutia milei –

prin gazonul schitului

bănuţi risipiţi

 

            Aș putea să mai atrag atenția și asupra altor corole din puzderia răsărită pe pajiștea acestui volum, dar prefer să vă las bucuria de a le vedea singuri rînd pe rînd.

 ___________________________________

*Doina Bogdan Wurm - Gătită de drum

 

 

 

 

 

 

 

           

 

 

 

Haikuul, drumul spre mine însumi

 

HAIKUUL, DRUMUL SPRE MINE ÎNSUMI*

Triada maeştrilor: Florin Vasiliu, Şerban Codrin,

Corneliu Traian Atanasiu

 

Și-acum îmi amintesc acel sfârșit de dimineaţă. Acel chioșc de ziare din târgul Ieșilor, orașul meu natal, acel început de primăvară. Primul număr al unei reviste mici, subţiri, alb-negru, fragile, cochete, numite Haiku. Dar mai ales captivante, pentru că spunea ceva despre Japonia. Frânturi, cam din toate artele, despre care mai citisem înainte dar, mai ales, mai mult despre ceva nou pentru mine, un anume soi ciudat de poezie. Era în 1990, imediat după evenimentele din decembrie. Eram curios, în 21 de ani încă nu auzisem niciodată cuvântul haiku. Nici nu bănuiam atunci ce impact fantastic va avea asupra întregii mele vieţi interioare. Așa a început cea mai lungă călătorie spre alte tărâmuri, spre alte veacuri, spre mine însumi. Alături de Matsuo Bashō, sfântul haikuului, de Florin Vasiliu, maestrul teoretician, de Șerban Codrin, maestrul haijin, de Corneliu Traian Atanasiu, maestrul comentariilor kotobagaki și de mulţi, mulţi alţi prieteni din toate colţurile lumii, din Japonia în Senegal, din Muntenegru în Noua Zeelandă, din Noua Caledonie în Canada, din Mongolia în Trinidad-Tobago, din Brazilia în Israel, din Irlanda în Columbia, din Curaçao în Rusia...

Răsfoind acea revistă modestă, citind-o, am simţit nevoia să scriu și eu la fel, părea atât de simplu. Am scris multe „poeme”, încercând să imit acele haikuuri. Aveam impresia că înţeleg totul, dar nu-mi reușea mai nimic. Câteva minore micropoeme și atât. Vreo 10 ani a durat prima parte a uceniciei mele fără sfârșit până ce, într-o seară, într-o cameră de hotel unde ne întâlneam din când în când cu Florin Vasiliu, care avea ceva prelegeri inginerești prin ţară și uneori prin Iași, am reușit să dau de primul meu haiku. Și a fost întâmplător în sensul că nu mi-am dat seama că e chiar un poem valoros. Eram în cercul Societăţii Române de Haiku din orașul lui Eminescu și Creangă vreo trei-patru tineri studenţi care aveau impresia că pot învăţa totul din 5-7-5 silabe. Dintre ei, după 31 de ani, am rămas cu practica doar eu. În acea seară, presărată cu atâtea povești interesante despre Ţara Soarelui Răsare, scriitori români călători în Japonia, paradoxuri, cărţi și poezie, am citit fiecare câte un poem adus de acasă. Așa era regula. Îl citeam și ceilalţi îl comentau imediat, pe rând. Al meu era unul despre broască, un banal amfibian nepoetic despre care nu prea s-a obosit nimeni să scrie. Doar La Fontaine și Bashō. Am zis să îndrăznesc să mai adaug eu ceva, pe lângă zgomotul apei de la malul râului Sumida din Edo de acum mai bine de 300 de ani în urmă. O lună care se sparge. Și uite-așa am atentat, un pic inconștient, la onorabilul titlu de „poet al broaștei”... În Japonia, cred că poemul ăsta ar fi fost destul ca să mă facă celebru. Aici, însă... am avut avantajul unui anonimat care mi-a permis să încep o călătorie în liniște, de unul singur, prin mine însumi și prin toată lumea fără să plec din loc.

În 2002, un reputat haijin român mă sfătuia să răspândesc prin revistele literare locale vestea că luasem un premiu intenaţional pentru haikuul cu broasca, tradus în engleză. Mai încercasem de vreo două-trei ori cu traduceri făcute de alţii, dar fără succes. Acum îmi luasem inima în dinţi și trimisesem propria mea traducere. Mi-am zis că nu am ce pierde. La școală învăţasem doar franceza și rusa. Engleza mi-a fost interzisă prin faptul că, la liceul în care mi-am petrecut și clasele de gimnaziu, făcusem parte dintr-o clasă de elevi cu părinții lipsiți de statut social. Copiii de nomenclaturiști, în schimb, acum oameni respectabili răspândiţi prin ţară și prin toată lumea, aveau acces la limba engleză. Ghinionul meu. Acest neajuns a însemnat chiar un pas înainte pentru că, dacă voiam să scriu poeme competitive pentru concursurile internaţionale, trebuia să învăţ singur limba engleză. Și așa am început. Când acel reputat haijin mi-a spus că nu se știe dacă voi mai avea vreodată șansa să mai fiu premiat și, în consecinţă, trebuie să strig pentru a mă face cunoscut, mi-a făcut cel mai mare bine din viaţa mea din punct de vedere literar. N-am strigat, dar m-a ambiţionat să(-mi) demonstrez că premiul n-a fost chiar o întâmplare. Mi-am promis mie însumi că e doar începutul unui drum, știam ce trebuie să fac pentru a fi mai bun, pentru a reuși. Și așa s-a și întâmplat. Până atunci, fusesem ucenicul direct al lui Florin Vasiliu și, indirect, al lui Șerban Codrin, prin haikuurile lui memorabile.

Primul președinte al Societăţii Române de Haiku n-a mai apucat să afle de succesul meu de început. Se stinsese undeva în Piatra Neamţ. Ar fi fost mândru să afle de reușita mea deoarece crezuse foarte mult în mine. La un eveniment cultural memorabil de pe strada Lăpușneanu, organizat de Dumitru D. Grumăzescu la celebrul lui anticariat cu elita poeziei ieșene, maestrul Florin Vasiliu a vorbit și despre haikuul meu. L-a prezentat drept cel mai frumos poem din literatura română dedicat umilei broaște. N-am să uit niciodată aceste cuvinte copleșitoare care m-au luat prin surprindere. Și n-am să uit nici ultima lui scrisoare, în care îmi răspundea la o solicitare de-a mea de a citi și de a aduce critici unui șir de o sută de „haikuuri” pe care le scrisesem în pripă ca să scot un volum. Mă gândeam să obţin chiar și o prefaţă de la maestru. Era bolnav și m-a certat. Dar nu m-a certat pentru că era bolnav. Ci pentru că stăteam doar într-un singur haiku dintr-o sută, cel cu broasca. Restul erau cel mult micropoeme forţate, fără noimă, Nici vorbă de volum. Iar eu îi furasem din timpul preţios pe care-l mai avea de trăit pentru a-și pune lucrurile la punct și a trece liniștit dincolo. Atunci n-am știut de ce mă certase. Mă dojenise doar pentru că stătusem pe lângă el atâta vreme și nu reușisem să înţeleg nici măcar în acele clipe ce este un haiku. Simţeam că-l dezamăgisem și probabil că-i părea rău că pierduse atâta timp cu mine fără să înţeleg cu adevărat ce mă învăţase.

Cât îl privește pe maestrul Șerban Codrin, acest titan al haikuului, cunoscut din păcate doar în România, l-am avut de urmat ca model poetic. Opera sa este cu adevărat extraordinară, nu știu cine va putea să ajungă vreodată să-și compare grămăjoara de poeme de factură niponă cu vreo părticică din ceea ce el a compus. „Marea tăcere” e opera lui completă, am primit un exemplar direct de la maestru, cu dedicaţie. Haiku, tanka, renga toate magistral scrise și așezate într-o arhitectura a unei structuri multinivelare. Un ADN poetic în perfectă construcţie de sensuri multiple, codate în structuri temporale pe anotimpuri și zodii. Un labirint al ideilor, oglinzilor, reverberaţiilor, tăcerilor. Nimic în minus, nimic de prisos, doar perfect. Dacă Florin Vasiliu a fost cel care mi-a oferit suportul teoretic, Șerban Codrin mi-a oferit modelul concret, scriitura. Și mai ales, prin aprecieri directe, speranţa că se poate. Am fost ucenicul indirect al acestui poet remarcabil.

Din 2002 au început să vină premiile internaţionale pentru poeme traduse sau scrise de subsemnatul în engleză. Haiku și, mai rar, tanka. Apoi am ajuns la internet și am pătruns încetîncet în comunitatea internaţională. Am dat de concursuri la care am participat cu speranţă și n-am reușit nimic, dar și de concursuri la care aveam succes fără să mă aștept. Izbânzile mă făceau să merg mai departe, dar n-a fost deloc simplu. Haikuul nu se scrie la o bere cu prietenii. E nevoie de o transformare a minţii ce trebuie întreţinută mereu prin observaţii asupra lucrurilor mărunte din jurul tău. E o întoarcere asupra interiorului tău ca să vezi cum anume se oglindesc în el lucrurile din afara ta. Dacă e să fac o estimare în procente, din ceea ce scriam și trimiteam, abia undeva până în 5-10% primeau un feed-back pozitiv. Iar de aici, cam 1% erau menţiuni și premii. Devenisem ucenicul tuturor poeţilor ale căror poeme erau premiate. Și am avut de unde învăţa. Între timp, reușisem să scriu direct și fluent în engleză. Apoi, ca o străfulgerare, m-am întrebat de ce oare haikuul se scrie doar în japoneză și engleză. Ca să pot avea acces direct la haiku și la izvoarele lui fără intermediari din alte spaţii culturale, luasem lecţii de japoneză de la Ionuţa Grumăzescu, acum cetăţean al statului nipon, cu o familie frumoasă acolo, în Tōkyo. Asta mi-a permis, ani mai târziu, să pot scrie direct în japoneză și să fiu premiat, cu două poeme, chiar în patria haikuului.

Cu timpul, am început să caut și alte spaţii culturale în care se cultiva poemul haiku. Ce am descoperit, mi-a depășit orice așteptări. Am aflat că în toată lumea sunt nenumărate insule care au în comun fascinaţia pentru poemele de sorginte niponă, dar care sunt, în același timp, despărţite de bariere lingvistice. Eu am fost unul dintre cei care le-am legat. Făcând asta, am avut sentimentul că descopăr, rând pe rând, câte o terra incognita despre care nimeni nu mai știe în afară de mine. Franceză, italiană castiliană, catalană, germană, olandeză, rusă, poloneză, suedeză, norvegiană, germană, sârbă, bulgară, bretonă, croată, portugheză, maghiară, irlandeză, slovenă, wolof și papiamentu au fost limbile în care mi-am scris sau tradus haikuuri și le-am răspândit prin lume, participând la concursurile organizate în aceste insule haiku. În toate acestea am avut surprize, în primul rând, de ordin lingvistic. În irlandeză, de exemplu, abia după o săptămână întreagă de studiu am legat câteva cuvinte într-un poem. Sau în wolof, sau în papiamentu, limbi despre care nici nu auzisem dar peste care dădusem întâmplător, căutând concursuri haiku. Reușisem să trec de această barieră, cu ajutorul dicţionarelor și gramaticilor găsite pe internet. Doar dacă ăsta ar fi fost singurul meu câștig și tot aș fi fost mulţumit cu el. Dar am avut mulţumirea să aflu că au fost și apreciate cu menţiuni și premii neașteptate. Devenisem, astfel, și primul autor român premiat pentru haikuuri în nenumărate ţări din lumea largă, și primul autor român premiat pentru haikuuri scrise sau traduse în diferite limbi străine. Devenisem primul autor de haiku din lume premiat vreodată la concursuri de pe toate continentele, exceptând Antarctica.

În paralel, la noi acasă, am găsit în grupul Romanian Kukai suportul pentru a mă manifesta online și în limba română. Promotorul acestui curent unic în spaţiul nostru literar dedicat exclusiv haikuului, Corneliu Traian Atanasiu, a fost cel care mi-a oferit ocazia să fiu cunoscut prin poemele cu care participam la concursul lunar. Și nu numai cu acestea. Împreună, am derulat proiecte minunate. Concursul internaţional de haiku „O mie de cocori” din cadrul festivalului Origami Peace Tree 2008, organizat la Iași, precum și concursul internaţional anual de haiku „Sharpening the Green Pencil”, devenit unul dintre cele mai reputate concursuri de acest gen din lume, sunt realizări remarcabile pe care le-am reușit împreună. În spaţiul virtual al Romanian Kukai am găsit ceea ce lipsea haikuului românesc. Un gol pe care l-a umplut magistral maestrul Corneliu Traian Atanasiu. Pe lângă faptul că era locul în care oricine dorea să înveţe despre acest gen de poezie avea toate materialele puse la dispoziţie, această școală oferea și spaţiul pentru un feedback avizat pentru începători. Iar comentariile kotobagaki, semnate de Corneliu Traian Atanasiu, sunt ele însele literatură memorabilă, o ţesătură în proză scurtă, un alt fel de a face haiku.

Fără aceste comentarii pline de claritate și de miez, haikuul ar fi rămas la fel de neînţeles pentru publicul larg din România. Am fost întrebat de câteva ori dacă și în ce măsură m-a schimbat haikuul. Sunt conștient de faptul că, fără o predispoziţie înăscută și o fascinaţie pentru Japonia pe care nu mi-o pot explica atât de ușor, n-aș fi fost atât de atras de haiku. Poezie „normală” mai încercasem să scriu, dar fără succes. Cu haikuul a fost o călătorie, eu sunt un filocalic, un căutător de frumos, de profund în orice formă este el exprimat. În ADN-ul meu e înscris lucrul ăsta. Explorând spaţii culturale atât de diverse, de pe toate continentele, m-am apropiat de specificul și simbolurile fiecărui loc în parte, m-am străduit să clădesc punţi între toate aceste insule haiku. Și, spun eu, am reușit să apropii România de multe locuri neștiute comunităţii oficiale de haiku din lumea largă. Am citit mult, m-am documentat permanent, am perseverat în a învăţa nu numai despre cultura acelei ţări, ci și despre specificul limbii respective, gramatică, vocabular. Apoi haikuul a însemnat o transformare interioară în sensul că m-am străduit să văd lumea cu alţi ochi. Cu simţurile unui observator atent la micile sclipiri insesizabile ochiului grăbit, plictisit. Atent și la ce se ascunde în spatele lucrurilor, ce se leagă de acele lucruri mărunte în macrocosmos. Atent și la universul care ne comunică ceva minunat, atent și la Dumnezeu care dorește să împărtășim în adâncă liniște sufletească aceste bucurii cu El și între noi. M-a ajutat mult și firea mea contemplativă, imitativ isihastă. Haikuul te învaţă să faci asta într-un mod frumos și plăcut, un mod prin care te împlinești. N-am știut multă vreme ce anume înseamnă haikuul. Nici acum nu știu să-i dau o definiţie exhaustivă pentru că, uneori, e ca și cum ar trebui să definești inefabilul. În schimb îl pot recunoaște, îl pot deosebi de restul poemelor obișnuite, banale. Și, cel mai important, ca orice poet de haiku, mă pot bucura atunci 16 Haikuul, drumul spre mine însumi când citesc un poem veritabil, indiferent cine l-a scris și în ce limbă l-a scris. Apoi mă uimesc de cât de frumos este și că mi-ar fi plăcut foarte mult să-l fi scris chiar eu. Asta e bucuria unui veșnic ucenic, așa cum vreau să cred că voi fi întotdeauna. Și bucuriile acestea mărunte, de împărtășire a frumosului cu ceilalţi, mă împlinesc. Acum, haideţi să vă mărturisesc și un mare secret. Luaţi-l ca atare: haikuul vă menţine mereu tineri. Cu mine chiar asta se întâmplă.

 

floare cu floare –

bătrân cireș adunând

încet lumina

 

Eduard Ţară, aprilie 202

 __________________

*Eduard Țară - luna în țăndări