Un spin în polei

 

Un spin în polei

 Corneliu Traian Atanasiu

            Volumul de față este unul care a întîrziat mai mult decît ar fi fost de așteptat. Și, deși este unul de debut, nu cuprinde decît o mică parte din poemele scrise de autor timp de peste 25 de ani. Sînt aici doar poemele cu care Eduard a participat la concursurile Romanian Kukai și Haiku Club. Celelalte poeme, majoritatea premiate la concursuri din afara țării și scrise în alte limbi, vor apărea în alt volum. Oricum, pentru că este un poet reprezentativ al haiku-ului românesc, poemele sale s-au aflat deja de multă vreme pe net într-un număr omagial al revistei online RO KU, la care oricine dorea să le citească ajungea fără nicio opreliște.

            Poate că abordarea cea mai potrivită pentru a pune în evidență anvergura unui autor este aceea de a-i remarca laconismul textului și modalitatea particulară în care o realizează – stilul personal.

Reiterînd succint în prima parte a unui poem aluzia la cel mai cunoscut poem al lui Bashō: în urma broaştei / un plescăit în noapte, partea a doua începe cu un și deosebit de sugestiv:

 

şi... luna ţăndări

 

un și... pe care-l folosim de obicei retoric, prelungind pauza semnificativă de după el, cînd, povestind, vrem să ţinem ascultătorul cu sufletul la gură în aşteptarea neaşteptatului. Şi, în acest caz, resimţim lesne că el continuă de fapt povestea, dar la un mod mult mai înalt și mai vibrant, trimiţîndu-ne simultan la o urmare instantanee şi la o consecinţă imprevizibilă și aproape de neînţeles. E vorba de un şi concluziv şi totodată adversativ, o prescurtare a expresiei şi, ce crezi?!, căci el introduce o consecinţă suplimentară, nebănuită şi de departe mai importană decît banalul plescăit. E un şi care supralicitează, care accentuează hiperbolic plescăitul.

Cititorul avizat ştie însă că tot poemul este doar o alegorie şi că isprava broaştei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta şi deci, cu atît mai mult, pentru viaţa fiinţelor şi a omului. Saltul este traseul unei vieţi, iar impactul cu apa dispariţia, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal şi repede uitat...

Şi totuşi... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă, uneori,  discul de argint al lunii...

În poemul de mai jos este mărturisită, în maniera caracteristică haiku-ului, revelaţia surprinzătoare a unei corespondenţe nebănuite:

 

O ciocîrlie –

dintr-o dată albastrul

atît de adînc

 

 Cerul, cu seninul său, este potenţat în adîncimea lui de cîntecul ciocîrliei. Nu doar că ridici capul în căutarea cîntăreţului celest, dar, urmărindu-i înălţarea, măsori totodată amploarea şi intensitatea albastrului, rezonanţa lui sufletească. Seninul cerului se adînceşte, amplificat de trilul ciocîrliei, pînă la simţămîntul serenităţii.

            Desigur, efectul unui boţ de humă zburătoare asupra boltei albastre este de-a dreptul neaşteptat. Observaţia este însă reală, deși ea notează o revelaţie. Ceea ce vedem şi simţim este de fapt o viziune, zborul şi cîntecul ciocîrliei deschid cerul, limpezesc albastrul, mărturisesc înaltul.

Poemul care urmează, ilustrînd cu brio efectul realizat de un kireji autentic, evocă două imagini, două fapte suficient de diferite și de îndepărtate prin contextele lor reale încît să îmbine la perfecție contemplarea imaginilor cu meditația asupra timpului:

 

Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

Primind provocarea lor,  simţim mai întîi,  în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, prospeţimea perpetuă a timpului. Ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim totodată, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine un ţinut. Un tărîm miraculos.

Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără de margini a rătăcitorului.

Alegoria este mai evidentă și mai vibrantă atunci cînd faptele evocate, relevante și pentru om, sînt date în seama altor ființe:

 

 

O creangă de tei –

pentru întâia oară

privind peste zid

 

            Subiectul pare a fi teiul crescut între ziduri. Privirea peste zid pare a fi, în această interpretare, dovada unei staturi care a depăşit stadiul de puiet, dar parcă şi una a jindului către spaţiul liber care i-a fost atîta vreme prohibit. De remarcat felul reţinut în care autorul îşi mărturiseşte bucuria (şi indirect compasiunea pentru sechestrarea teiului în creştere), dar şi plasarea zidului incriminat la sfîrşitul poemului, mărind tensiunea aşteptării.

            Într-o altă interpretare, poate fi vorba de un bolnav, ţintuit pentru multă vreme la pat de o boală nefastă, care se ridică pentru prima oară în capul oaselor şi poate privi peste zid avînd bucuria de a (re)întîlni prospeţimea lumii aproape uitată.

            Trebuie remarcată concentrarea forţei expresive a poemului într-o sintagmă pe cît de eliptică tot pe atît de revelatoare a (re)începutului: pentru întîia oară.

            Alegoria se poate combina și cu un anume fel oblic de a oferi o pildă:

 

Nopţi de arşiţă –

tot mai puţin univers

oglindit în iaz

 

Haiku-ul observă de multe ori lucrurile mai puţin învederate, cu o pondere aparent mai scăzută în economia lumii, mai delicate şi mai neînsemnate, cum ar fi umbrele, licăririle, oglindirile... În cazul de faţă, existau o grămadă de alte consecinţe ale secetei, unele îngrijorătoare, altele neplăcute, multe sărind de-a dreptul în ochi. Autorul a ales-o pe una care nu preocupă nicidecum pe toată lumea: se restrîng suprafeţele de oglindire. Este un lucru marginal şi totuşi el împuţinează o facilitate de o absolută şi nediscriminatorie generozitate: reflectarea. Şi afectează astfel întreg universul.

Ne putem lesne gîndi dacă nu cumva şi capacitatea şi amplitudinea de a reflecta a sufletelor noastre uscate şi secătuite nu trece cumva printr-un anotimp nefast, bîntuit de febra nesănătoasă a consumismului care ne restrînge universul la rafturile cu mărfuri.

Imaginea pe care o poate propune un haiku este simultan naivă și cu valențe mitice deosebit de convingătoare:

 

Bătrînul pescar
trăgînd un fir din lună -
cerul destrămat

 

Sînt covins că firul subţire şi aproape invizibil de gută pe care pescarul îl trage poate da impresia că este tras din luna care nu trebuie închipuită neapărat la zenit. Imaginea nu este atunci deloc abstractă şi tocmai de aceea poate profita de jocul între concretul văzut şi fabulosul mitic. Pescarul capătă brusc alura unei fiinţe din vremurile eroice care, avînd în vedere textura norilor din acel moment, pare că deşiră cerul întreg. Pentru mine, valoarea de haiku a poemului este dată de faptul că surprinde atît de bine, prin lentila unui fapt mărunt şi banal, un orizont adînc de mit virtual.

Dar haiku-ul nu este deloc pretențios, atunci cînd poate evoca un fapt surprinzător nu ezită să-l noteze cît se poate de sec, provocîndu-ne închipuirea:

 

 Pe-asfaltul străzii,

un pocnet de castană

trezind ciorile

 

Citind întregul poem, ne dăm seama că el evocă un moment de linişte pe o stradă retrasă şi necirculată sau undeva în miez de noapte. Asfaltul este doar o tobă bine întinsă pe care castana căzută are ecou. Pocnetul castanei este un kigo de toamnă, iar tresărirea ciorilor ţine isonul neliniştii declanşate de banala întîmplare – a venit toamna... Un pocnet de castană în acea linişte deplină echivalează cu un foc de armă. Lumea este plină de mister și ceea ce se petrece are mereu o notă de reconfortantă ciudățenie:

 

Spre dimineaţă –

luna călăuzeşte

un şir de bostani

 

            În zori, cînd ziua se-ngînă cu noaptea şi lumina cu umbra, cînd realitatea mai este încă un vis neterminat... Înţelegem că luna e foarte jos, la orizont, un bostan mai mare în şir cu bostanii din cîmp pe care îi călăuzeşte cu autoritate. Ziua începe cu o procesiune a bostanilor, oare ce ritualuri atît de matinale îndeplinesc? Ce mistere, necunoscute nouă, celebrează lumea vegetală?

 

Calea lactee –

păstorul pregătindu-şi

toiagul de drum

 

Obiceiul de a pleca de cu noapte ca să fii departe cînd răsar zorii este unul care nu se mai practică. E adevărat, oamenii de azi se înghesuie pe întuneric în felurite mijloace de transport pentru a ajunge încă mahmuri la vreo slujbă îndepărtată de casă, dar nu mai străbat drumuri sub stele. Şi nu mai simt mireasma nopţii, nu mai savurează liniştea stelelor, nu mai văd roua din zori. Calea lor nu mai este una a spovedirii tainelor lumii. Nu e greu de observat cum calea din primul vers îşi găseşte un corespondent în toiagul din ultimul. Într-un anume fel, păstorul este simbolul celui pus la cale care îşi asumă şi îşi urmează neabătut dar pe îndelete drumul vieţii.

Şi poate n-ar trebui să uităm: Calea lactee, potrivită pentru păstorul a cărui ocupaţie este laptele, este numită şi Calea robilor, simbolică pentru toiagul tuturor călătorilor prin viaţă.

            O imagine vizuală percutantă şi cu incalculabile repercusiuni:

 

Ciocul stîrcului

zdruncinînd universul –

ploaie de stele

 

Prestaţia, pe cît de vitală, tot pe atît de modest-nutritivă, a stîrcului produce, neaşteptat, zdruncinarea întregului cer oglindit în baltă. Un privitor în stare de reverie poate resimţi lesne stîrcul în postura de pasăre mitologică care beşteleşte şi pedepseşte firmamentul pentru impasibilitatea lui. Mai mult încă, impresia cutremurării apei poate fi asimilată drept aceea a prăbuşirii catapetesmei siderale într-o precipitată ploaie de stele.

            Dar nimic nu e definitiv cîtă vreme clipele se succed și surpriza poate veni de oriunde:

 

primul vis din an –

încă un cântec scapă

din colivie

 

Și chiar dispozițiile noastre alternează între libertatea ofensivă a viselor și nepăsarea nirvanică:

 

sfârşit de sezon -

de ce-aştept oare-altceva

decât liniştea

___________________________

*Eduard Țară - Țurțuri picurând

Covorul roșu destrămat

 

Covorul roșu destrămat

 Corneliu Traian Atanasiu

pană de cocor –

între pământ și cer

pus un kireji

        

         Kireji, întreruperea dintre cele două părți ale poemului, este un spațiu gol ispititor, o invitație făcută cititorului de a-și încerca puterile închipuirii pentru a lega poemul.    Juxtapunerea de calitate face din capul locului un apropo. Unul, aș zice însă, pentru un cititor deja avizat, care s-a mai întîlnit cu aluzia florii de măr la neaua abundentă. Așa că e vizată direct avalanșa: mărul în floare – / cu risc de avalanșă / zborul din cuib. Și, pentru că acest mod eliptic de a trata compunerea oferă spațiu semantic suplimentar, este pomenit și potențialul declanșator al închipuitului dezastru – zborul unei păsări.

         Același măr, alte contexte. De data asta, mulțimea florilor ar trebui să se intersecteze sau să se suprapună cu cea a cuvintelor. Dar lor li se adaugă alte două aluzii, una a învățului și alta a lui Nichita: mărul în floare – / la lecția de astăzi / Necuvintele. Se pare că e vorba de o lecție care nu poate fi verbalizată.

         Jocul și intersecția aluziilor sînt mai bogate în haiku-ul următor și contextele se îmbrățișează. Albeața stabilește, peste linia de kireji, o corespondență între ghiocel și dinte: ghiocel în crâng – / după nopțile albe / pruncul c-un dinte. Nopțile albe sînt de fapt cele nedormite de părinții care așteaptă răbdători dureroasa erupție.

         Cîteodată, modul în care se insinuează aluziile în substanța textului este deconspirat chiar de un poem:  mălin înflorit – / în scrisori printre rânduri / parfumul mamei. O face invizibil și penetrant, dar persistent precum parfumul mamei sau mireasma mălinului.

         Și, de cele mai multe ori, realitatea este îmbogățită: petale de cireş – / de-o vreme gândurile / împrăştiate. Contaminate, gîndurile se comportă ca petalele. Nu te mai obsedează, se scutură de tine.

         Iată și o legătură mireasmă autentică:

 

o urmă de ruj –

după picnic și-n oraș

aromă de fragi

 

O urmă de ruj abia vizibilă. Dar cu prospețimea aromei de fragi. Păstrată stăruitor de buzele stigmatizate. Invadînd orașul. Avem de a face cu o multiplă transfigurare prin cumul aluziv.

         Aluzivul bine pus în scenă reușește să creeze o situație cu cît mai echivocă cu atît mai expresivă:  pustiu de iarnă – / din prag până la poartă / aceeași urmă. Insistența revenirii la poartă, sugestia aceleeași urme singuratice, anotimpul devenit vîrstă construiesc un spațiu virtual mult mai consistent decît vreo realitate searbădă și banală.

         Lucruri aparent desperecheate, evocate parcă sacadat, compun pe planul amintirii o succesiune de o nostalgie amețitoare: vârtej de frunze – / un copil cu role noi / tot mai departe. Sfîșietoare.

         Miniatursimul micului poem impune autorului talentat să nu irosească motivele aluzive ivite firesc pe parcurs: castane coapte – / căscând gura pe alei / puii de arici – este folosit tot materialul, și castanele, și cojile. Motivul broderiei, odată ivit, se extinde fără opreliști de la florile gerului la nesațul moliei: flori de gheață-n geam – / mănușile brodate / de o molie. Cu desăvîrșită migală, poți fructifica potențialul sugestiv al elementelor incluse în poem ca pe o mină fabuloasă de aur: mină de aur – / un vierme și-o furnică / într-o gutuie.

         În final, iată și un poem care surprinde alura și statura deșirată a autorului de haiku:

 

desculț prin iarbă

în țârâit de greieri -

cu capul în nori

____________________________

*Luminița Petrea - Puf de păpădii

Roua de toamnă

 

Roua de toamnă*

Corneliu Traian Atanasiu 

lecția de dans –

petala crizantemei

cu prima brumă

 

            Cînd e vorba de haiku trebuie să te aștepți ca elementele care îl compun să fie înzestrate cu o mobilitate de invidiat. Să fie gata oricînd să-și asume o altă identitate. Să se metamorfozeze prin simpatie devenind altele. Și să ia mereu, după contextul în care se află, lecții de dans sau, înfiorate, să se schimbe-n cuvinte: înfiorare  - / o petală de cireș / cade-n agendă.

Cînd notațiile pe care autorul le culege sînt îndeajuns fasonate, făptura lor devine abundent semnificativă. Capătă deodată libertatea de a evoca simultan un evantai de înțelesuri, noime și tîlcuri. Cioplind în piatră se detașează, fără să se dezică, și de truda ocnașului, și de arta sculptorului și evoluează către o vocație în care totul pare să fie o predestinare, o chemare, o misiune. Ceva cu care te confunzi și care te împlinește. O imagine a destinului. Cine și-o asumă este asemenea apei care cizelează piatra: cioplind în piatră - / pârâul duce la vale / scânteile. Pîrîul face oficiul firesc de a promova acest efort titanic. Îl face profitînd de o anume corespondență lingvistică și de colaborarea fizică a luminii reflectate. Toate scînteierile apei nu sînt decît fascinante ecouri, metamorfoze ale scînteilor țîșnite din amnarul primordial.

Uneori, totul pare să fie gata să intre în rolul pentru care stihiile au pregătit deja montajul: asfalt după ploi - / stau să cadă frunzele / în clarul lunii. Și micile făpturi nu pregetă să facă ore suplimentare pentru a însufleți cadrul:  teatru de vară - / câțiva greieri rămași / peste program.

E adevărat, unele fapte sînt surprinse și adunate-n agendă, dar pentru asta sînt mii de altele care fac clipă de clipă repetiții asidue: se ridică ceața - / în cădere o nucă / trezind ciorile. Și nimeni nu le înregistrează: zbor de cocor / peste mătasea-broaștei - / dirijând tăceri.

            Dar lucrurile se echilibrează totuși și cele surprinse deja au forța magică de a suplini lipsurile: cină pe balcon - / îndestulați de mireasma / caprifoiului. Iar în momentele prielnice pașii noștri se resimt:  moină peste tot - / fiecare pas pe drum / tulbură cerul.

            Și dacă ni se pare că nimic nu durează destul: satul strămutat - / peste prispa cu greieri / aceleași stele, cîteodată simțim că parcă am îmbunat și convertit stihiile să consimtă la nevoile noastre mărunte: doar paragină - / de veghe luna plină / măturând casa. Să-și împletească glasul și lumina cu bezna și stridența noastră: scârțâie poarta - / în ecou un greiere / deschide seara; candela stinsă - / gutuia din fereastră / mai priveghează.

            Oricînd, parcursul nostru poate oferi prilejul unor neașteptate convertiri: margine  de drum - / o sânziană sporind / numărul stelelor. Asta însă doar atîta vreme cît, oriunde-am fi, ne păstrăm deschiși spre lumea mereu eterogenă, dar gata să ne fie aproape: iar printre străini - / strâns în mănușă / fulgul și molia. Și asta pînă-n cea din urmă clipă:        

pregătit de drum -
ramura liliacului
închide poarta

______________________________

Mona Gheorghe - Teatru de vară

Lumină și iluminare, o nouă carte de poeme haiku

 

            Am primit recent Lumină și iluminare – poeme haiku – a poetului Vasile Cojocaru. Cartea a apărut la Editura PIM, Iași, în 2020.

            Fiind vorba de haiku, am parcurs cartea în scurt timp, dată fiind preferința mea pentru acest poem. A durat mai mult până când am găsit timp să scriu despre ea.

            Aflu din prefața semnată de poetul Vasile Moldovan că autorul cărții a scris de mult timp poezie clasică, dar a descoperit de puțin timp haikuul.

            Am în mână o carte cu aspect plăcut, a unui poet care are exercițiul scrierii poeziei, care a fost premiat pentru haikuurile trimise la concursuri. În haikuul pe care îl scrie se simte influența poeziei clasice pe care o scria.

            Poemele din carte sunt grupate în capitole urmărind succesiunea anotimpurilor, cum își organizează și poeții japonezi creațiile. Acestea sunt: Primăvară iar, Vara la mare, Toanele toamnei, Dincolo de (ano)timp.

            Am ales pentru exemplificare câteva poeme, ca să fiți tentați să citiți cartea.

            Revin cocorii – 

            bătăi de aripi grele 

            sub soarele blajin

*

            În zori de prier 

            prin salcia pletoasă 

            jocuri de lumini

*

            Gardul împletit – 

            și din nuielele lui 

            țâșnesc muguri

*

            Cireș înflorit – 

            albina dă târcoale 

            ceștii de ceai

*

            Salcâmi înfloriți – 

            mireasma adusă de vânt 

            inundă casa

*

            Miroase a ploaie – 

            în pâlnia crinului 

            ultima albină

*

            Nici o molie – 

            mireasmă de lavandă 

            în toată casa

*

            Rouă prin iarbă – 

            melcul își mută casa 

            sub un trandafir

*

            Ceață pe mare – 

            țipătul pescărușului 

            tot mai aproape

*

            Foșnet de frunze – 

            rugăciunea de seară 

            rostită în gând

*

            Teascul prăfuit…  

            vinul din damigene 

            doar amintire

*

            Clepsidra spartă – 

            ieșit din carantină 

            se scurge timpul

*

            Casă părăsită – 

            pe gardul șubrezit 

            iedera verde

*

            Lada de zestre – 

            carii toacă mărunt 

            averea mamei

            

  Veți găsi și alte poeme frumoase în această carte de excepție! Aveți ocazia să le descoperiți!

          

Crucea artistului

 

Crucea artistului*

Chiar dacă pare mai puțin verosimil, în prezentarea imaginilor haiku-ul procedează  la fel ca suprarealismul: apropie două realităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate. Cu cât domeniile celor două realităţi alăturate vor fi mai depărtate, cu atât imaginea va fi mai puternică – şi cu atât puterea ei emoțională şi realitatea poetică vor fi mai pronunțate. Dacă imaginea suprarealistă tinde doar să șocheze: „frumos – spune Lautréamont -  ca întâlnirea întâmplătoare pe o masă de disecţie a unei umbrele cu o maşină de cusut“, haiku-ul pune o surdină peste tentația alăturării țipătoare și păstrează doar intenția de a lăsa lucrurile să vorbească singure despre faptul că s-au nimerit alături. Un haiku bun, și în volumul de față veți găsi destule astfel de exemple, evidențiază acest mod de a construi poemul.

 

mesaj pe Facebook –

pe masa prăfuită

stiloul tatei

 

         Textul doar numește, iar lucrurile, doar alăturate, tac semnificativ. Alăturate, lucrurile iradiază apropouri. Despre epoci, despre generații. Chiar și pe masa prăfuită, stiloul are altă prestanță decît monitorul. Poate că stiloul e doar o relicvă, poate e o amintire dragă... Ceva se-ntîmplă. S-a petrecut deja. Definitiv. Și ireversibil. Contemplăm momentul și liniștea ne copleșește.

         Ceea ce ți se impune de la prima privire cînd citești un haiku bun este simplitatea deconcertantă a alăturării imaginilor. Modul neașteptat și dezinvolt în care prezența lor laolaltă, spontană și necăutată, transmite un mesaj tulburător.

 

trenul în gară –

un funigel mă leagă

de prispa casei

 

         Un tren și un funigel. O mașinărie mătăhăloasă și zgomotoasă și un firicel tăcut, dus de vînt. Un mijloc de transport de mare putere și un filament firav, aproape neputincios. Trenul e gata de plecare, pasagerul simte însă, aproape dureros, că se va îndepărta și se va rupe de locul natal. Simte plecarea cu forța inexorabilă a locomotivei. Și mai simte că ceva esențial dar imponderabil îl ține încă (și poate nu-i va da drumul niciodată) legat de locul unde a văzut lumina zilei.

         Va rezista oare funigelul la atîtea mii de cai putere? Se va putea întinde pînă la capătul pămîntului dacă soarta-l va împinge pe călător atît de departe? Asta nu ne spune haiku-ul. Ne lasă să simțim doar încordarea și să mizăm sau nu pe puterea sufletească împotriva forței centrifuge a civilizației.

        Această indecizie, această stare de ambiguitate sugerată de simpla prezență a lucrurilor este aceea cultivată de textul haiku-ului: prispa putredă – / muşchi şi toporaşi tocmind / scândura ruptă. Nu trebuie să cedăm pripit în fața tristeței faptului că toate se trec și se duc. Viața continuă și mușchiul se va tocmi veșnic cu toporașii, nutrindu-se din putrezeala aceleiași prispe. Îndreptățind și nutrind firile contemplative.

        La urma urmei, lucrurile și întîmplările au înțelepciunea lor, cel mai adesea acidulat-ironică: gardul putrezit - / numai amintirile / mai sar pârleazul. Dar, așa ghidușă, ea devine totuși tonică. Un motiv ludic se poate strecura oricînd într-o împrejurare cu valențe deprimante pentru a-i converti energia: v-aţi ascunselea – / lacrimile bunicii şi / ploaia la geam. Chiar și cele sfinte nu sucombă înainte de a trece vrînd-nevrînd prin ritualuri profane:  schitul părăsit – / spini mari închinându-se / pe la icoane.

        Sticla aruncată-n ocean este un vechi clișeu al imaginației: furtună în larg – / adunată în sticlă / toată speranţa. Șansele ca sticla să fie găsită și mesajul să fie citit sînt infinitezimale, dar asta nu face ca simbolul să fie mai puțin tensionat. Și, în spiritul haiku-ului, ceea ce e strîns închis în surdina sticlei să-și amplifice forța explozivă.

        De obicei, imaginile evocă momente, fapte și lucruri, aducîndu-ni-le în fața ochilor: vremea plugului – / de sub brazda reavănă / un ciob răsărind. Ele însă, prin prezența și sclipirea lor tăcută, grăiesc aluziv și despre ceea ce a fost și numai e. Tăcerea este cel mai adesea plină de apropouri la care cititorul meditează îndelung.

 

crucea de piatră –

doar o efemeridă

peste anii şterşi

 

        Cînd, încălcînd oarecum canonul obiectivității imaginilor, poemul mărturisește ceva despre autor: caiși înfloriți - / e timpul să curăț iar / vechiul patefon, e vorba mai mult de o solidaritate universală în care sînt angajate toate lucrurile și ființele. De o participare unanimă la lucrările de împrimăvărare. Caișii dau numai tonul. Autorul consimte și e luat de val. Dar ispitei integrării expansiv-cosmice îi corespunde simetric și o concentrare în universul domestic: ceaţă de toamnă – / aburind ochelarii / cana cu compot.

        La finalul volumului, ar trebui poate să măsurăm, într-un fel sau altul, cu ce ne-am ales, unde-am ajuns sau măcar ce repere certe am dobîndit. Răspunsul este unul malițios, care ne-ndeamnă să nu ne culcăm pe-o ureche: busola spartă – / ascunsă iar după nori / steaua polară. Urmele de care ne-am încîntat de fiecare dată au fost șterse de apa strecurată în nisip și insomnia ne paște din nou:  

 

urme pe nisip –

număratul oilor

fără de folos

 

        Să sperăm că doar pînă la prima carte.

 __________________

*Adrian-Nicolae Popescu - efemeride

 

Pana recuperată

 

Pana recuperată*

 Corneliu Traian Atanasiu

            Ne-am obișnuit să spunem prea lesne că haiku-ul evocă realitatea. Este însă vorba de o realitate empatică care manifestă, miraculos, afinități neașteptate cu sufletul nostru. Care se transfigurează pentru a mărturisi corespondențe incredibile cu aspirațiile umane. Și astfel, autorului nu-i rămîne decît să noteze cu promptitudine faptele observate. Cu tot, cu deviația lor abia intuită dar mai mult decît generoasă.

 

dansul frunzelor -

vântul știe secretul 

balerinelor

           

            Există în ceea ce se întîmplă în haiku un fel de ca și cum neexplicitat, difuz, infuzat lumii și asumat ca o exigență comună atît autorului cît și  complicelui său - cititorul. Mirarea cititorului în fața celor comunicate de autor este una admirativă, ea confirmă o realitate mai bogată, mai împlinită, avidă mereu de isprăvi demne de poveste: după furtună - / agățată de-un copac / doar luna plină. De multe s-a ales praful, dar luna, doldora de imaginația omenească, s-a salvat.

            Surpriza unui haiku nu constă însă doar în ceea ce se povestește fățiș. Cursul celor relatate ia de multe ori o direcție neașteptată: mâinile tatei - / mai strălucitoare / coada sapei. Te aștepți parcă la un elogiu al trudei, dar poemul refuză o soluție atît de facilă și strălucirea nu este un atribut al muncii sau al mîinilor care o îndeplinesc ci un simplu efect al lustruirii cozii unei unelte, și de muncă, și de tortură. Și din ea nu rezultă nicicum vreo splendoare eroică a vieții  ci mai curînd cazna, chinul și epuizarea lucrătorului înrobit muncii.

            Nu-i de mirare că în poemul următor găsim filtrată morala din Fata moșului și-a babei. Corcodușul intuiește că în casa cu ferestre sparte e cineva la ananghie:

 

fereastră spartă -

un corcoduș generos

întinde-o creangă

 

Necuvîntătoare,  lucrurile și ființele conlucrează cu omul și, mai mult sau mai puțin pe furiș, sînt angajate, după orarul prestabilit, în lucrări și acțiuni de amploare:   amurg pe ponton - / luna împinge ziua / după păpuriș. Altfel nu s-ar explica ordinea acestei lumi. Și nici energia aparent inepuizabilă a insectelor fosforescente care se recuperează din voia bună a oamenilor: foc de tabără - / licuricii-și încarcă / bateriile.

Vorba de duh este în multe situații înlesnită de urechea ageră a autorului și de abilitatea lui de a plasa mucalit ceea ce limba știe dintotdeauna în alte circumstanțe:   știrile zboară / cu viteza vântului - / zmee din ziar. Fără situații reale care să structureze un context cu valențe ironice, e greu să faci o glumă consistentă:    miros de cafea - / împart dimineața / cu vecinii. Mai mult ca sigur acolo era un gard, nu și o invitație, dar autorul a profitat cît a putut de generozitatea mirosului pe care ni l-a servit și nouă.

Se pare că, de cele mai multe ori, singurătatea e și mai productivă. Ea oferă un cadru și mai ofertant pentru surprize solitare:

 

singur pe prispă -

o stea căzătoare

în ceașca cu ceai

 

Și poate tot pe prispă, autorul a avut inspirația să noteze un poem simplu și rezumativ cu referire la amurgul satului. Sînt destule poeme în care este surprins nu doar declinul ci și falimentul satului, dar acesta este de departe mai expresiv:

 

punte șubredă -

la războiul de țesut

urzeala-i ruptă

 

Totul e compromis, și nu doar pe drumuri ci și în matricea creatoare – urzeala-i ruptă.

            Creatorul nu e însă demoralizat. Există în continuare resurse care să-i întrețină tonusul la cote ridicate. E suficient să aibă răbdare și să contemple cu modestie și recunoștință energia stihiilor pentru ca și bateriile lui să se reîncarce:

 

albastrul mării -

pana abandonată

în călimară

___________________________________________________

 *Mihai Moldoveanu - Rezonând cu o salcie

Înțelesuri-nențelesuri

 

Înțelesuri-nențelesuri

În cutreierul prin spații

cari în altele răspund,

cînte el ce în neștire

mie însumi eu mi-ascund.

(Lucian Blaga)

 

            Motto-ul este din poezia Alean, care surprinde o atitudine foarte apropiată de aceea a unui autor de haiku: Umbra m-a cuprins deodată. / Cîte gînduri mă pătrund! / Înțelesuri – nențelesuri / mi se-arată, mi se-ascund. O cuminecare de dincolo de cuvinte între nor și om. Și, mai ales, o convingere modestă că lucrurile, în cazul de față norul, te cunosc dincolo de lealitatea ta mult prea confuză și șovăitoare.

            Dialogul cu lucrurile este și în haiku o sursă contemplativă de cunoaștere-recunoaștere, de experiență aprope mistică: stau întins în lan / cu ochii-n cerul  înalt – / un nor și cu un nor… De dobîndire a ființei tale prin pierderea generoasă de sine. Printr-un fel de transfuzie reciproc camaraderească: doi vechi prieteni / la ceas de seară – / luna și cu mine.

            Există o stare miraculoasă a celor ce gustă haiku-ul, o dispoziție sufletească prin care, pe moment, situația materială e pusă în paranteze și suspendată fără drept de apel: salcie la drum – / trecătorii miluiți / cu bănuți aurii. Există totodată un fel de intersecție contextuală și verbală care țese laolaltă fibre doar aparent diferite: vreme de dezgheț – / anticarul își scoate / taraba cu cărți. Dezghețul e unul și totuși multiplu. Sînt, prin umare, cît se poate de firești transferurile de energie între regnuri: prun întinerit / de-o nouă primăvară – / mai sprinten bunicul. Dar și natura pare să copieze impenitent năravul prea omenesc al actualizării cu ultima tehnică: crăciunița-n mai – / flori cu explozie / întârziată.

            Sigur că există circumstanțe care fac ca pe moment felul în care înfățișăm lucrurile să gliseze uneori înspre o viziune prea optimist sclipitoare:  soare de-amiază – / poleită cu aur / balta de nămol. Dar un cuvînt bine plasat știe să ne avertizeze că și natura s-a cam dedulcit la spoială. Revanșa este aceea a unui poem care, parcă prin compensație, conservă grija pentru ce e viu, în echilibrul imaginilor:

 

amiază pe câmp  –

umbra s-a scurs în pământ

pe sub rădăcini

Umbra lucrează subtil, deși pare că ne lezează, ea și-a scurs răcoarea sub pămînt ca să protejeze sursa vieții - rădăcinile.

            Farmecul multor poeme are savoarea unei simple juxtapuneri, sugerînd reticent o corespondență:  rufe pe frânghii  – / nepotul citind de zor / „Toate pânzele sus!”. Al unei vorbiri care tinde leneș spre gestică:  ploaie-nghețată – / arteziana a ajuns / înghețată pe băț. A poveștii care curge fără grabă spre somnul cu vise: citind povestea / Albei ca Zăpada – / toți piticii dorm. A poveștii care te învălește stînd în fața focului:

șalul de lână –

încă mă învăluie

căldura mamei

Corneliu Traian Atanasiu

___________

*Mona Iordan - De la cer la pământ