DE LA PRISPĂ LA ENGAWA

 DE LA PRISPĂ LA ENGAWA sau relația dintre interior şi exterior în casa tradiţională din România şi Japonia.

Cronică literară

De curând a apărut la editura Eikon din Bucureşti volumul „Drumuri şi întâlniri cu Japonia” al artistului și scriitorului Ion Codrescu. În „Introducere”, autorul explică drumul parcurs pentru scrierea acestui volum: „Ideea cărţii „Drumuri şi întâlniri cu Japonia” s-a născut în timpul cursurilor de artă comparată pe care le-am susţinut ca profesor invitat la Universitatea Aichi din Japonia, în 2016”. La începutul volumului, autorul enumeră universităţile prestigioase la care şi-a susţinut cursurile și conferințele din care vom aminti doar câteva: Kokushikan și Senshu din Tokyo, Ryukoku și Doshisha din Kyoto, universițățile Carolina de Nord şi Portland din SUA, Sorbona din Franța și multe altele.
Cuvântul-înainte, prefaţa şi postfaţa aparţin unor personalităţi marcante ale literaturii şi criticii din România și Japonia: Liviu Franga (Universitatea București), Angelo Mitchievici (Universitatea Ovidius) şi Florin Deleanu (Colegiul Internațional de Studii Buddhiste Postuniversitare din Tokyo).

Lansarea volumului la Târgul Național de Carte GAUDEAMUS, București, 4 decembrie 2025 s-a bucurat de un mare succes, iar la eveniment a participat și Excelența Sa Dl. TAKASHI KATAE, Ambasador al Japoniei la București, care a susținut un discurs de întâmpinare a publicării acestei cărți în România. Doamna Florentina Toma (de la Ambasada Japoniei) a făcut traducerile din română în japoneză și din japoneză în română, iar volumul a fost prezentat de prof. univ. dr. Gabriela Creția, de conf. univ. dr. Cristina Bogdan și de filosoful Vianu Mureșan, redactor la Editura Eikon.

Volumul cuprinde zece eseuri de literatură şi artă comparată, iar autorul poartă cititorul cu un talent desăvârşit printr-o serie de teme, dovedind o mare erudiţie şi o cunoaştere în cele mai mici detalii a problemelor puse în discuţie. Parcurgând cartea, descoperim un lung periplu literar şi artistic alături de personalităţi precum Michel de Montaigne, creatorul eseului ca specie literară şi unul din cei mai importanți filosofi francezi ai Renașterii, în paralel cu Yoshida Kenkō, autor japonez și călugăr budist. În continuare, autorul prezintă cititorului imaginea femeii din stampele japoneze şi din pictura franceză rococo, pentru a trece apoi la apropieri surprinzătoare și insolite: Pieter Brueghel cel Bătrân (renumitul pictor flamand al secolului al XVI-lea) şi Matsuo Bashō, poetul japonez cunoscut pentru perfecționarea formei poetice haiku.

„Metamorfozele” lui Ovidiu, celebrul poet roman, clasic al literaturii latine care a trăit între 43 î.Hr. și 17 d.Hr. sunt analizate în paralel cu „Povestea lui Genji”, roman al scriitoarei japoneze Murasaki Shikibu, datând de la începutul secolului al XI-lea. Alte eseuri tratează teme de artă ca : „Text în imagine / Imagine în text ”, „Haiga – arta care uneşte pictura, poezia şi caligrafia” sau „Omul în configuraţia peisajului ”.

„Formă şi spirit în haiku”, „Spontaneitate şi rigoare în dialogul poetic” pun în lumină două creaţii japoneze care s-au răspândit în întreaga lume : haikuul şi poemul-în-lanţ (renku).
Privite în ansamblu, cele zece eseuri sunt tot atâtea subiecte de meditaţie, dar şi o încântare pentru cititorul avid de cunoaştere. Fiecare eseu este precedat de două citate ilustrative (unul din cultura japoneză și altul din cultura occidentală), care au rolul să-l introducă pe cititor în tema dezvoltată de eseul respectiv.

În cele ce urmează ne vom opri la prima temă a volumului „De la prispă la engawa” care abordează un subiect legat de un element arhitectural comun casei tradiţionale româneşti şi celei japoneze. Cele două citate de la început ne introduc deja în atmosfera textului care urmează: „Caracterul unui om poate fi cunoscut după locul în care trăieşte”, aparţinând lui Yoshida Kenkō. Al doilea citat îl are ca autor pe marele poet eseist, jurnalist și umanist american Walt Whitman: „O zorea care creşte la fereastra mea îmi dă mai multă satisfacţie decât toată metafizica din cărţi”. (p. 33)

Mare iubitor al satului, Ion Codrescu i-a dedicat mai multe haibunuri în volumul precedent, „Pagini de haibun”/„Haibun pages” (Editura Eikon, 2024), în care consideră satul un axis mundi, un centru cosmic, un punct de conexiune între cer şi pământ. La fel ca marele poet Lucian Blaga, Ion Codrescu e adeptul ideii „că veşnicia s-a născut la sat”, că satul e locul unde „se vindecă setea de mântuire”, locul în care te simţi mai aproape de cer şi de divinitate.

În acest prim eseu comparativ, autorul, dovedind cunoştinţe solide de arhitectură, se opreşte asupra unui element comun al casei tradiţionale româneşti și japoneze. Prispa, pridvorul sau cerdacul unei case româneşti are un corespondent arhitectural în casa japoneză, numit engawa. Atât prispa cât şi engawa e un loc de trecere „înăuntru-afară, între sacru şi profan, între vatra sau căminul familiei şi societate/lume ”. (p. 42)
Autorul nu se limitează doar la prezentarea detailată a celor două elemente arhitecturale cu multiplele lor funcţionalităţi, dar le şi ilustrează cu o fotografie, o stampă japoneză, un desen propriu în tuş si o reproducere alb-negru a unui tablou de Nicolae Grigorescu „Casă cu cerdac”. În cele din urmă, autorul se opreşte asupra unui sonet al lui Eminescu „Stau în cerdacul tău...” pe care-l analizează ca artist vizual. Astfel, sonetul eminescian devine un tablou viu în ochii artistului Ion Codrescu. Autorul face referiri la clarobscurul lui Caravaggio, Georges de la Tour sau Rembrandt. De asemenea, acest sonet îi aminteşte autorului atât de poemul „Călin, file de poveste”, cât şi de poemul lui Arthur Rimbaud „Întâia seară”.

Ion Codrescu nu se opreşte doar la imaginile picturale ale sonetului. Tabloul descris de Eminescu trezeşte muzicianul, îndrăgostit de sinestezii literare. Citind sonetul eminescian şi vizualizând imaginile picturale, urechea lui percepe muzicalitatea acestuia care-l duce spre „frumuseţea tulburătoare a „Nocturnei în do diez minor” (C sharp minor (nr. 20) de Chopin. Ascultând (pe YouTube) miniatura lui Chopin, în timp ce urmăreşte sonetul eminescian, cititorul va fi transpus cu totul în atmosfera romantică a poemului, având o imagine completă şi trăind plenar acest moment unic. Desigur că literatura, pictura şi muzica oferă numeroase alte exemple de acest gen, dar autorul acestui eseu a ales ceea ce a avut un puternic ecou în sufletul său.
Am dori totuşi să adăugăm încă două opere literare ale unor autori români care ilustrează aceeaşi idee.

Primul este un fragment din romanul „Adela” de Garabet Ibrăileanu, iar al doilea se referă la „Prispa cu greieri” a scriitorului, muzicologului şi eseistului băcăuan Dumitru Radu, „Prispa cu greieri”.

„Dimineaţă am aşteptat-o în cerdacul ei să se îmbrace. Ştiam că e în dosul storului dat în jos, la un metru de mine. Zgomote, la răstimpuri, produse de saltarele scrinului, de uşa garderobei, anunţau etapele toaletei. O vedeam, prin auz, îmbrăcându-se”. (Adela, p. 62)

Aceste ultime cuvinte spun totul: medicul Emil Codrescu de 40 de ani, îndrăgostit de Adela, o tânără de 20 de ani, trăiește drama marcată de diferența de vârstă, ascunzându-și secretele sufletești și conflictul interior legat de nostalgie și teama de îmbătrânire. Imaginația îndrăgostitului îl face să o vadă pe frumoasa Adela doar prin auz în timp ce aceasta se îmbracă „în dosul storului dat jos”.

A doua operă „Prispa cu greieri” e o lucrare dedicată de Dumitru Radu bunicilor săi, „Ileana şi Vasile pe prispa cărora vacanţele aveau mireasmă de greier”. Culegerea de haiku e precedată de un citat din Fănuş Neagu care dă o definiţie a pridvorului pe cât de originală tot pe atât de poetică: „Pridvorul e o sanie de lemn plantată pe un stâlp al speranţei. Pe un fragment de nor. Pe o vâslă. Pe o aripă. Pe doi pistrui de aer aşteptând cocorii”. Prispa pe care se aşează bunicul autorului seara, după o zi de muncă, pentru a se odihni şi a fuma o ţigară devine „un amfiteatru de lut” unde copilul primeşte „prima şi marea lecţie de cosmogonie”.

Poveştile bunicului par a se întrupa din „fumul albăstrui al ţigării şi din ţârâitul de greieri”. Cuvintele care urmează par o continuare firească a descrierii făcute prispei casei ţărăneşti din eseul lui Ion Codrescu.

„Prispa mea cu greieri s-ar vrea nu numai o mărturie a dragostei pentru micropoemul extrem-oriental, dar şi pentru acest topos magic al casei noastre ţărăneşti care nu-şi are similitudini decât în Ţara Soarelui Răsare”.

Şi nu în ultimul rând, citatul aparţinând lui Constantin Joja, arhitect român, pe care-l aminteşte Dumitru Radu în culegerea sa de haiku, vine să completeze ideile din eseul lui Ion Codrescu:

„Umbra pridvorului pierde misterul tăcut pe care îl are simplitatea primară, dar câştigă în intensitatea expresivă a poeziei încorporate casei ţărăneşti”.

Despre „Drumuri şi întâlniri cu Japonia” ar mai fi multe lucruri de spus. Acest articol este doar un început.

Vom reveni în timp cu alte cronici despre celelalte eseuri din acest volum.

Cât despre autor, cartea sa de vizită este vasta operă literară şi artistică care-l situează printre cei mai valoroşi şi prolifici autori de haiga şi creaţie literară de sorginte niponă.

Vom mai adăuga totuşi câteva cuvinte, parafrazându-l pe Camil Petrescu: Ion Codrescu e omul care a văzut idei în „Zigzagul de argint al fulgerului viu”. Dar el are meritul de a fi transpus aceste idei în cuvinte şi imagini artistice de o mare frumuseţe.

Oglindă cu ceas

 

Prefață

Să deschidem împreună cartea Lavanei Kray, „Horloge miroir” (Oglindă cu ceas), începând cu titlul: „Să nu uităm că timpul nostru este scurt”, așa cum spunea Buddha. Buddha și-a dedicat o mare parte din viață meditației despre lume și despre sine. A pune opera sa de poet sub auspiciile lui Sidhârta Gautama, un om care a căutat Calea, a atins iluminarea înainte de sfârșitul vieții și s-a dedicat propovăduirii învățăturii sale, înseamnă a da dovadă de un spirit ambițios și profund.

Ce ne spun Buddha și autoarea acestei cărți? ... să nu ne irosim viața, fiindcă este mult prea scurtă! Așa că, haideți, să scriem haiku, să fotografiem lumea din jurul nostru sau orice altceva...

Nu este acesta un mod de a evolua spiritual?

Îmi amintesc că, în copilărie, nu știam ce să fac în unele zile și timpul mi se părea lung, prea lung... Astăzi, sfârșitul vieții mele se apropie și mi-e teamă că nu voi putea să termin ceea ce mai am de gând să fac. Dar nu știam, și chiar și astăzi mi-e greu să cred, că a nu face nimic și a medita inconștient înseamnă, de asemenea, să ne adâncim în mintea noastră și să așteptăm ca poemul sau acel ceva demn de fotografiat să apară brusc.

În viața de zi cu zi, suntem supuși ideii de eficiență. Acționează, acționează, transformă, produ, lasă ceva în urmă...

Buddha a mai spus: „Trecutul s-a dus deja. Viitorul nu a sosit încă. Doar prezentul este real.”

Cu haiku-urile și fotografiile Lavanei Kray, putem accesa prezentul pe care ni-l propune. Vom pătrunde în profunzimea spiritului pe care poeții japonezi o numesc yûgen (adâncime misterioasă).

 

ferestre mate –

mă iau după o pasăre

din al treilea ochi

 

fum înecăcios –

să înoți mai către larg

nu e de ajuns

 

îngerul zise:

când cerul te apasă,

fă-te că zbori

 

Să pătrundem cu fervoare în această adâncime misterioasă. Să folosim haiku-ul și fotografia care ne captează atenția ca mediu propice pentru  meditație. Aceasta ne va deschide noi orizonturi...

Și iată prima pagină,

 

floare presată

între pagini de jurnal –

nicio amintire

 

unde, în fotografie, vedem o pălărie în aer, de parcă însăși memoria noastră se rotește printre nori și se pierde. Cuvântul fleur în franceză, pe care îl întâlnim la începutul cărții, floare în română, flower în engleză, evocă poezia japoneză. Ce iubitor de poezie niponă ar putea să nu fie conștient de importanța florilor în această poezie? Două dintre hokkus-urile lui Bashô confirmă acest lucru:

yûgao ni mitoruru ya mi mo ukarihyon

distras

de floarea de calabash,

îndelung

 

hana ni akanu nageki ya kochi no uta-bukuro

privind neobosit la flori,

caietul meu de haiku

scos rareori din geantă

 

Să nu uităm că Bashô, numele poetului, înseamnă, în japoneză, „bananier”.

Cu un astfel de nume, poetul este cât se poate de aproape de plantă.

La începutul acestei cărți, ne aflăm în prezența unei flori. Ea a fost culeasă cândva, în trecut, și presată între „paginile de jurnal” care evocă scrisul zilnic; apoi haiku-ul se încheie cu o absență, cea a memoriei. În acest fel, încă de la primele cuvinte, suntem plasați într-un timp care a trecut și despre care nu avem nicio amintire, în afară de absența menționată în haiku. Cuvântul „Ceas”, din titlul cărții, ne vorbea deja despre timp. Dacă nu păstrăm în minte acest ceas, nu va rămâne nimic din viața noastră... la fel ca în fotografie: pălăria zboară, pierzându-se în depărtare.

Despre asta vrea să ne vorbească autoarea cu lucrările pe care le numim foto-haiku, care sunt - haiku și fotografie - cadre ale celui mai scurt timp posibil.

Fotografia surprinde câteva sutimi de secundă din lumina lumii, în timp ce haiku-ul „este ceea ce se întâmplă aici, în acest moment”.

În haiku-urile sale fotografice, autoarea împarte timpul vieții sale în secvențe minuscule, multiplicându-l în procesul creației.

Această împărțire a timpului este, de asemenea, o specialitate a poeziei japoneze. Uitați-vă, la saïjiki - almanahuri de cuvinte haiku sezoniere: în preajma Anului Nou, de exemplu, poeții japonezi fac distincție între fiecare zi de dinainte de prima zi și fiecare zi de după, pe parcursul unei luni. Este un mod de a ne ascuți propria conștiință și de a gusta cât mai atent fiecare fărâmă a propriei noastre existențe.

În ceea ce privește utilizarea timpului unui poet, Matsuo Bashô, maestrul profund al haikai-ului, își sfătuia prietenii așa: „Exersarea este o chestiune de fiecare moment. Odată ce ești pe poziție, nu lăsa nici un fir de păr între tine și tabla pe care scrii, exprimă tot ce-ți vine în minte imediat și, odată ce ai ajuns în acel punct, nu lăsa nimic altceva să te perturbe.”

Ideea era să folosești timpul, pregătindu-te pentru poem. Căci, spunea el în alte momente: „Haikai-ul trebuie compus într-o mișcare spontană!” Astfel, el făcea distincție între timpul lung, pe care îl putem folosi după bunul plac (luarea timpului), și inspirație, care apare în afara controlului nostru (primirea timpului).

Dar, în toate cazurile, era vorba de a-ți menține atenția, de a o ascuți. Putem pune pariu că Lavana Kray, în lucrarea pe care ne-o propune, a folosit timpul în acest fel. Primim un haiku, o fotografie, apoi le combinăm pentru a le privi.

În fața paginilor acestei cărți, mă gândesc la un poem de Carolyn Carlson, o reprezentantă a dansului modern; ea introduce poezia astfel: „Câteva cuvinte sunt suficiente, pentru ca spiritul contemplativ să facă o descoperire în acel esențial inerent poeziei. Haiku-ul este un mijloc de a ne întoarce la „ființa noastră aici și acum” printr-o concentrare a percepțiilor care oferă acces direct la iluminarea conștiinței.”

Dacă nu ar trebui să lași niciun cuvânt,

Nici nimic din ceea ce ai,

Doar viața ta ar fi mărturie.

Respiră, să-ți faci un loc al tău.

Acest loc există în fotografiile din această carte. Autoarea a surprins priveliștile, obiectele pe lângă care a trecut, pe care le-a traversat... poteci, garduri, copaci, păsări, trecători, iar toate acestea formează o țară, țara autoarei pe care noi o descoperim. Trebuie să ne amintim importanța unui kigo, cuvântul anotimpului, în haiku. Acest cuvânt introduce poemul în spațiul poetului, spațiul în care trăim. Fiecare fotografie a Lavanei Kray este un kigo în sine, pentru haiku-ul aferent. În fiecare dintre secvențele pe care ni le oferă autoarea, ne vedem pe noi înșine, așa cum a făcut-o ea, așa cum ne-a indicat cu al doilea cuvânt din titlul cărții: „oglindă”.

Această carte ne oferă un timp decupat și trăit cu maximă atenție, iar dacă ne vom lăsa captivați de lectură, spiritul nostru se va adânci în el însuși, urmându-l pe cel al autoarei.

Apoi, va reține elementele care ne așteaptă pe măsură ce  urmăm o viață în deplină conștiință spre viitor.

 

Jean Antonini

Prima stea, ultima stea- foto-haikuuri și poeme vizuale

 Mona Iordan

   Dan Doman este un împătimit colecționar de imagini, recentul său volum de foto-haikuuri și poeme vizuale alăturându-se celorlalte șase, publicate între anii 2012 şi 2023. În peregrinarilesale de-a lungul și de-a latul țării, obiectivul aparatului foto imortalizează, în panorame ample sau prim-planuri, nenumărate frânturi din natură, dar și din mediul urban ori cadrul domestic, pentru că toate lucrurile își au poezia lor. Completând imaginea, haiku-ul este mult mai mult decât o legendă explicativă întrucât îi conferă o nouă dimensiune. Pe de altă parte, fiecare fotografie stârnește senzații, emoții sau stări sufletești dintre cele mai felurite, transpuse în cuvinte:

 

 

fostul cartier –

ierburi se agață

de picioare

 

   Schimbările din natură, care de obicei trec neobservate, sunt bine „documentate” de autor în acest calendar sui-generis. Manifestările subtile ale trecerii anului sunt grupate pe anotimpuri, cărora li se adaugă și Anul Nou, după tiparul japonez.Autorul nu putea lăsa deoparte latura afectivă declanșată de felurite impresii, un exemplu fiind haikuul care amintește de madlena lui Proust:

 

 

  aroma 

         de turtă dulce -

         o amintire de Crăciun

   Elementul livresc se regăsește într-un mod inedit în câteva dintre foto-haikuurile lui Dan Doman, unde primordial este cuvântul. Lectura unor romane semnate de mari scriitori români i-a prilejuit descoperirea de pasaje pe care le-a asimilat cu haikuuri avant la lettre și apoi le-a îngemănat cu fotografia potrivită, cum este cel din romanul „Adela” (1933) de Garabet Ibrăileanu:

 

 

glasul ei încet –

fierbinte în singurătatea rece

a nopții

 

   Simbioza dintre fotografie și poezie cunoaște la Dan Doman și alte forme, ilustrate în acest volum printr-un photo-rengay realizat în colaborare cu Cezar-Florin Ciobîcă.

   De remarcat este și faptul că, din pasiunea lui pentru acest mod de exprimare, autorul a invitat câțiva artiști fotografi, români sau străini, pentru a obține imaginea perfectă care să pună cât mai bine în valoare elementul poetic.

(*Prima stea, ultima stea-fotohaiku si alte poeme vizuale- Dan Doman, Editura PIM, 2024.)