Beţia cu nectar

La editura EIKON din Cluj, a apărut volumul Victoriei Fătu Nalaţiu intitulat Beţia cu nectar. Într-un format apropiat de un album de artă, sînt adunate laolaltă poeme haiku, poeme într-un vers şi senryu, alături de reproduceri din picturile autoarei.

Împărţită în opt capitole, cartea se apropie de felul în care sînt grupate tradiţional haiku-urile unui volum prin prezenţa cîntecelor celor patru anotimpuri, la care însă adaugă şi cîte un capitol iubirii, tinereţii, tărîmului alunecos (al timpului) şi plugarilor. Cele o sută de pagini sînt ilustrate cu cîteva sărbători: Sărbătoarea Paştelui, Sărbătoarea Rusaliilor, Sărbătoarea Crucii, Sărbătoarea Crăciunului, precum şi cu alte trei reproduceri ale pînzelor autoarei: Oglinzile tinereţii, Tărîm alunecos, Plugarii.

Textele sînt traduse şi în limba engleză, iar titlurile capitolelor şi ale reproducerilor şi în limba japoneză.

Volumul poate fi răsfoit şi în BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI:

http://tinyurl.com/3g3c3to

Radu Patrichi - Umbra unei frunze

O rătăcire plină de rost

Corneliu Traian Atanasiu

Pentru fiecare anotimp, autorul alege ca motto un poem al lui Issa. Nu este desigur o opţiune lipsită de semnificaţie. Îl atrage spre clasicul nipon o înclinare comună spre simplitate, spre mărturisirea lipsită de orice accente patetice sau efecte preţioase, spre dispoziţia mereu receptivă faţă de fiinţele mărunte şi umile ale acestei lumi. Ca şi Issa, Radu Patrichi cultivă, fără vreo teamă de a fi mereu în preajma clişeului, o autenticitate a naturaleţii dialogului spontan cu făpturile acestei lumi, cu ceea ce ele închipuie firesc pentru tot omul.

Colocvii cordiale

Dialoghează uneori, la nesfîrşit, cu necuvîntătoarele într-un limbaj de dincolo de cuvinte. Nu se sfieşte să le considere parteneri demni de conversaţie.

Alături pe crenguţă,

scatiul are atâtea

de povestit

La balustrada falezei,

de vorbă cu pescăruşul

de pe piatră

Pe digul de larg,

discuţie îndelungată

cu un vrăbioi

Soarele în apus –

femeia vorbeşte cu florile

pe balcon

Dialogul nu este însă, cum s-ar putea crede, unul mereu facil şi înduioşător, iar, uneori, nu-i nici măcar cordial. Căci micile fiinţe au grijile şi treburile lor şi-şi văd de ele fără menajamente şi politeţuri de prisos.

De lângă mal

răţuşca şi-a luat zborul –

n-a stat la vorbă

Degeaba vorbesc cu ea –

în vârful pomului

cioara tot cârâie

Chiar dacă are darul cuvîntului, autorul nu abuzează de el. Impresia de lejeritate a notaţiei pe care o simţi citind poemele lui Radu Patrichi face ca ele să-ţi pară, cînd nu sînt acele discuţii mute cu lucrurile şi fiinţele nevorbitoare, doar o şuetă familiară a autorului cu sine însuşi. Şi aşa şi este. Nici cuvintele, nici construcţia poemelor nu opun nicio rezistenţă citirii fireşti şi fluente a textelor. Fapte la limita banalităţii sînt prinse din cîteva tuşe pe albul hîrtiei. Poate o vagă tresărire subliniată cu un semn de exclamaţie sau nici atît, pentru că micul palpit se ascunde, înainte de a-şi adjudeca vreun semn manifest, în sfiala unei cordiale ironii. Cordul stă tot timpul sub surdina aspiraţiei imperioase de a fi una cu făpturile acestei lumi: “Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte”.

Jurnalul unui hoinar

Poemele pe care le însemnează din mers par a fi doar file din jurnalul unui hoinar. Nu-i de mirare că, după o lungă plimbare, se va întoarce uneori „bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei”. Că, alteori, „vântul duce mării / foiţa cu haiku”. Între hoinăreală şi scris, între peregrinarea autorului şi viaţa ambientului există deja o simbioză şi umbletul său, uneori aparent vinovat, e integrat firesc în lanţul trofic local:

Căutând haiku-ul

scris pe un mesteacăn,

am călcat un melc

Melcul călcat –

musca se bucură

de-o masă bună

Odihnă în parc –

pe foaia cu haiku-uri

cade o frunză

Simbioză, pentru că şi autorul se nutreşte, de pildă, din alegoria cîinelui: „Ziua haihui – / dar noaptea câinele stă / în casa părăsită”. De cine-i părăsită oare casa? De duhul lumii prezent doar dincolo de ziduri unde vocaţia îl îmbie la o necontenită rătăcire. Rătăcitorul nu este însă nicidecum un rătăcit. Hoinăreala şi pribegia lui sînt căutătoare şi pline de bucurie.

Doar pe străduţe,

să descopăr curţile

cu ghiocei

Mai sunt bucurii –

pe coastă micul salcâm

gata să-nflorească

La blocul vecin

e mare bucurie –

a-nflorit liliacul

Alee pe lângă bloc –

duce direct

spre câmpul însorit

Şi nici nu se pierde, ci, regăsindu-se mereu acolo unde nici nu se aştepta, se împlineşte. Umbletul său e mereu plin de rost. Rătăcind, el întinde un fir de beteală, armează cuprinsul, leagă ţinutul într-o reţea de paşi îndrăgostiţi. El ajunge mereu unde îl aşteptau dintotdeauna, răbdător, lucruri pline de tîlc şi de taină. Rătăcirea este doar un traseu iniţiatic, o strategie a întîlnirilor miraculoase şi revelatoare.

Primul trandafir

cu o boabă de rouă –

este Dumnezeu

Soare-n asfinţit –

peste pădurea bătrână

toaca de la schit

În pom un tril nou –

prin geamul deschis slujba

de-nmormântare

Casă dărâmată –

a rămas doar portiţa

şi cutia de scrisori

Pilde în imagini

Dacă e cumva poet, nu ştie prea bine şi nu asta contează, dacă e moralist, este neostentativ, asemenea micilor fiinţe a căror pildă vie o resimte şi o încorporează spontan într-o imagine şi nu într-o sentinţă. Iată, abia transfigurate, cîteva gesturi de tandreţe, pilde de discreţie şi simplitate, de comuniune firească între făpturile lumii:

Vrăbiile falezei –

arbustul s-a aplecat

primind tot stolul

Seara la terasă –

lângă halbă castanul

îmi pune o floare

Mulţumind pentru masă,

câinele îşi lipeşte

capul de piciorul meu

Noiembrie cald –

lângă mine pe-o piatră

libelula

Iată şi gesturi de candoare care revarsă un preaplin de generozitate sau de autonomie a bucuriei:

Ieşit pe portiţă,

câinele împarte bucuria

la trecători

De pe plajă,

îi dă telefon

să asculte marea

Căţeluşă bucuroasă –

a găsit doi papuci

pentru joacă

Pe străduţă,

la casa părăsită

au înflorit crinii

Iată pilde de neaşteptată bună-cuviinţă sau de însoţire decentă, fără pretenţii:

La vasul cu apă,

câinele aşteaptă

să bea vrabia

Întâi ne-am privit -

şi apoi şopârla

trece-ncet cărarea

Plimbare-n parc –

pe cărarea de alături

păşeşte agale o cioară

Singur la plimbare,

dar m-am întors acasă

cu ploaia

Există în natură şi-n lume o firească îngăduinţă: „Despărţiţi de gard / fiecare-n treaba lui – / eu şi un cioroi”. Există o compensaţie: „Ferestre-alăturate / una cu multe flori / alta cu o fată” şi o contaminare: “Pe promenadă / bucuroşi de întâlnire, / şi câinii şi stăpânii”, dar mai ales o continuitate de gesturi şi intenţii care fac din lume o comunitate de fiinţe asemenea: „Îi dau un deget – / pisoiul torcând / se mângâie cu el”-

Şi, în modul cel mai firesc, poţi primi îndrumare de la măruntele făpturi: „Sărind, ciripind, / vrabia îmi arată / cărarea”, poţi adopta răbdătoarea lor indiferenţă: „De ce să mă grăbesc? / dincolo de gardul verde / cântă doi greieri”, te poţi molipsi de maiestuoasa trenare a vremii: „Ce zi de toamnă – / la ce să mă grăbesc / spre casă?” sau de lentoarea solemnă a astrului zilei: „Fără grabă, / la fel ca şi soarele / ce-apune peste lac”.

Discreţia rătăcitorului

Rareori, autorul îşi permite să-şi exprime vreo îngrijorare faţă de o lume care are echilibrul ei suveran: „Vânt şi zăpadă – / unde s-au adăpostit / vrăbiuţele?”, să facă vreo apreciere comparativă: „Plimbare pe alee – / o frunză uscată / mai grăbită ca mine” sau să corecteze un ritm prea alert: „Am prins frunza grăbită – / o aşez uşor / pe gardul verde”. Asta pentru că e conştient că intervenţia sa ar putea deregla bunul mers al lumii: „Tril de ciocârlie – / căutând-o / cu privirea / se împiedică”.

La fel de conştient (în unele încercări spunînd-o chiar prea tezist: „Plimbare în parc – / fiecare vorbind / la mobil” sau cu o anume grandomanie candid jucată: „Singur – / pe faleză ninge / doar pentru mine”) este de faptul că majoritatea oamenilor au pierdut contactul cu lumea miraculoasă de alături de ei: „Ninge liniştit / pe-aleea luminată – / minune pentru nimeni”, că nu mai simt comuniunea cu ea şi nu mai primesc zilnicul salut de la mesagerii ei:

Zborul pescăruşului

deasupra şalupei –

salut frăţesc

Picături de ploaie

bat în fereastră –

salutul dimineţii

Rostul rătăcirii este prin urmare familiarizarea cu o lume aparte, alta decît cea în care trăim de obicei (mai curînd constrînşi, puţin rutinier, puţin din teama de a nu fi luaţi la ochi): „Plimbare / pe-acelaşi drum unde ştiu / fiecare fir de iarbă”. Înfruntînd totodată riscul de a fi izolaţi şi a părea că ne ascundem de ceilalţi: „Lângă lacul îngheţat, / ascunsă de boscheţi / face gimnastică”, de a fi suspecţi chiar şi în ochii cîinilor: „Satul de vacanţă pustiu – / doar un câine se uită / mirat la mine”. Aşa cum, cu nedisimulată ironie, se vede pe sine chiar şi autorul: „Pe vremea asta / pe faleză încă unul – / nu e nebun, e beat”.

Rătăcirea te poate face să savurezi impenitent, ca un adevărat nabab, micile bucurii, fie ele ale înserării sau ale vîrstei înaintate: „Deja seară – / bătrânul la palatul lui / de la mansardă”, opoziţia de prestigiu fiind anulată de o dispoziţie generoasă. Să aspiri la alte însemne mai fragile şi mai austere: „Decoraţie – / pe rever chiciura / căzută din pom”. Dar mai ales să înveţi de la stihii ce este ascultarea: „Singur pe cărare, / ascultă câte-i spune / tăcerea muntelui”. Şi, poate, smerenia: „Cu ochii închişi / ascult toaca de seară - / şi greierii tac”. Să devii o salcie printre sălcii pentru a pătrunde tîlcul oglindirii: „Clipe de linişte – / sălcii bătrâne pe mal / sălcii bătrâne în apă”. Să afli, privind cerul, cumpănirea lucrurilor şi a gîndurilor: „Pe cerul apusului / doar doi nori: / unul alb, unul negru”. Şi toate acestea, doar văzîndu-le pur şi simplu.

Umorul ca surdină

În majoritatea poemelor din volum, ca şi în cele de mai sus, există, aşa cum stă bine unui haiku, un grăunte abia perceptibil de ironie. Cînd, ca un laconic bilanţ, autorul spune: „Am răvăşit degeaba / frunzele din parc – / nici o cărare”, nu trebuie să-l credem dezamăgit, acest „degeaba” este, exprimat cu umor, mai curînd un motiv de glorie, un crez, o declaraţie programatică.

Şi invers, gluma ascunde discret o lamentare pe care autorul se fereşte s-o exhibe: „Reamenajare – / din cameră au dispărut / glastrele cu flori” – înţelegem că a dispărut mai întîi persoana care îndrăgea florile. Despre spitalizare, eludînd partea neplăcută a stagiului, preferă să se exprime la fel de evaziv-ironic: „Chiar şi pisica / m-a vizitat la spital, / într-un vis frumos”. Despre mizerie, gîndind pozitiv, remarcă: „Casă de ţigani – / pe acoperiş creşte / vesel un salcâm”.

Radu Patrichi este însă un umorist veritabil şi excelează în senryu. Jocurile de cuvinte, abil mînuite, fac situaţiile, doar virtual comice, să devină cu adevărat hazlii:

”Nu intraţi, câine rău!”

pe scară-n faţa uşii

un motan roşu

Curtea bisericii –

pe iarbă vaca domnului

şi calul popii

La geamul spart

paingul paznic -

nu trece nici musca

Nici situaţiile nu sînt lipsite de valenţe ridicole. Important este să ai ochiul versat şi să nu-ţi scape momentul cînd scena îşi mărturiseşte singură taina:

Unitate militară –

la poartă escadrila

de libelule

Aşezat pe bancă

bătrânul a adormit –

bastonul veghează

Uneori, ca în fabule, animalele mărturisesc mai abitir meteahna umană: „Revelion la TV – / pisica abia mai ţine / ochii deschişi” - de ce s-or plictisi oamenii cînd pot să tragă mereu încă un somn binefăcător! Alteori, demascarea vine prin viu grai: „Un mort pe stradă – / invidioasa de pe trotuar: / A scăpat de necazuri!” Dar cea mai caraghioasă postură este aceea în care omul şi animalul îşi dispută acelaşi rol:

Nu înţeleg

cine e în lesă

câinele sau bătrânul?

Veteran al haiku-ului românesc, Radu Patrichi este abia la al doilea volum. Şi pe acesta s-a hotărît să-l selecteze cu greu din miile de încercări pe care le-a strîns pe filele pe care nu i le-a răpit marea. Dacă a crezut cumva că a găsit în haiku un sprijin ferm în viaţă, acest lucru se adevereşte, dar numai aşa cum spune într-un poem de excepţie:

Privesc lacul

sprijinit de plop –

şi el tremură-n vânt

Sprijinul rămîne doar un fel de îmbrăţişare empatică. Plopul, campion al rectitudinii, al altitudinii şi al stabilităţii, răspunde celui ce se sprijină de el ca să obţină echilibru doar printr-o înfiorată solidaritate. Pe cît de vibrantă tot pe-atît de cutremurată. Menţiunea şi el nu este neapărat semnul unei decepţii ci al unei bruşte îngrijorări faţă de tremurul plopului cu care dintr-o dată te simţi înrudit prin soartă.

- Lumina din oglindă - Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan

În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

ANTOLOGIA DE HAIBUN “FIICA STELELOR”

Doamna Cornelia Atanasiu a avut ideia întocmirii unei antologii de haibun care să aibă în centru femeia în diverse ipostaze: mamă, iubită, soră, colegă, eroină etc. La chemarea domniei sale au răspuns 19 autori: Cornelia Atanasiu, Nicolae Atanasiu, Jules Cohn Botea, Ana Udrea, Utta Siegrid König, Dumitru Radu, Marga Dumitrescu Frasinu, Cornelia Dan Negrea, Cristina Rusu, Letiţia Lucia Iubu, Adina Enăchescu, Marius Chelaru, Angela Stejereanu, Maria Adam, Florin Grigoriu, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, Victoria Fătu-Nalaţiu, Alexandru Pătrulescu, şi aşa s-a materializat “Fiica stelelor” - haibun din album , Editura ATAR, Bucureşti, 2009.

Cartea este deosebită. Fiecare din cei 19 autori are stilul său. Unii respectă mai mult regulile liricii japoneze de imortalizare a clipei de graţie ca doamna Ana Udrea în “Floarea – soarelui” şi “Anotimpul copilăriei” în care surprinde transformarea naturii în cele patru anotimpuri sau “Râul cu patru feţe”, “Capriciile verii” de Cornelia Dan Negrea, “Pe munte” de Adina Enăchescu ş.a.

Evocarea mamei în cuvinte duioase pline de sensibilitate de către Utta Siegrid König în “Clipa unei vieţi” : “Zori cu rouă / şi parfum de toporaşi - / Mama nicăeri”, sau amintirile şi figurile luminoase din copilărie, or fetiţa înger-flutur, Christianchen. Chipul luminos şi cald al mamei apare şi la mai tânăra Cristina Rusu în haibunul “Violet”, “Un cer violet / peste satul în cruce - /lângă pruni, mama”; ca şi în haibunul meu “Crestele Balcanilor” sau evocarea unei tinere mame alături de cei doi copii în “Icoană vie” a Laurei Văceanu. “Un pom, o istorie” este un adevărat poem închinat dudului de către doamna Marga Dumitrescu Frasinu.

Alte haibunuri au şi un fir epic mergând mai mult spre proza scurtă. “Femeia plecată de acasă” a doamnei Cornelia Atanasiu reuşeşte în trei pagini să redea întreaga “epocă de aur” trăită de noi în cei peste 40 de ani de comunism. La fel “Şantierul Tineretului de la Salva Vişeu”, “Cu barca prin Deltă” ale lui Jules Cohn Botea, ca şi evocarea eroinei Ecaterina Teodoroiu şi a Reginei Maria în următoarele două.

Foarte frumoase şi cele două haibunuri ale domnului Nicolae Atanasiu cu amintirile din călătoria din Ţara Soarelui Răsare. Impresionant cel ce evocă pe micuţa Sadako Sasaki simbol al victimelor de la Hiroshima.

Amintirile din timpul şi imediat după război sunt redate sugestiv de către Angela Stejereanu, şi o comemorare aparte face Maria Adam poetului Mihai Eminescu.

Am amintit câteva, dar de fapt, toate sunt excepţionale. Valoarea şi frumuseţea lor merită o analiză specială făcută fiecărui haibun şi autor în parte de către cei ce ştiu mai multe în acest domeniu.

LETIŢIA IUBU

Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone

O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!

M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.

Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.

Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.

Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional.

Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.

Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.

George Bădărău