luni, 11 noiembrie 2024
Cronică la volumul Pagini de haibun / Haibun Pages, Ion Codrescu, Editura Eikon, 2024*
vineri, 8 noiembrie 2024
Cartea pe care mi-o doream
Am
descoperit târziu poezia Extremului Orient. Am afirmat acest lucru de
nenumărate ori. Am constatat cât de mult diferă ceea ce învățasem eu în liceu
și ce citeam în cărțile pe care le-am găsit în anul 1990.
Programa
școlară conținea o oră de muzică pe săptămână, cu excepția ultimului an, și o
oră de desen pe săptămână, artistic, în gimnaziu, și tehnic, în liceu.
Descoperisem întâmplător desenul în tuș, nu-mi amintesc cu ce ocazie, dar mă
simțeam atrasă de peisajele obținute din câteva linii în tuș.
Țin
în mâini cartea Pagini de haibun, scrisă și ilustrată de autorul ei, Ion
Codrescu, carte care mă poartă prin anii de școală, mă revăd copil curios,
studios, energic și neastâmpărat.
Autorul
volumului subliniază: „La prima întâlnire cu poemele haiku, am constatat că ele nu semănau cu poeziile
occidentale pe care le-am studiat în gimnaziu sau în liceu. Am aflat, ulterior,
că în limba japoneză, un haiku în stil clasic este alcătuit, cu puține
excepții, dintr-o structură cu un ritm de 5-7-5 silabe.”
„În
comparație cu poezia occidentală, un haiku se concentrează doar pe un moment,
pe reacția poetului în fața unui detaliu din lumea înconjurătoare, evitând un
discurs încărcat de metafore, comparații, interpretări și filosofări”.
Autorul
privește comparativ poemul haiku și pictura în tuș: „Am fost atras de haiku
datorită picturii în tuș, fiindcă am întâlnit aceeași estetică, același
principiu de a sugera mult prin puțin, de a focaliza mijloacele de expresie
asupra câtorva trăsături de pensulă / cuvinte, pentru a evoca o emoție, o clipă
sau un raport dinamic între un element stabil, neschimbător, etern ( fueki,
în limba japoneză) și unul schimbător, trecător, pieritor, efemer (ryuko)
din natură și din viața noastră.
Dacă
privim comparativ poemul haiku și pictura în tuș, atât poetul, cât și pictorul
oferă privitorului / cititorului doar câteva elemente sau îi sugerează câteva
detalii, lăsându-i libertatea de a completa cu imaginația lui ceea ce este
nepictat / nespus, ceea ce este ascuns în tăcerea dintre cuvinte sau zonele
neatinse de pensulă. Uneori, ceea ce nu este pictat / spus, dar ne închipuim că
există în comparație cu ceea ce este arătat în tablou / haiku. Fără să fie
japonez, Giovanni Papini notează: «Orice
poezie are doi autori: poetul și
cititorul. Poetul sugerează și indică, cititorul completează cu sensibilitatea
și amintirile lui personale. Fără această colaborare poezia nu există». ”.
În continuare, autorul cărții la care ne referim, povestește despre experiența pe care a avut-o după 1990, în urma unor burse de studii în Țara Soarelui - Răsare.
Nu mi-am propus să dau aici amănunte.
Cine este interesat, poate să citească lucrarea.
Am
scris haiku ghidându-mă de cartea Interferențe lirice, Constelația haiku,
autori Florin Vasiliu și Brândușa Steiciuc, primită de la o prietenă,
care s-a stins recent.
Citesc
din carte, nu ca un necunoscător al haibunului, ci urmărind să-mi completez
cunoștințele, să compar ceea ce știam cu ceea ce au scris diferiți autori pe
care i-am cunoscut pe internet.
În
lucrare am găsit câteva informații despre legătura dintre muzică și liniște,
chiar dintre diferite arome.
„Mi-a plăcut să scriu haiku, pentru că în
această poezie nu descriu, nu comentez, nu interpretez o anumită dispoziție,
impresie, emoție sau moment, ci le traduc în câteva cuvinte, cât mai
direct, cât mai succint. Încerc să înlătur tot ce este de prisos în structura
poeziei. Caut să nu arăt tot ce am de spus. Ascund și sugerez totul în doar
câteva cuvinte, pentru a-l lăsa și pe cititor să continue poezia în imaginația
lui.”
Până
aici, n-am scris despre haibun, cu toate că volumul despre care am notat câteva
idei are titlul Pagini de haibun.
„Haibunul
a apărut în Japonia, la sfârșitul secolului XVII, prin contribuția majoră a poetului
Matsuo Basho și prin continuarea acestei tradiții de către Kobayashi Issa, Yosa
Buson, Masaoka Shiki și Natsume Soseki.
Întinderea unui haibun variază de la câteva rânduri la o pagină sau zeci
de pagini.”
„Tematica
haibunului are o paletă diversă: povestiri cu caracter autobiografic, fragmente
de jurnal sau de memorii, note de călătorie, eseuri, descrieri de persoane,
locuri, obiecte. Subiectul unui haibun
poate să fie inspirat din realitate sau din imaginația autorului (vis,
fantezie)…”
Mulți
autori de haiku au început să scrie haibun, au apărut reviste, antologii și
concursuri de haibun. Se scrie haibun în multe țări.
Despre
calitățile prozei din haibun și calitățile haikuurilor cuprinse puteți citi în
lucrarea despre care scriem acum. Multe idei, informații despre haibun puteți
afla citind cele 25 de haibunuri
conținute și analizate în lucrarea Pagini de haibun, pe care v-o
recomand și eu.
O
carte de 270 de pagini, cu 25 de picturi în tuș, care abordează teme din
natură, din biografia autorului, din experiența unor călătorii nu poate fi „povestită”. E mult mai utilă și
produce o impresie mai puternică atunci când este citită.
Mărturisesc
că în mare parte am citit textele din lucrare. Nu am primit-o de mult timp, dar
ceea ce am citit m-a lămurit în multe privințe. Mărturisesc că încă mai citesc
cu curiozitate, interes și bucurie cartea.
*Pagini de haibun / Haibun Pages, autor Ion Codrescu, Editura Eikon, 2024,
sâmbătă, 19 octombrie 2024
Imagini, poezie, proză
De ani buni Virginia Popescu este preocupată de transpunerea în practică a dictonului latin creat de Horațiu Ut pictura poesis. Poezia și arta fotografică au fost mereu în atenția sa. O primă confirmare a dublului său talent are loc în anul 2012, când a primit titllul de haijin al anului 2011-2012, acordat de Ioana Dinescu, organizatoarea Concursului Haiku la fotografie pe o temă dată. În anii 2014 și 2016 participă cu mai multe haikuuri la Expoziția de fotohaiku „Declic în silabe”, alături de Mihaela Băbușanu, Constantin Broșu, Oana Gheorghe și alți creatori ai genului, expoziție găzduită de Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău. Mai nou, în anul 2023 Ioana Dinescu scria despre Virginia Popescu, în legătură cu o haiga pe tema „Oglinda”:
„Ca de obicei ultima la catalog, dar niciodată cea de pe urmă, este Virginia Popescu a cărei oglindă este nici mai mult, nici mai puțin decât soarele însuși. O fotografie fascinantă, aproape ca o acuarelă este spațiul în care poemul vorbește despre drumul zilnic al soarelui de la răsărit până la chindie. Vibrația luminii este parcă extrasă din imagine, asigurând astfel legătura între aceasta și text.”
La rândul ei, poeta și traducătoarea franceză Nicole Pottier scria despre talentul multiplu al Virginiei Popescu în postfața cărții de haiku Zbor de ciocârlii:
„Curiozitatea sa intelectuală a împins-o pe autoare să descopere noi orizonturi și să accepte noi impulsuri. Ea nu s-a interesat numai de haiku, dar și de fotohaiku, de calendar haiku și de fotohaibun. Publicarea pe blogul personal Phoenix a unora dintre haibunuri au ajutat-o să testeze calitatea acestora după numeroasele likuri și comentarii pe care le-a avut.”
Poeta și-a alcătuit și modelat astfel cartea printr-o modalitate modernă pe care și-ar putea-o însuși și alți autori. Simțul poetic e vizibil încă din titluri, multe din ele fiind epitete nemaiîntâlnite la alți autori: Triumful vieții, O icoană vie, Vraja muzicii. Cel care urmează, e un poem într-un vers, de 11 silabe, în genul celor scrise de Utta Siegried Konig, de o mare frumusețe: În cântec degreieri răsare luna.
Ca dimensiuni, textele sunt de o mare diversitate, de la cele scurte cu un singur haiku la altele întinse pe mai multe pagini și având numeroase haikuuri, care pigmentează plăcut proza, făcând-o mai lizibilă, dând posibilitatea cititorului să se oprească din lectură și să mediteze o clipă la ce a vrut poeta să sugereze în acele insule de poezie cu care și-a înzestrat proza. Cele mai reușite haikuuri sunt acelea care emană poezie autentică, atât incluse în proză, cât și citite separat. Printre acestea se numără și următoarele:
Siesta de prânz
–
pe genunchiul
statuii
un melc la soare
Ploaie de vară –
ochii bunicii la
geam
atât de albaștri
Lumina lunii –
din umbră
nuferii răsar
unul câte unul
Ca un phoenix
mânăstirea
renaște
din cenușă
Mai mult decât haikuurile, proza autoarei dă imprsia de lucrare finisată, indiferent de dimensiuni și domniul abordat. Iată cât de firesc curge pana ei în bucata Cascada, un adevărat poem în proză, în genul celor scrise de Dimitrie Anghel și G. Bacovia:
„Briza răcoroasă ne mângâie obrajii înfierbântați. Zgomotul surd alapei în cădere ne anunță apropierea de cascadă. O admirăm de la distanță, în toată splendoarea ei sălbatică. Apele în cădere sunt de o măreție care-ți taie pur și simplu respirația.”
În fotohaibunurile Virginiei Popescu se îmbină aspectele de civilizație cu frumusețile sau vitregiile naturii. Pretutindeni sunt referințe făcute în cunoștință de cauză la arte. În Cetatea Alba–Carolina, numele vechi al cetății marii uniri, autoarea ne inițiază în arhitectura locului:
”Ne oprim în fața primei porți care are forma unui arc de triumf monumental. Pe ambele fațade ale porții se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. Dincolo de poartă privirile ne sunt atrase de un obelisc monumental, foarte înalt, realizat din granit. La bază se află o celulă simbolică iar în poarta de vest, basorelieful îi prezintă pe capii răscoalei din 1784/1785 cu inscripția ”Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan.”
Un alt haibun antologic este cel intitulat Vecernie. Din el se deduc cel puțin două înțelesuri: sentimentul creștin-ortodox la ceasul rugii de seară, numite chiar așa, vecernie și întrepătrunderea dintre muzică (a clopotelor de vecernie, se înțelege) și poezia compusă de autoare și dăruită cititorilor. Fraza este maiestuoasă aidoma unei liturghii:
„Mă îndrept cu pași mari spre biserica Sfântul Gheorghe și văd deja clopotnița de culoarea aramei, profilată pe cerul albastru închis. Pătrund cu sfială în curtea plină cu flori și arbori. Un miros puternic de tufănele mă întâmpină pe alee. Îmi ridic privirea spre turla bisericii. Un stol de grauri dă roată crucii din vârf, de parcă ar oficia un ritual sacru. Lângă clopotniță se înalță un brad. În lumina amurgului pare o lumânare care așteaptă să fie aprinsă. Deasupra bradului un tei bătrân își leagănă frunzele în briza ușoară. Tăcerea serii vibrează deodată de dangătul prelung al clopotelor de vecernie. Cu fiecare sunet din tei se desprind câteva frunze care alunecă ușor de-a lungul bradului. Par niște picături mari, galbene de ceară, scurgându-se lin spre pământ. Și dintr-odată seara aceasta de toamnă se umple de armonia și farmecul sfânt al poeziei.”
În cartea sa Pierderea de sine (Editura Pim, Iași, 2023) poeta are multe poeme într-un vers inspirate din pânze celebre ale unor pictori români și francezi. Încurajată de ecourile pozitive ale unor asemenea creații, ea abordează pictura și în câteva din fotohaibunurile sale. Cel mai întins și mai reprezentativ este Giverny – un colț de Paradis. Este vorba de casa și celebrele grădini ale pictorului Claude Monet, fondatorul curentului impresionist. Autoarea dovedește în acest haibun cunoștințe temeinice nu doar de pictură, ci și de arhitectură interioară și mobilier de epocă, cum se poate vedea din rândurile care urmează:
„Dantele albe acoperă paturile somptuoase din dormitoare, o impresionantă colecție de vase strălucitoare din aramă, se asortează cu lespezilede un roșu aprins și cu albastrul cobalt din bucătărie.”.
Poetă remarcabilă de haiku, Virginia Popescu nu putea trece indiferentă pe lângă „colecția de stampe japoneze, reprezentare a efemerului, a clipei trecătoare”. Pictura clasică franceză, inspiratoare a unor poeți europeni este pusă alături de atmosfera care a generat, cu o jumătate de mileniu în urmă, haikuul. Mediul cazon din care provin eu folosește o expresie interesantă, aceea de „arme întrunite.” Parafrazând, putem afirma că autoarea cărții de față face arte întrunite. Prin modalitățile lor proprii, artele pot face mult mai mult împreună, decât fiecare în parte.
Prin prezenta carte, Virginia Popescu se alătură celor mai valoroși autori care au înfrățit poezia cu artele: Ion Codrescu, Dan Doman și Lavana Kray. Ea constituie o provocare şi pentru alţi poeţi care au publicat asemenea creații în reviste și pe bloguri de internet, dar încă nu au avut oportunitatea să le strângă în volum.
duminică, 31 decembrie 2023
Parfumul umbrelor - haibun
Prefață de Jean Antonini
După precedenta sa carte,
"Allargando", Lavana Kray m-a invitat să scriu prefața acestei cărți,
"Parfumul umbrelor", iar eu sunt onorat să o fac, pentru că lucrarea sa
mă obligă să fiu la înălțimea ideației pe care ne-o propune... Această prefață are
ca scop să vă ofere un punct de vedere asupra tuturor textelor și fotografiilor
pe care le veți descoperi aici și să sublinieze aspectul lor excepțional.
Lucrarea este compusă din 50 de secțiuni:
un titlu, o proză narativă, un haiku și o fotografie. Să luăm ca exemplu pagina
135:
Fulg
de nea [titlul]
"Într-o zi, când vei vedea un
singur fulg de nea, nu va fi un semn că iarna vine, ci eu lângă tine."
[proza narativă]
Alzheimer
–
cel
mai pur omăt
e
doar mâl mascat
[haiku]
[fotografia]
Fiecare compunere este oferită spre
lectură în engleză (limba de comunicare internațională), franceză (limba aleasă
de autoare) și română (limba maternă a LavaneiKray). Prin urmare, trebuie
subliniat faptul că autoarea se adresează atât comunității internaționale de
poeți haiku, cât și multor cititori din afara ei.
Forma complexă a secțiunilor are ca miez
un poem de sorginte japoneză cu care mulți cititori sunt familiarizați: haiku.
El este alcătuit din trei versuri de 5, 7, 5 silabe (în forma sa clasică),
evocând un moment singular dintr-un anotimp. Combinarea haiku-ului cu proza
narativă este, de asemenea, o formă literară japoneză, numită haibun.
Dacă îi alăturăm o fotografie, obținem
un alt gen numit haiga sau foto-haiku. Într-un fel, Lavana Kray a compus 50 de
"haibun-haiga" sau, mai bine zis, foto-haibun-uri, dezvoltând o formă
singulară.
Nu cunosc niciun alt exemplu de acest
fel. Până acum, autoarea publica, la fel ca în colecția "Allargando", doar
foto-haiku, obținând cu acest gen mai multe premii internaționale.
Prin adăugarea prozei narative la demersul
de față, poeta și fotografa oferă cititorului spațiu larg pentru o diversitate
de sensuri și pentru meditație, atribuind emoțiilor pe care ni le împărtășește un
rol aparte, intens. Cititorul descoperă o naratoare cu care se poate
identifica...
"Oaspete de-o zi, într-un cătun
uitat de lume, am ales să dorm în aer liber lângă celelalte frunze."
“În lumina pirpirie a dimineții, cu Nikon-ul pe umăr, ies
la vânătoare de păsări, de-a lungul unui braț al Dunării. Înaintând prin
stufăriș, ajung lângă o femeie cu niște undițe
aliniate la picioarele ei, printre nuferi galbeni. Sunt atât de aproape de ea,
încât ne oglindim amândouă în același ochi de rouă."Mediul descris de naratoare
este lumea pastorală. Acest lucru este deosebit de evident în
fotografii. Motivele sunt: "satul",
"poarta", "gardul", "barca", "școala din
sat", "târgul", "fructul", "pomul",
"sacul de grâu". Iată câteva fraze în care descoperim aceste elemente
pastorale...
"O umbră micuță și desculță își
face zilnic drum până la bătrânul salcâm înflorit în coasta satului, unde își
lasă orășeanul netrebuințele și neființele."
"Arunc o privire peste
gard..."
"Acum vreo două ore, omul se uitatot
la mărul acesta galben, de parcă descoperise o planetă și-o mai ținea o vreme
pe genunchi."
"La o margine de cer stacojiu ca un
taler, zi de târg, unde lumea scoate la posibilă vânzare de toate pentru toți,
într-o învălmășeală ordonată.
Oi, porci, haine, medalii, peruci.
Hamsii prăjite, vin fiert, parfum
franțuzesc.
Role, trotinete, biciclete, păpuși."
"A scurtat recent gardul din față, ca
să poată vedea până departe, unde se tot ivește cineva, dar nu ia drumul
încoace..."
Această femeie care taie din înălțimea
gardului evocă dorința de a trece peste această îngrăditură specifică lumii
pastorale, pentru a vedea mai departe, la orizont...
"Sirena unui vapor de dincolo de
deal scoate un surâs din amorțire", se arată în text, iar această speranță
este, într-un fel, un indiciu despre dispariția ființelor umane din jurul ei,
dispariția satului care este însăși inima acestei lumi pastorale.
Această a doua temă, dispariția,
se îmbină cu prima. Lumea satelor și a bărcilor dispare treptat în favoarea unei
alte lumi, o lume simbolizată în aceste pagini de "turiști", de
"orășeni"...
"Oamenii își părăsesc pământul
natal."
"Mult prea în vârstă să-și mai
rânduiască traiul din pescuit, femeia a plecat în lume."
"Merg prin satul care s-a golit ca
un sac de grâu găurit. Școala s-a întors de mult în lutul din care se ridicase.
Și nu doar ea."
"Delta Dunării cu fauna și flora ei
a fost mereu un paradis pentru turist, dar, pentru localnic, traiul pe o sfoară
de nisip este un act de echilibristică existențială, dependent fiind de o
ambarcațiune de orice fel, la orice oră."
Această dispariție a unei lumi știute
este accentuată prin descrieri de natură.
"Prospețimea cerului, parfumul unui
liliac înflorit în două nuanțe...”
"Mirosul zmeurei se simte..."
"Vrăbiile ațipesc între zorele
azurii..."
"Într-un colț umbros, un cireș amar
copt."
"Salvați de natură, și el și eu."
"Cu ograda lucie sub tălpi, stă pe
ciotul de cireș, privind lung după cocori."
Este clar că această lume naturală,
acest "pământ" dispare sub tăvălugul unei modernități simbolizate de
zgârie-nori, pesticide, parcări, orășeni, turiști...
“Între
blocurile turn, încă vie, o căsuță bătrânească."
"Contrariată de absența totală a
albinelor și de prezența șobolanilor sfâșiați de păsări, îmi tot ridic privirea
spre zarea limpezie, în căutarea unui fâlfâit de aripi, dar nu văd
apropiindu-se decât un avion utilitar ce-mi trece pe deasupra capului,
răspândind o burniță lăptoasă, apoi liniștea-mi coboară spiralat în jurul
glasului. Aud timpul șiroind în sens invers."
pesticide
–
un
copil pune fluturi
înapoi
pe flori
"Mai puțini copaci, mai multe
parcări".
Care cititor nu ar vedea în aceste
rânduri, în aceste fotografii o vastă parabolă ? cea a unui Pământ pastoral pe
care l-am cunoscut, care ne-a hrănit, ne-a crescut și care e pe cale de
dispariție.
Va avea noua planetă loc și pentru
oameni?
"Dacă nu ne tăiau acel cordon,
atunci, când am venit pe lume, mama ar fi rămas aici, lângă mine, nu-i
așa?".
"Viața pescarului depinde de un fir
de ață, la fel și cea a peștelui...Chiar înainte de a veni pe lume, depindem tot
de un fel de față care, dacă ți se înnoadă în jurul gâtului..."
Apoi,la pagina 112, parfumul umbrelor
capătă o notă nouă, dominantă...
"Anii'60... În clasă intră doamna
de franceză și, deodată, parcă nu mai este atât de frig, dar ea nu știe; e
îndrăgostită de Baudelaire. Parfumul ei cu note calde persistă mult după
ieșirea sa din clasă, iar ochii minții se fac mici, mici și visând că sunt un
albatros, încep să fiu."
În ultima parte a cărții, planul narativ
evocă amintiri personale ale autoarei care prind viață sub ochii
noștri...
"Vine o zi ce pare a fi cea din
urmă și ai dori să faci ultimii pași, acolo, unde le-ai dat frâu liber celor
dintâi, așa încât, îmi iau rucsacul și mă îndrept spre gară."
părinți
doar în dor –
de
câte ori trec frunzele
deschid
ușile
Sau, poate că este vorba doar de evocarea
unei separări personale...
"Când s-o fi surpat lumina din
poemul care am fost tu și eu până mai ieri, de stăm așa, față în față, între
așchii de cuvinte ascuțite?!"
Această dispariție a unei lumi, această
ruptură intimă este resimțită ca un sfârșit care ne este promis, cel al firului
tăiat, al firului care se înfășoară în jurul gâtului.
În ceea ce privește tema morții, naratoarea
nu pare a ne cruța. Fiecare obiect care ar putea rodi speranță aduce și partea
sa întunecată, violentă.
Un melanj de melancolie cu bilă neagră
persistă în fiecare motiv ca urma unei răni...
"Menta sălbatică...straturile de
ozon..."
"Șopotul blând al apei complice..."
Alzheimer
–
cel
mai pur omăt
e
doar mâl mascat
"Ridic mâna în semn de salut, Genya
îmi răspunde și mâneca ce-i alunecă spre cot lasă la vedere câteva cifre marcate
pe brațul ca un gât de lebădă."
Să nu uităm, pare să ne spună
Lavana Kray, că între alb și negru există o permanentă osmoză.
În fiecare clipă, ea ne reaminteștecă
ne-am născut pentru a muri...
"Câțiva saci menajeri: amintirile
noastre.
foșnet de umbre –
un cocor origami
în tocător de foi”
Acestea sunt rândurile pe care ni le
propune autoarea în încheiere. Umbrele care se tot ivesc de-a lungul povestirilor sale
sunt tulburătoare, chiar biblice, legate fiind de acel timp pastoral care
constituie baza fundamentală a textelor, un timp în care viața și moartea sunt
în strânsă conexiune, în care rugăciunea rămâne esențială, în care existența
unei ființe umane nu este susținută de proteze, implanturi și multe alte
mașinării industriale, ci de cu totul altceva.
Dar, în aceste pagini, există fără
întrerupere un fir care ne ține conectați cu autoarea: firul scriiturii sale,
finețea frazelor, profunzimea poemelor despre copii și persoane vârstnice...
"În podul cu acoperiș de stuf,
copiii pun în scenă propria poveste..."
“Pentru
ei, moartea e un loc de odihnă mirosind a Mâna Maicii Domnului."
"Pe o buturugă, multe foi de
hârtie, niciuna neîncepută. Aflu că bătrânul îi scrie zilnic lui Dumnezeu.
Zilnic."
"Doamne, te tot întreb și nu-mi
răspunzi, deși îți scriu cu litere de-o șchioapă, ca să poți citi de Sus..."
"...dacă să taie mărul în două[să trăiască,
să mănânce], sau să-l înfigă între ostrețe, să-i fie Lunii pereche [să se
dedice poeziei]..."
eu
scriu, tu scrii –
niciodată
verb destul
pentru
o punte
"Cu
ochii închiși, cu palmele întinse pe nisipul
ce mi se neastâmpără-ntre oase, aud soarele sorbind alene tot râul, și
răul, și hăul din mine."
Și tocmai felul în care "soarbe"soarele în
aceste pagini ne salvează de la dispariția copilăriei, a pământului așa cum îl
știam, ne salvează de gândul morții și ne scoate din mlaștina existențială.
Va rămâne, atât din viața naratoarei cât și
din noi înșine, doar un "abur" de poezie: "Doi aburi: unul cald,
celălalt rece; un fel de haiku la final de poveste", sau un voal de poem:
"Stârnită de vânt și gând o stare de un albastru amărui mă învăluie subtil
ca un haiku."
Va rămâne doar ea, poezia, să ne
amintească de mirajul iubirii...
"Într-o zi, când vei vedea un
singur fulg de nea, nu va fi semn că iarna vine, ci eu lângă tine."
Jean Antonini