Picuri de rouă

Corneliu Traian Atanasiu

  Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

  Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul ROMANIAN KUKAI şi o menţiune de onoare la Al doilea concurs Japonia-UE 2011.

*

  Nota caracteristică a poemelor* lui Genovel-Florentin Frăţilă este cursivitatea expresiei, ceea ce le dă acestora un aer de jovialitate, un fel de comunicativitate voioasă şi un pic glumeaţă. Şi asta cu atît mai mult cu cît, în unele cazuri cele două părţi ale poemului par a fi înscenarea unui mic dialog, nu atît cu cititorul, cît cu banalitatea spusei dintîi care trebuie rapid scoasă din amorţirea clişeului verbal. Prima imagine primeşte prompt o replică căreia cititorul îi simte imediat efervecenţa.

Ger siberian –

şi luna şi stelele

cioburi de gheaţă

prea multă iarnă –

izvorul a îngheţat

cu tot cu susur

nicio victimă

Carul Mare răsturnat

în lacul Morii

paznicul urbei –

cocoţată pe releu

luna de argint

A doua imagine pare doar o confirmare, o concretizare a primeia, dar există în ea mereu un mic grăunte de umor, o perspectivă puţin poznaşă, o abordare neprotocolară.

  Tema satului este abordată cu sobrietate fără accente lacrimogen patriotarde, mai curînd în maniera unei geografii blînd evocatoare a veşniciei (care, zice-se, s-ar fi născut la sat) decît în aceea a unei sociologii vexate de schimbările tranziţiei capitaliste (cu vechi rădăcini socialiste).

 Aripa serii –

dealurile se-aprind

sătuc cu sătuc

Lamentarea pentru părăsirea satului este lăsată în seama jeluirii obiective a stihiilor.

Nici ţipenie –

pe uliţa-ngustă

colbul uitării

nicio lumină –

pe uliţa pustie

doar vîntul hai-hui

Săteanul apare doar cu statura lui impunătoare, prezenţă arhaică şi taciturnă, întrebîndu-se mut ce rost mai au mîinile sale pe această lume.

Stejar secular –

bătrînu-şi priveşte

tăcut mîinile

Asta cît timp vremea nu-şi iese din ţîţîni şi şubrezenia satului nu este încercată năprasnic de năpaste peste fire. Atunci timpul se opreşte într-o clipă de uluială şi singura salvare este doar reîntoarcerea la miturile de demult.

Omăt cît casa –

pe-un perete crăpat

ceasul îngheţat

sat înzăpezit –

în casa bătrînului

Arca lui Noe

  Oricum, anumite imagini par să semnaleze o ameninţare tăcută care planează deasupra locului şi să figureze un fel de dispariţie apotetică a lumii satului într-un rug universal.

Porumbul cules –

deaspupra cocenilor

secera lunii

seară de toamnă –

odată cu miriştea

arde şi cerul

  Şi poate cel mai trist este faptul că acolo unde morţii se mai întîlneau cu viii, nu mai e nimeni viu la întîlnire care să oficieze ritualul sau să-i plîngă pe cei duşi.

Crucea uitată –

doar salcia bătrînă

plînge lîngă ea

Ziua Morţilor –

doar iedera aprinsă

la crucea veche

  Viaţa la oraş, în schimb, pare mai degrevată de gravitatea şi profunzimea trăirilor, ia lucrurile mai uşor şi are mai mult umor, e mai predispusă la reverii domestice sau la comparaţii calofile.

Primii fulgi de nea –

prin oraş un iz discret

de naftalină

noapte senină –

luna stă atîrnată

de-o macara

seara de iarnă –

parfumul iasomiei

în cana cu ceai

luna de argint –

doar ecoul liniştii

tulbură noaptea

rupere de nori –

oraşul a căpătat

iz veneţian

apus sîngeriu –

soarele sfîrtecat de

eoliene

Atunci însă cînd lucrurile sînt privite cu seriozitate, primejdia iminentă implică recursul şi reîntoarcerea la recuzita mai sobră a peisajului rural.

Capătul lumii –

în calea unei furnici

pămîntul crăpat

vară toridă –

peste cîmpul însetat

apa morţilor

Numai în acea dispoziţie contemplativă în care te identifici cu făpturile mărunte ale lumii poţi simţi mai bine integrarea ta cosmică şi poţi împărtăşi îngrijorări pentru ceea ce te înglobează laolaltă cu toate lucrurile şi fiinţele lumii. Şi, uneori, te poţi bucura de strălucirea soarelui redistribuită în porţii minuscule pentru o sete mai presus de cea a trupului.  

Picuri de rouă –

soarele împrăştiat

în mii de bucăţi

_________

*Picuri de rouă, Genovel-Florentin Frăţilă, Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2012

Prefaţa volumului

          E inutil şi pueril să crezi că în numai două pagini ai putea afla ce este haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele. Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul.

          De aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:

porumbul cules –

deasupra cocenilor

secera lunii

Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.

          La fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi mărturisească zgomotos simţirea. 

          Ce spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia sa.

          Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia pe care o scriu.

          Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.

          Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat), cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia tîlcului lucrurilor.

          Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte, deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.

          A doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.

          Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De împăcare liniştită.

          Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a cititorului.

*

          Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

          Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul RK.

          Este însă primul dintre cei din noua generaţie care se încumetă să publice un volum de haiku. Nu am văzut întregul volum, dar sînt convins că există în el şi alte poeme de valoarea celui de mai jos:

sat înzăpezit –

în casa bătrînului

Arca lui Noe

          Cum îi stă bine unui haiku, poemul face doar o aluzie vagă la urgia care a lovit satele îngropate în zăpadă. Nu vituperează, dar empatizează cu cei atinşi de prăpăd. Tragedia claustrării în casa acoperită de nămeţi şi ameninţarea posibilei inundaţii este rezumată în imitaţia închipuită a gestului legendar. Poate că singura speranţă a bătrînului este aceea de a sta cu ochii pironiţi pe o machetă a arcei biblice.

Strecurînd timpul

Strecurînd timpul* este un titlu mai mult decît incitant. Mai ales pentru un volum de haiku. De cînd a apărut clepsidra, strecurarea timpului, omologat nisipului, nu mai este o metaforă ci o realitate tehnologică, în care importante pentru măsurare sînt calibrul deschiderii prin care are loc filtrarea, cantitatea şi granulaţia firelor de nisip.

Este însă evident că haiku-ul nu este interesat de măsurarea timpului şi strecurarea, în cazul lui, ar viza mai degrabă o separare a timpului-nisip de altceva ce poate fi reţinut ca mai rar, mai valoros şi mai durabil. Clepsidra nu mai e întoarsă odată ce pepita a rămas în sită după ce nisipul s-a scurs prin spălare.

Totuşi, timpul nu este granular ci mai degrabă fluid, el curge, picură, se prelinge. Nu ştim precis dacă strecurîndu-l ne putem alege cu ceva. El se prefiră ca apa printre degete, iar jocul acestei furişări printre degete rămîne încă şi de-a pururi fascinant. Lucian Blaga surprinde în Cîntec sub stele acest gen de joc în care timpul se prefiră printre degetele, care, fără a-l putea reţine prea mult în palme, îi simt şi îi savurează mîngîierea.

Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la cîte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.

Curge timpul prin înalturi
astru poartă lîngă astru,
răzbunîndu-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
trebuie să-l las să-mi scape.

*

Halda de steril

        La o primă aruncătură de privire, ceea ce impresionează în acest volum este mulţimea compunerilor care s-au strecurat claie peste grămadă în halda de steril: a trecut iarna - / miei, fluturi, albine, flori, / toate-s de-a valma. Se vede că strecurătoarea a fost decalibrată şi n-a reuşit să păstreze deasupra pepitele în care să strălucească exigenţele autorului. Le-a scăpat la loc, odată cu nisipul şi apa.

        Cele mai multe încercări sînt doar observaţii şi notaţii spontane, neprelucrate ulterior. Scrise pe fugă, simpliste în intenţii şi, de multe ori, stîngace în exprimare:

seceta verii - / că le-a fost luat râul / sălciile plâng

primul s-a topit / derdeluşul de pe deal - / ţinut doar la cald

frunzele strânse / de cald câinilor sărmani - / până ieri umbră

natură moartă - / în coş struguri şi mere / vinul şi cidrul

Altele sînt, în plus, şi declarativisme, sentinţe, deducţii care nu se susţin prin forţa concretă a  imaginilor :

vreau floarea pură / în cireşul înflorit- / poate la anul…

seară de Ajun - / aranjatul bradului / ne face copii

neaua mieilor / face ghioceii mai albi - / vine Paştele

Li se adaugă mici pastelurile siropoase:

în macul roşu / nemişcat un fluture - / soarbe lacrima

Dar şi cîte-o imagine excelentă care se iroseşte într-un poem ratat din cauză că, în partea a doua, îşi pierde consitenţa:

ia din cimitir / tina să-şi facă iar cuib - / gânduri ascunse

Ciclul vieţii şi al morţii prezent în prima imagine nu cuplează cu sintagma, mult prea confuză în context, aleasă pentru partea a doua. Prima imagine este o experienţă aproape identică cu aceea însemnată de Blaga în Orizont pierdut:  « unde lacrima cade-n ţărînă, / rîndunica mai ia si acum cîte-o gură de tină / să-şi facă sub streaşină casa », lucru care nu poate fi decît de dorit, în măsura în care există poeţi care au găsit fără să ştie de haiku imagini atît de potrivite pentru el. Imaginea din haiku este însă, aşa cum se vede lesne, mai concisă şi mai eliptică.

Precum şi poeme puse pe hîrtie în grabă fără a mai reveni asupra lor pentru a le cizela.

e un ger solemn -

fumul ce iese pe horn

a înţepenit

        Cu puţină atenţie, cele trei verbe ar fi putut fi eliminate fără nicio pierdere: ger solemn - / fumul ieşit pe horn / înţepenit.

Sclipiri de pepite

       

        Strecurînd mai atent producţiile îngrămădite în haldă poţi însă găsi şi pepite - poeme autentice şi valoroase, bine lucrate şi pline de sens. Aurul lămurit apare doar cînd au fost eliminate toate impurităţile. Cînd autorul a catadicsit să se dea de-o parte şi să lase să strălucească doar filigranul pur al imaginilor. Ce poate vorbi mai bine despre solidaritatea dintre cîine şi vînător decît imaginile din poemul de mai jos:

mereu alături –

lîngă sobă cismele

şi cîinele ud

Absenţa omului (şi, evident, a autorului obsedat de a se posta mereu în centrul fotografiei) dă rotunjime poemului. Este şi el undeva dar numai ca persoană care are grijă de foc. Fără menţionarea lui poemul este mai sobru şi mai discret, iar emoţia este mai obiectivă.

        La urma urmei, un poem haiku ar trebui să dea impresia de spontaneitate, obiectivitate şi impersonalitate, trăsături cu care ne gratulează chiar natura cînd este lăsată să se spovedească: frunzele ce cad / s-au lipit de paletă - / tablou nesemnat. În fond, natura oferă suficiente asemenea tablouri care nu trebuie decît notate cu acurateţe şi discreţie:

ploaie de vară -

pe pânza paingului

prinşi doar câţiva stropi

Este un cadru care surprinde nu atît (sau nu numai) faptul ca atare cît caracterul său trecător de aversă estivală. Atmosfera efemeră şi blîndeţea unei scurte ploi de vară. Pornită şi oprită din senin. Şi urmele fragile ei care se vor evapora curînd.

        În imaginile următorului poem sînt evocate două gesturi simetrice. Simetrice, deşi diferite ca intenţionalitate: luntraşul este obosit şi absorbit de visele sale, salcia pare doar curioasă sau poate ocrotitoare. Aşa aplecaţi par însă să împărtăşească aceeaşi taină. Poate că luntraşul se visează salcie care contemplă luna şi salcia luntraş... 

luntraş moţăind –

salcia se apleacă

deasupra lunii

        Cînd poemul e bine lucrat, el revelează tensiunea unui paradox şi poate face apel la o expresie consacrată şi la un joc de cuvinte care să-i dea vioiciune. Clopotele, cu bătaia lor rară şi puternică, par, în poemul ce urmează, doar un catalizator care limpezeşte liniştea, o pune în ordine, o aşează.

cînd bat clopotele

se trezeşte liniştea –

să se aşeze

        Aluziile sînt suficiente unui poem autentic. Doar cuvîntul Ajun şi circumstanţele menţionate sînt suficiente pentru a reface atmosfera Naşterii Sfinte, care e trecută cu discreţie sub tăcere. Economia de mijloace face ca emoţia să fie mai puternică şi mai reţinută. Sobrietatea formulării este evocării sacrului.

Seară de Ajun -

în iesle fânu-i proaspăt

şi aburu-i cald

        Ce poate fi mai potrivit pentru şirul de vehicule oprit la barieră decît pilda nepăsătoare şi ritmul mulcom al melcului. La barieră înveţi să te rupi din vertijul vitezei şi să auzi cum înaintează şenila melcului.

Opriţi la semnal -

până ce vine trenul

trece doar melcul

        Cu puţină imaginaţie, un haiku poate însă să surprindă şi fapte verosimile atunci cînd vrei să ilustrezi un sens. Prospeţimea unui ţîrîit de greier poate anula pînă şi lucrătura păianjenului. Cu consimţirea lui binevoitoare.

paingul îşi ia

plasa pusă în uşă –

un greiere-n prag

        În aceeaşi manieră, candoarea copilăriei poate depăşi orice frustrări. Gustul multor lucruri ţine doar de investiţia sufletească pe care eşti dispus s-o faci în ele.

Copilul sărman

desprinzând un ţurţure –

gust de acadea

Nu fac oare la fel şi ghioceii din poemul ce urmează:

clopote mute -

cu şoapte ghioceii

topesc zăpada

Este aici şi o metaforă, şi o personificare, dar sensul poemului se nutreşte din ele.

*

        Coperta şi ilustraţiile cărţii sînt realizate de Mihaela Brumar. Desenele abia schiţate din atingerea delicată a pensulei se potrivesc cu sugestia surdinizată a haiku-ului.

_______

*Stecurînd timpul, Radu Ilie Ignătescu, Editura Pim, Iaşi, 2011

Poeme scrise cu igliţa

        Clipa de umbră*, invocată în titlul volumului, este şi aceea care bîntuie încă prin bună parte din poemele autoarei înainte de momentul de iluminare care o va face să renunţe definitiv la micropoeme sau să le exileze într-un alt volum, diferit de acela de haiku. Mulţi dintre cei care se apropie de haiku nu pot să se dezbare de anumite atitudini caracteristice poeziei occidentale. Unii nici nu vor s-o facă şi, pînă se hotărăsc dacă să accepte sau nu să se supună unei scriituri mult mai austere (cazul ultim fiind de obicei renunţarea la această poezie), declară ritos şi sfidînd exigenţele noului gen că scriu aşa cum simt. Şovăiala există şi în volumul Iuliei Ralia Raclaru. Chiar primul poem al volumului trădează echivocul acestei nehotărîri.

Norii vorbesc?

peste iarba cîmpului

umbre de cocori

Alături de o imagine autentică, firească pentru haiku, apare o întrebare retorică, improprie genului, care, pe lîngă faptul că personifică inutil norii, denotă că autoarea se mai alintă într-un declarativism mascat şi nu lasă lucrurile să vorbească singure (desigur, fără cuvinte), rezumîndu-se să le asculte şi să le evoce celor ce sînt şi ei dispuşi s-o facă.

        Şi prezenţa eului în prea multe poeme – caut aroma, ascult c-un fior, privirea-mi lunecă, văd gîndurile trecînd, împart zîmbete, privim stejari - este o reminiscenţă a lirismului occidental care contravine discreţiei aproape impersonale a poeziei de factură  niponă. Iar cuvintele abstracte precum cuminţenia, sublimarea, metafore ca vârful gândului, suflarea zânei, mărturisirea emoţiei din iar inima bate, regrete de ieri, inima rătăcită contravin şi ele pe de-o parte concreteţei care se adresează simţurilor, pe de altă parte surdinei şi reticenţei în mărturisirea emoţiei care trebuie să fie prezentă într-un corelat obiectiv şi concret al ei (un obiect, o scenă) şi nicidecum în text.

        Cînd imaginile nu mai implică în niciun fel prezenţa sau amestecul eului şi sînt evitate clişeele subiective ale lirismului occidental, poemul se umple miraculos de spiritul obiectiv al haiku-ului.

Sub luna nouă –

de streaşina casei

vîntul se-ascute

Clarul de lună face mai acută senzaţia de frig pe care ne-o transmite, aproape vizual, vîntul. Iar cuvintele  vîntul se-ascute nu trimit doar la simpla înteţire a vîntului ci şi la locul unde, în mod concret, simţim auditiv acest lucru, ceea ce pare isprava unei fiinţe fabuloase frecîndu-şi spinarea de streaşină.

                                                              

Boabe mari albe

legănate pe corzi –

cântec în templu

        Două imagini, una vizuală şi una auditivă, sînt suficiente pentru a comunica o stare de reverie, de contemplare şi de identificare cu locul şi momentul evocat. Emoţia este toată în această legănare care ţine isonul cîntecului din templu.

Ultime raze -

umbra căruţaşului

trece peste noi

Epurarea de intruziuni parazitare lasă lucrurile să mărturisească mai mult decît ar putea spune o mie de cuvinte. O umbră, imensă în acel moment tîrziu al zilei, atinge pe cei care o receptează cu o neaşteptată înfiorare. Noi este ambiguu, poate fi cuplul sau, extrapolînd, noi toţi – oamenii. Scena pare să spună ceva despre destinul nostru. Să fie căruţaşul un Charon travestit?

Firimitura

pentru porumbul stingher –

suflet pereche

Chiar şi clişeul tocit al sufletului pereche este recuperat şi reabilitat în contextul unui poem bine făcut. Empatia şi solidaritatea cu o fiinţă, pe moment la fel de singură, dă o adîncime nebănuită sintagmei. Iar primul cuvînt al poemului – firimitura – devine o emblemă a puterii nemăsurate a unui neînsemnat şi umil haiku.

        Imaginile poemului de mai jos sînt divergente. Dar cititorului nu-i va fi greu să le găsească înrudirea. Două lucruri resimţite în impactul lor efectiv şi perceptibil interferează undeva în aura lor simbolică. Şi în această aură se regăseşte, nenumită, o teamă, o îngrijorare, presentimentul că s-ar putea întîmpla ceva rău.

Casa bunicii –

atât de aproape

o stea căzătoare

        Deşi în acest volum poemul este într-o variantă mai slabă şi mai şovăielnică, închei cu poemul care a cîştigat premiul anual al revistei RO KU în 2010 şi cu comentariul de care el s-a bucurat cu acel prilej:

dantelă veche –

doar promoroaca-i mai ştie

meşteşugul

        Un poem simplu care joacă totul pe muchia subţire dintre metaforă şi realitate. Cum poţi comunica mai direct regretul infinit pentru o îndeletnicire care a pierit odată cu lumea altor vremuri? Apropierea dintre luxurianţa fantastică a chiciurii şi lucrul migălos cu igliţa al femeilor de altădată spune însă mult mai multe: dantela pe care ele o împleteau era de fapt armătura magică a unei lumi care, deşi pierită, mai dăinuie, pentru cine priveşte cu ochiul din frunte, în ochiurile ei, poate uşor patinate.

        Extazul pe care îl simţim cu toţii în faţa amplorii chiciurei este astfel deturnat de poem spre nostalgia faţă de lumea efemeră care a pierit fără a mai avea vreodată şansa de a croşeta, în complicitate cu gerul, toată dantelăria, e adevărat, simbolic la fel de trecătoare, a promoroacei.

* În clipa de umbră, haiku şi micropoeme, Iulia Ralia Raclaru, Editura Pim, Iaşi, 2011.