RAFTUL CU CĂRŢI

Antologia „HAIGA - Pictură la poezie”

2012-01-25T11:53:00.000-08:00

Antologia „HAIGA - Pictură la poezie” a apărut la Editura Asociaţiei Francofone de Haiku

Această antologie bilingvă (franceză/engleză) ilustrează o sută de poeme haiku aparţinând unui număr de o sută de poeţi din 15 ţări: Franţa, Elveţia, Belgia, Ţările de Jos, Germania, Polonia, România, Bulgaria, Italia, Letonia, Suedia, Moldova, Japonia, Canada şi Statele Unite.

Profesorul Itô Isao de la Universitatea din Aichi, Japonia are un cuvânt înainte. Prefaţa este scrisă de Jean Antonini, directorul revistei de haiku „GONG”.

Ion Codrescu, autorul acestei antologii, locuieşte în Constanţa. El a urmat cursurile cu maestrul japonez Ryuhei Nishiyama. Ion Codrescu predă desenul într-o şcoală de artă şi istoria artei la Universitatea Ovidius din Constanţa.

În 1992, a fondat la Societatea de Haiku din Constanţa şi revista Albatros/Albatross, care a apărut timp de zece ani, sub conducerea sa, în română şi engleză. A fost organizatorul Festivalului Internaţional de Haiku la Constanţa, ediţiile 1992 şi 1994.

Între 2004 şi 2007, a editat şi publicat în engleză revista internaţională de haiku Hermitage. În 2007, Ion Codrescu susţine teza de doctorat la Universitatea Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti: „Imagine şi text în pictura haiga în Japonia şi în Occident”.

Este autorul a douăsprezece cărţi publicate în Franţa, Ţările de Jos, Marea Britanie, Slovenia şi România.

Poemele lui, proza sa poetică şi eseurile sale au obţinut numeroase premii în Marea Britanie, Japonia, Statele Unite, România, Franţa, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru. Scrierile sale au fost publicate în reviste şi antologii în nouăsprezece ţări.

În acelaşi timp, ca artist, a ilustrat mai mult de o sută de cărţi şi reviste.

Operele sale se găsesc în colecţii particulare şi ale statului în mai multe ţări (Muzeul Setagaya, Muzeul Literaturii Prefecturii Gunma, Japonia…) Ca urmare a expoziţiei sale de haiga din Lyon (Franţa) în octombrie 2010, pentru festivalul de Asociaţiei Franceze de Haiku, a realizat o primă carte editată de AFH în ianuarie 2011.

Autorii români selectaţi de domnul Ion Codrescu sunt următorii (în ordine alfabetică):

David Alexandru
Ana Maria Bezem
Adrian Briedis-Macovei
Cornel C. Costea
Magdalena Dale
Letiţia Lucia Iubu
Florentina Loredana Dalian
Patricia Lidia
Vasile Moldovan
Cristina-Monica Moldoveanu
Ecaterina Neagoe
Radu Patrichi
Virginia Popescu
Ion Răşinaru
Vasile Spinei
Eduard Ţară
Ion Untaru
Laura Văceanu

Menţionez că textul de faţă este traducerea postării artistei franceze Graziella Dupuy pe blogul personal.

Adresa blogului:
http://grazielladupuy.over-blog.com/article-haiga-peindre-en-poesie-97591190.html

Mai menţionez că Graziella mi-a trimis link-ul la prezentarea pe care a făcut-o pe youtube şi că de acolo am aflat despre carte. La scurt timp, am citit prezentarea făcută de Florentina-Looredana Dalian, cea care avea cartea, implicit lista autorilor români antologaţi.

în timp ce nori veghează şi grâne se coc

2011-12-17T04:02:00.000-08:00

Corneliu Traian Atanasiu

Cu titlul Haiku, editura Limes din Cluj, al cărei director este Mircea Petean, şi el autor de haiku, publică o plachetă de numai 60 de pagini cu poeme ale lui Herman Van Rompuy. Poemele sînt traduse din limba neerlandeză, limba locuitorilor din Flandra, regiunea nordică a Belgiei, de Constantin Abăluţă şi Jan H. Mysjkin.

Autorul este mai cunoscut pentru activitatea sa politică, fiind ministru, vice-prim ministru şi prim ministru al Belgiei între 1993 şi 2008. Din 2009 a fost ales preşedinte al Consiliului European al şefilor de state şi de guverne. A făcut studii de filosofie şi de ştiinţe economice la universitatea din Leuven şi a publicat mai multe volume de consideraţii politice sau de meditaţii personale.

În cuvîntul înainte al volumului, Herman Van Rompuy mărturiseşte că atracţia sa pentru haiku se datorează atenţiei speciale pe care acest gen de poem o acordă prospeţimii naturii ca repetiţie şi schimbare în opoziţie cu agitaţia oarecum haotică a lumii contemporane a omului, oferindu-i acestuia un sprijin spiritual. Scurtimea lui este ideală pentru omul extrem de ocupat din zilele noastre.

Volumul grupează poemele pe patru cicluri: Anotimpuri, Momente, Aici şi altunde, Pe drum, marcînd astfel temele cele mai uzuale ale haiku-ului. Fiecare poem este prezent în limba originară şi în traducere în limba română.

Poemele focalizează pe un detaliu sau un gest care – hop! – te teleportează unde nu crezi:

Ţopăind de zor,

pasăre prin iarbă, hop

în miezul verii.

Vară de vis:

sub prisoselnic soare

să tot prânzeşti.

Din nenumărate astfel de amănunte, prin aportul lor cumulat, pe nesimţite, vremea trece de la anotimp la anotimp, determinîndu-l pe cititor să fie una cu ele.

Gerul împietrind

şleaurile potecii.

Mîine iar dezgheţ.

Se apropie un ciclist.

Hulubi ţâşnesc din lan.

Freamăt de aripi.

Momentele schimbării risipitoare prin generoasa lor repetiţie sau întîmplările neaşteptate în spontaneitatea lor vie dau scurgerii, altfel neiertătoare a timpului, un farmec aparte şi o constantă seducţie.

Valuri se sparg

alb spumegând la ţărm.

Calm lucrez mai departe.

Gotic recules

castelul se zgâieşte

la larma noastră.

Ritmurile naturii şi lucrurilor sînt mai mereu altele decît cele ale firii noastre mult prea labile, dar ele ne dau o pildă, ne acompaniază, ne domolesc sau ne stimulează, ne mustră sau ne dau de ruşine.

Prieten în comă

în timp ce nori veghează

şi grâne se coc.

Tu m-ai învăţat

esenţa lucrurilor:

trăieşti, adică dai.

Dar lucrul cel mai important rămîne acesta: prin contemplarea lumii resimţi echilibrul său intrinsec care compensează tot răul. Esenţa a toate este generozitatea dedicării.

Căci, spune autorul în încheierea cuvîntului său înainte, haiku-ul este o formă poetică, dar şi un mod de a trăi care ne ameliorează fiinţa umană.

„Spasm of Light”, antologia saitului Wonder Haiku Worlds

2011-12-13T11:07:00.000-08:00

A apărut „Spasm of Light”, prima antologie a poemelor publicate pe saitul Wonder Haiku Worlds. Selecţia poemelor a fost făcută de Narayanan Ranghunathan şi Shyam Santhanam, iniţiatorii saitului.

În cele 248 pagini sunt cuprinşi aproximativ 50 de autori care au contribuit la Wonder Haiku Worlds între anii 2005 şi 2007. Cartea are 6 părţi: Haiku, Haibun, Tanka, Senryu, General Short Verse şi Cinquain.

Cartea se găseşte pe internet, preţul ei este de 18 dolari SUA sau 300 de rupii, pentru locuitorii Indiei.

Autorii români de haiku prezenţi în antologie sunt: Corneliu Traian Atanasiu, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Dana-Maria Onica, Maria Tirenescu şi Eduard Ţară.

Cu haibun sunt prezenţi: Corneliu Traian Atanasiu, Magdalena Dale şi Maria Tirenescu.

Cu tanka, sunt publicaţi: Jules Cohn Botea, Şerban Cordin, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Maria Tirenescu şi Eduard Ţară.

Cu senryu sunt prezenţi: Corneliu Traian Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan, Dana-Maria Onică şi Maria Tirenescu.

http://wonderhaikuworlds.com/spasms_of_light1

Singurătatea – starea de graţie a contemplării*

2011-10-20T12:37:00.000-07:00

Eugen Dorcescu

Scurtele şi intensele străfulgerări poetice din Străjer peste suflete, poezie grafică - recenta carte a doamnei Cezarina Adamescu – scriitoare cu bogate şi atât de variate înzestrări – aceste „aproape haiku, aproape senryu, aproape tanka” (după cum ne spune autoarea) se nasc la fericita întâlnire dintre două mari – adesea uriaşe – forţe ale eului: una aşa-zicând statică – singurătatea; cealaltă, dinamică (în planul greu accesibil al fundamentelor) – contemplarea. Şi una şi cealaltă din aceste energii au lucrat cu mare folos în istoria universală a poeziei (a creaţiei spirituale, în general: Eminescu, Lamartine, Jean Jacques Rousseau, mulţi, mulţi alţii le-au elogiat, cum prea bine se ştie). Cât despre Sfinţii Părinţi ai Pustiei, abia de mai trebuie pomenită pledoaria lor pentru retragerea din lume a celui doritor să-şi întărească împreuna-vieţuire cu fraţii întru credinţă şi apropierea de Dumnezeu (“Vrei, aşadar, frate, să iei asupra ta viaţa singuratică şi să zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştii ? Lasă grijile lumii, cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc, fără patimă şi fără de orice poftă, ca, făcându-te străin de tovărăşia acestora, să te poţi linişti într-adevăr” – Evagrie Ponticul).

Ca urmare, nu ne miră că o scriitoare a cărei opera este, în întregul ei, de factură spirituală îşi întemeiază demersul pe solitudine şi pe o privire iubitor-detaşată a ambianţei, consemnând şi comunicând o atare experienţă în structuri stilistice hiperconcentrate - dat fiind că singurătatea nu este, prin firea ei, câtuşi de puţin discursivă. Spre pildă:

Toamnă -
mă asurzeşte
uruitulsingurătăţii

Ori:

Singuratică
pe-o creangă spre vârf
ultima gutuie

Şi, mai cu seamă, rezumativ, emblematic:

Darul cel mai frumosprimit vreodată –
singurătatea

La un asemenea nivel, şi într-o asemenea interferenţă de impulsuri lăuntrice, contemplare nu mai înseamnă o investigare vizuală simplă, eventual durativă şi îngândurată, a suprafeţelor. Ci, hrănită de răbdarea nesfârşită a singurătăţii, desprinsă de contingenţe printr-un îndelung exerciţiu meditativ şi introspectiv, ea străbate învelişul lucrurilor (fără a-l ignora, însă), progresând, pas cu pas, înspre esenţă. Şi fiecare pas, fiecare etapă, fiecare secvenţă sau subsecvenţă, adunate şi clasate, oarecum tematic, în mai multe secţiuni (Prin capitalele lumii, Simfonie senzorială, Secvenţe de la Festivalul George Enescu, Felurimi, Scrinul cu amintiri, Contraste. Spulber de vis, Plânsul bucuriei perfecte, Vârste şi anotimpuri, Sevenţă la Balcic, Anotimpuri spirituale etc.) sunt fixate în crochiuri rapide - repere lirice, urme, semne, într-o înaintare fără sfârşit. Transcriem, deocamdată, primul pas:

Un glob de luminăa aprins un copacfără flăcări

Soarele, ochi astral-metafizic, îndreptat, din înalt, asupra ochiului pământesc. În drumul lui, ard, fără flăcări reale, copacii. Exprimarea e atât de autentică, încât, spre a convinge, nu are nevoie de nici o retorică.

Cum se vede, aşadar, lumea, de acolo, de pe platforma de-azur a singurătăţii? Cum apar cele ce sunt, lucrurile concrete, dar şi cele abstracte? Cum se înfăţişează cele sensibile, dar şi cele inteligibile? Încercarea de a răspunde – după puteri – la aceste interogaţii ne conduce spre trei niveluri de sens şi, implicit, spre trei direcţii de lectură.

Mai întâi, cât priveşte lumea sensibilă, ochiul, eliberat de asperităţile contingenţei, mult prea iluzorii şi prea superflue, căci mult prea redundante, reţine doar frumuseţea intrinsecă, durabilă, imuabilă a făpturii. Urâţenia e un accident, lucrurile, oricare ar fi ele, sunt, în sine, frumoase, aşa cum au ieşit din mâna Creatorului, fiindcă : « C’est l’homme qui a introduit le désordre dans l’univers » (La Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, Paris, 1973, p. 1170, nota). Spre a proba aceasta constatare, textul, deşi elocvent îndeajuns prin sine, îşi aduce în sprijin, în unele cazuri, imaginea. Ca o ilustrare deplin vizuală a ceea ce sugerează cuvântul. De exemplu, în cel de al doilea pas pe această cale ce duce, printre cele ce sunt, către Cel care este :

Cum să aduni în mănunchirazele scurseca printre degete ?

Sau prezenţa umană, dizolvată-n lumini şi penumbre :

O siluetă albăcoboară tiptil
printre arbori buimaci

Urmează, la un al doilea nivel, “chipul” lucrurilor, ideea lor, suportul lor inteligibil. Ceea ce se contemplă acum, în instantaneitatea intuiţiei, este sigiliul raţiunii divine din făpturi – bănuit, abia întrezărit, surprins cu bucurie şi înfiorare:

Cerul atât de senin -
de nesuportat.Şi noi –
numai umbre.

Cu vârfuri spre cer -
câte casetot atâtea troiţe

În fine, ca o iluminare:

După mine – numai cuvintele.Aş vrea să fiu
ceea ce sunt.

La al treilea palier, eul singur şi contemplativ, desfăcut de cunoaşterea sensibilă şi de cea intelectivă, îmbogăţit prin traversarea lor, se descoperă în pragul revelaţiei, pregătit, parcă, a lua contact, atât cât e îngăduit omului de pământ, cu misterul însuşi. Iată cum e notat acest moment de elevaţie spirituală:

Toamna
orice sunet de frunzădevine muzică divină

La fel:

Soare, Foc şi Timp
aură, majestate –putere sacră.

Drept încheiere (provizorie, desigur):

Să ştii să asculţi
în fiece omvuietul Duhului Sfânt

Ori:

Din lemnul zeilor
Crucea lui Cristospurtată pe Golgota!

Şi apoi, aşezarea în acest orizont, în aceste noi coordonate, a existenţei umane:

Paşii creştinuluinemăsuraţi -în drum spre biserică

Textul are o impresionantă unitate semantică, eflorescenţele lui tectonice, prozodice, imagistice (adesea memorabile) conlucrând fără cusur la sfericitatea întregului. Concluzia, transcrisă, discret, spre sfârşit (nu chiar la sfârşit), se adresează, interogativ, chiar titlului:

Cine e, Doamne,
altul decât TineStrăjer peste suflete?

Şi răspunsul vine de la eul înduhovnicit, care, ajuns, după lunga sa nevoinţă, pe cea de a treia treaptă, şi-a câştigat dreptul să rostească:

Urma degetului Tău
pe piatra de temelie
a sinelui

* Prezentarea volumului Străjer peste suflete – poezie grafică - de Cezarina Adamescu, aflat sub tipar.

POEME ÎN FILIGRAN, SEMINŢE DE ROUĂ ÎN OGORUL SEMĂNĂTORULUI

2011-09-09T09:04:00.000-07:00

Cezarina Adamescu

Adevărată maestră a genului scurt de sorginte niponă, cu o impresionantă activitate în acest sens, Maria Tirenescu ne aduce în dar un foarte frumos volum de crochiuri, aşa cum le-a intitulat, de fapt, flash-uri picturale cu multe sugestii de interpretare, fără artificii şi preţiozităţi de limbaj, surprinzând în chip magistral natura în toată splendoarea ei, în contrapunere ori armonie perfectă, cu omul care o stăpâneşte.

Mărturisesc că pentru mine, acest grupaj de miniaturi reprezintă o adevărată revelaţie. Stenică şi cât se poate de confortabilă, invitând la meditaţie, la contemplaţie asupra imediatităţii din jur, micro-poemele respectă canoanele speciei tradiţionale, îngăduindu-şi totodată să aibă, o notă pregnantă de autentic. Cu alte cuvinte, Maria Tirenescu îşi îngăduie să aducă publicului cititor, specificul românesc într-o formă clasică de reprezentare a poeziei care se practică în Japonia ca mod de viaţă.

Aici e vorba, fără doar şi poate, de ochi exersat în delimitarea frumosului, şi de inspiraţia – de neînlocuit cu nimic – în acest gen de poezie tradiţională japoneză. Cât de gustat este un volum de haiku s-a dovedit cu prisosinţă, de-a lungul anilor, în nenumărate forme de manifestare: concursuri internaţionale şi naţionale, cluburi şi şcoli de haiku, antologii, culegeri, volume de autor – ceea ce dovedeşte interesul – din ce în ce mai crescut – pentru astfel de reprezentări, în formă scurtissimă, mai mult sau mai puţin liberă, în trei sau în cinci versuri, pline de miez, substanţă şi inefabil, aşa cum sunt haikuul şi tanka, dar şi celelalte forme care s-au adaptat gustului de lectură.

Personal, cred că e cea mai plăcută şi mai interesantă formă de materializare a instantaneului de gând, îmbrăcat în formă literară.

În plus, e uşor de lecturat şi se ţine minte.

Volumul cu pricina începe cu un grupaj liric intitulat „Semne de primăvară” – adevărate bijuterii spirituale, mărgăritare sufleteşti de atârnat direct pe inimă. Sunt atât de delicate şi parfumate încât îţi e teamă că, dacă le atingi, se pot spulbera. Cu toate acestea, nu poţi să nu remarci, frumuseţea şi prospeţimea imaginii pe care autoarea le-a adunat într-un bucheţel în care, numărul firişoarelor atinse de rouă nu contează, ci esenţa parfumului pe care-l degajă. Marea industrie de parfumuri ar trebui să ia aminte la aceste ingrediente care aduc boarea înmiresmată şi sporesc misterul.

Iată unul din exemple:

Susurul apei –

viorele brumate

lângă izvor

Ori:

Răsărit de soare –

păpădii înflorind

printre ruine

Din motive lesne de înţeles, n-am să intru în amănunt în analizarea tehnică a acestor mărgăritare. Îmi e de ajuns să le privesc şi să-mi închipui, cu ochii închişi că sunt acolo. De altfel, acesta e şi rostul acestor imagini-blitz, să te poarte cu gândul şi inima, într-o lume în care nu există conflicte, polemici, invidii, interese de clan, ierarhii. Fiecare autor este „primul dintre egali”, soarele răsărind la fel pentru toţi. Poate de aceea prefer acest gen democratic de manifestare lirică, pentru că n-am întâlnit la autori, sentimente potrivnice. Impresia mea este de pozitivitate, bunăvoinţă şi admiraţie reciprocă.

Deşi uneori reflectă adevăruri crude ale zilei, modalitatea de a le expune este de aşa manieră încât, chiar şi cea mai mare nenorocire, devine suportabilă. E vorba, oare, de o îmblânzire a spiritului într-o vreme neprielnică poeziei? Cred că da. În oceanul de pornografie, de superficialitate şi de ignoranţă, ba chiar de ignorare a celor mai elementare norme de ortografie, oaza de poezie, de curăţenie şi frumuseţe ale acestor versuri sunt dovada că bunul simţ, morala şi conduita tradiţională moştenită ale românului vor triumfa.

De ce nu mai scrie românul doine, balade, imnuri, ode? Creativitatea populară a secat? Nu. E doar ignorată, înnăbuşită, sugrumată de valurile de kitsch şi vulgaritate care tind să înăbuşe izvoarele. Şi totuşi, izvoarele nu pot fi astupate. Ele vor izbucni, cu şi mai multă forţă în alte locuri, fie şi printre stânci, fie şi printre dune, în pustiu.

Un regal de poezie autentică în volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu. Temele sunt variate şi păstrează regulile adevăratului haijin.

Mister, culoare, inefabil, un acut spirit de observaţie, putere de sugestie, în doar câteva cuvinte, mai precis în 17 silabe, ori chiar mai puţin. Poeme în filigran, adevărate seminţe în ogorul Semănătorului. Cultivatoarea este o doamnă a frumosului, o îmblânzitoare cu suflet curat, deschis, care, cu dulceaţa mierei aurii, sănătoase şi dătătoare de puteri nebănuite.

În plus, versurile au o anumită gingăşie şi eleganţă, pe care, doar o femeie adevărată le pot conferi. Faptul că Maria Tirenescu ştie să asocieze în chip liric, viaţa cu moartea, că, printre ruine ori în mijlocul cimitirului ea plasează, fie cântecul unei privighetori, fie un ciorchine de liliac, fie o floare firavă, fie lătratul unui câine, care înseamnă mişcare, viaţă, înviere, este dovada meditaţiei filozofice asupra acestor teme fundamentale, şi nu doar imagini frumoase. În felul acesta, până şi moartea se îmblânzeşte. Este o conduită creştină de inspiraţie franciscană. Se ştie că Seraficul Francisc a scris un Cântec al tuturor creaturilor, iar la sfârşit, i-a închinat câteva versuri şi „Surioarei Moartea” cu care trebuie să ne obişnuim şi chiar să ne împrietenim, pentru că ea ne deschide poarta spre adevărata viaţă. Cine poate distinge printre noroi, petalele de narcise, petale de cireş pe o cruce, acela este un poet, fără doar şi poate şi merită cu prisosinţă acest calificativ onorabil.

A şti să găseşti mărgăritare în ţărână, perla din stridie, pepita printre mormanele de nisip nu e lucru lesnicios.

Toate fenomenele cosmice: soare, vânt, stele, nori, ploaie, ninsoare, furtună sunt prezente în poezia Mariei Tirenescu, dovada legăturii netăgăduite a omului cu universul. De la această legătură nu ne putem sustrage. Registrul meditativ, reflecţia, sunt stări propice poeziei. Ele se reflectă în versuri neasemuite care ne fac plăcere, ne aduc linişte sufletească, sădesc în noi seminţele bucuriei, ale îngăduinţei, ne face mai buni, cu alte cuvinte, ne îmbunătăţesc, ne edifică.

Şi ce altă menire poate avea poezia? Ea nu va schimba radical faţa lumii, dar ne poate schimba într-un anumit grad, sufletul. A.P.Cehov, în piesa „Trei surori” are o replică magistrală rostită de maiorul Tusenbach: „Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în prejma lor!” Şi într-adevăr, după ce ai citit versurile miniaturale ale Mariei Tirenescu – şi ale altor confraţi de condei – nu poţi săvârşi o nelegiuire.

Cartea doamnei Maria Tirenescu – constituie – poate că nu întâmplător - pentru mine un dar, în zi de sărbătoare – în Ziua Naşterii Maicii Domnului – şi eu îi mulţumesc şi îl iau ca atare. Din ce în ce mai asupriţi de neliniştile şi nesiguranţa zilei – avem nevoie acerbă de astfel de puncte de sprijin în periplul nostru pământesc.

Candoare, supleţe, inefabil, spirit acut de observaţie, gingăşie, meditaţie, disciplină, toate în bucheţele înmiresmate de silabe – denumite „Crochiuri”. Dacă ar fi să ne luăm după definiţia din DEX a crochiului, - desen rapid care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc.; schiță – titlul nu s-ar motiva. Însă în limbaj peiorativ, versurile schiţate în câteva silabe, pot fi asemuite cu nişte crochiuri.

Într-adevăr, tuşate în câteva linii, micro-poemele din volumul de faţă, par nişte crochiuri ale unui pictor renumit care şi-a adunat schiţele pentru a le prelucra şi dezvolta în adevărate capodopere. Dintr-un astfel de crochiu se poate dezvolta – nu numai un poem – ci o adevărată schiţă literară, ori nuvelă, al cărei miez incandescent este un haiku.

Lipsite total de zorzonele, de orice fel de podoabă artificială, crochiurile au o frumuseţe şi o prospeţime aparte. Ele au gustul pământului reavăn de acasă. Flori proaspete de echinocţiu.

Pentru a gusta – însă – cu toţi porii – poemele acestea, îţi trebuie ochi de privit, urechi de auzit, gură de exclamat, o deschidere sufletească totală şi o clipă de graţie în care să te scufunzi în aceste frumuseţi aproape negrăite. Nu toţi cititorii sunt dispuşi la aşa ceva. În goana aproape nebună după instanţele zilei, oamenii nu-şi mai găsesc rostul, n-au destui ochi pentru frumuseţea din jur, miasmele răului îi acaparează, îi sufocă.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Bunicii” -.

Aceleaşi imagini suave de natură-nflorită sunt puse în contrast cu vechimea casei copilăriei, cu bătrâneţea şi neputinţa:

Înfloresc cornii –

grădina bunicii

în paragină

Piersic înflorit -

zeci de albine în zbor

şi moşul singur

O rândunică

peste cireşul înflorit –

bătrânii lăcrimează

Sfârşit de florar –

bunica îşi numără

ultimii bănuţi

Antiteza dintre frumuseţea de negrăit a naturii înconjurătoare, a făpturilor lui Dumnezeu care roiesc în jur şi precaritatea stării omeneşti, ajunsă în amurgul vieţii – invită la meditaţie asupra adevărului existenţei şi sfârşitului omului pe pământ. Cu toate acestea – un aer idilic stăruie şi face ca totul să devină suportabil. Poate aromele degajate de sufletul poetei?

Ultimul vals

dansat cu soţia lui –

ninge peste sat

Bunicul gripat –

din ultima lui ceapă

îşi face un ceai

Există, în pofida contrastelor, un joc spectral, o armonie de culori şi esenţe care constituie adevărata poezie. Poezia ambientală, alături de muzica de acest gen, fac sufletul să tresalte, să vibreze la frumos, cu alte cuvinte, să cânte. Aceasta este impresia, senzaţia pe care ţi-o dau poemele Mariei Tirenescu.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Vacanţa mare” şi este, poate, cea mai fascinantă prin spiritul ludic pe care-l degajă:

În cireş -

câteva feţe murdare

şi burţi pline

Vacanţa mare –

alergând după fluturi

cu plasa goală

Noapte senină –

doi copii îşi dispută

un licurici

Soarele peste câmp –

o coţofană ciugulind

biscuiţi

„Ploaie de vară” se intitulează o altă secvenţă lirică, în aceeaşi tonalitate ludică:

Ploaie de vară -

fetiţa îşi lipeşte

năsucul de geam

Aversă –

copiii făcându-şi umbrele

din frunze de brusture.

După aversă –

în fiecare baltă

câte o lună

Următoarea secvenţă plasează imaginile „La malul mării”. La fel de interesante, instantaneele surprinse de autoare în câteva tuşe, destul de pregnante ca să schiţeze o stare de autentic lirism, o clipă de lumină, o clipă de graţie. Şi omului, nici că-i trebuie mai mult să fie iluminat şi îmbunătăţit.

Pe plajă -

copiii privesc

delfinul mort

Maria Tirenescu nu e preocupată în mod permanent să numere silabele unui haiku. Mai degrabă o interesează emoţia pe care o trezesc imaginile surprinse într-o străfulgerare de privire.

Smocuri de iarbă

pe plaja pustie -

uite un melc

Aici, în peisajul inert, imaginea unui melc animă, trezeşte la viaţă, chiar dacă în chip molatic, cu lentoarea caracteristică acestui gasteropod. Talpa moluştei străbătând iarba de pe plaja pustie, degetul arătător spre melcul cărându-şi povara cochiliei în spate, sunt imagini poetice, destul de sugestive. Dar iată că în aburul îmbietor al cartofului copt în spuză la focul de tabără, se înfiripă poveştile pescăreşti, dezvoltând imaginaţia, nu numai a copiilor, dar şi a celor maturi, sensibili la mişcările şi transformările naturii înconjurătoare.

De fapt, acesta este şi rostul unui haiku: de a descoperi frumuseţea naturii, filtrată prin ochiul privitorului şi transpusă artistic de pana creatorului. Natura – obiect de studiu în sine - în strânsă corelaţie cu sentimentele umane sau într-un aparent contrast cu acestea – este domeniul predilect al autorului de haiku sau de orice altă formă de poezie tradiţională japoneză.

Poveşti pescăreşti

la focul de tabără –

cartofi în spuză

Maria Tirenescu a rezervat un capitol aparte şi culorilor toamnei.

Hambarul plin –

un şoarece apropiindu-se

pe furiş

Prima brumă

se aşterne pe dealuri –

câine vagabond

Frunze peste tot –

în vârful arinului

strigă o cioară

Nici „Miezul iernii” nu a fost neglinat de autoare. Dar aici, splendorile iernii sunt prefăcute în poveşti:

Pe foaia goală

doar un creion fără vârf –

ninge ca în poveşti

Noapte geroasă

cântecul greierului

în dosul sobei

Alt grupaj se referă la „Datini” şi sunt uşor de recunoscut în poemele Mariei Tirenescu – tradiţiile autentic româneşti.

Seară ploioasă –

icoana cu mucenici

în casa goală

Ouă de Paşti

petrecere în cimitir

printre lumânări

Bătrânul singur -

ciocnind o cupă de vin

cu poza babei

Ultima secvenţă, „Japonia, martie 2011” – nu mai are nevoie de prezentare. Într-un ton grav, plin de compasiune, autoarea suprinde momente dramatice din timpul şi de după catastrofa care a avut loc în ţara haiku-ului. Secvenţele îmi aduc aminte în mod automat de poemul „Lidice” al lui Eugen Jebeleanu. Imaginile sunt zguduitoare şi autoarea le-a redat, aşa cum le-a văzut cu ochii minţii, sporind emoţia cititorului:

Printre ruine –

o fetiţă

căutându-şi păpuşa

După cutremur

japoneza visează

cireşii în floare

Poate că nici un altul nu redă mai perfect tragedia, decât acesta:

Tsunami

înghite oraşul –

un mugur crapă

Ca şi acesta care mi se pare zguduitor:

Pe o colină -

ea scrie un haiku

despre tsunami

Micropoemele din volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu – dovedesc – o dată în plus – că poezia este „acel ceva plăpând, misterios şi sacru” – aşa cum a definit-o Platon. Câtă vreme se vor găsi oameni preocupaţi s-o scrie şi s-o dăruiască spre împărtăşire semenilor – încă nu e totul pierdut. Subscriem cu tot sufletul acestei realităţi.

Cartea, în format pdf, portretul şi date despre autoare se găsesc la Editura Semănătorul, secţia poezie.

MARIA TIRENESCU, “CROCHIURI”, Editura SEMĂNĂTORUL, online, 2011

link:http://www.semanatorul.ro/editura/2011/Maria_Tirenescu-Crochiuri_haiku.pdf

Radu Patrichi - Umbra unei frunze, recenzie de Ion Untaru

2011-09-07T02:26:00.000-07:00

Ion Untaru

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră..."* şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu insistenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!"), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!"

Deschideam cartea la întâmplare şi îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu autorul:

Bătrână la fereastră -
urmărind în stradă
luminile de Înviere

Gata să apună,
soarele printre sălcii
a aprins balta

Odihnă-n parc -
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Închideam ochii reprimându-mi o maliţie uşor ireverenţioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observaţie. Şi mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:

Chiar şi pisica,
m-a vizitat la spital
într-un vis frumos

Foşnetul valurilor
pe faleză-n zori -
şi-un râs de fată

După-atâta ceaţă,
moşul bucuros că vede
o lună ştirbă

Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tuşă de artist. Uite cât de bine ştie el să capteze atenţia cititorului care, ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt nişte poeme despre care poţi să scrii pagini întregi, esenţa unor frumuseţi indicibile închise în nu mai mult de şaptesprezece silabe sau chiar mai puţin.

Acum nu mi se mai părea aşa de uşor ca la început să laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganţă. Tenorul care cucereşte auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îţi vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i aşa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să ştie cât a exersat ca să ajungă aici.

Şi m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun aşa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferinţele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumuseţea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:

Copil fericit
la fereastra sa
a înflorit caisul

Pe malul lacului
agale spre seară -
cu doi sori în faţă

La geam bătrânul
cu pisica-n braţe
priveşte apusul

De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitaţi la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârşitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i aşa?) care priveşte gânditor spre apus...

Şi totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie şi didacticism, ci cu distincţie şi nobleţe aş zice.

Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioşie, de participare afectivă care ni se transmite şi nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Aşa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzaţie de deja-vu, deşi am fi putut să le fi observat şi singuri înaintea „Umbrei..."

Singur -
pe faleză ninge
doar pentru mine

Întâi ne-am privit -
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea

străduţă-n Constanţa -
vrăbiuţa are cuib
în cireşul japonez

Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neaşteptate iar o vrăbiuţă zglobie stabileşte în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin (unde locuieşte autorul).

Este şi o dovadă peremporie a talentului dar şi a modestiei cu care lucrează asupra poemelor şi ni le pune apoi la dispoziţie. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conţin nu mai puţin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puţin de 700.

Cartea este structurată pe anotimpuri aşa cum îi şade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidenţă raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar şi care ne vor însoţi paşii noştri prin timp.

Şi ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simţului său fin de observaţie: beţia, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăieşte (bătrâneţea este întotdeauna legată de neputinţă!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai uşor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferinţa pe care o întâlnim şi în lumea păsărilor, a plantelor (o invitaţie „subţire" să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescăruşii) citadin şi cu care coabitează natural, dar şi vitalitatea primară a unei nebune care îmbrăţişează ploaia râzând.

Cititorul atent este captat şi de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligenţă, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacţiei spirituale de a fi câştigat pe termen lung un prieten.

O „Umbră..." de care ne vom aminti cu plăcere. Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.

___________

* Radu Patrichi: Umbra unei frunze, poeme haiku, editura Ex Ponto, 2011, Constanta

O antologie de autor

2011-07-20T10:23:00.001-07:00

E plin de petale paharul uitat...*

Corneliu Traian Atanasiu

Iulian Dămăcuş face parte din generaţia autorilor de haiku care, din motive, poate diverse, doar de ei ştiute, dau impresia că şi-au încheiat conturile cu haiku-ul. Unii au făcut-o fără să o declare, alţii au publicat ca semn de hotar cîte un volum antologic. Volumul de faţă, E plin de petale paharul uitat..., subintitulat antologie de autor, mărturiseşte şi el această finalizare, sperăm doar de etapă. În doar 60 de pagini sînt adunate poeme haiku şi senryu (grupate pe cele patru anotimpuri canonice), tanka, precum şi alte genuri scrise în colaborare: tanrenga, renga şi rengay, alături de cîteva notiţe despre volumele şi articolele despre haiku publicate de autor, încheind cu titlurile cîtorva articole cu opinii ale altora despre poemele sale. (titlurile volumelor de poezie de factură niponă publicate de autor le găsiţi mai jos**)

Chiar titlul volumului pare să sublinieze, într-un anume fel împăcat, soarta haiku-ului, deloc nepotrivită genului: petalele s-au tot scuturat încet şi nebăgate de seamă pînă ce, neaşteptat, au umplut un pahar... şi el neglijat, părăsit într-un loc mai puţin umblat. Să le păstrezi? Sau să goleşti paharul, reintegrîndu-le circuitului firesc al materiei aproape moarte? Şi unde şi-ar avea ele locul altundeva decît în paharul prăfuit, din moment ce în noul dulap – / gutuile bunicii / par stinghere? Poate doar în tindă - / (unde) luna doarme / pe rîşniţa veche.

Rod spontan al unor impresii acute sau al unor observaţii versate, petalele veştede, cu toată muţenia lor, par să implore umil:

În gara veche

doar o reclamă –

Ia-mă cu tine!

Delicateţea petalelor nu este însă doar o graţie debilă, există înscrisă în structura lor o anume dificultate asumată, un gen de supleţe a harului efemeridelor. Poate asta este şi revanşa naturii neglijate asupra vanităţii ştiinţei umane: Privind pe geam – / savantul descoperă / zborul buburuzei. Ce este oare înscris pe aceste petale? Ce taine care nu pot fi descoperite în laborator?

Gesturi de candoare invincibilă: fetiţa infirmă / dă şi ea fuga / după porumbei, tensiunea unei surprize care nu se destinde decît printr-o bruscă şi paradoxală transfigurare: un fluture pe covor - / căţeii de pluş / gata să latre, aşteptări care aşteaptă un tainic semn de plecare: aeroport - / gata să-şi ia zborul / păpădiile sau chiar momente în care o simplă adiere reuşeşte să schimbe zodia: vîntul întoarce pe furiş / o filă din cartea / ursitoarei.

Dacă ştii cum să-ţi găseşti aşezarea cea bună, totul poate deveni dintr-o dată, fără să-şi piardă în niciun fel firescul, de-a dreptul fabulos: cum stau pe prispă - / îmi odihnesc mîinile / pe Carul Mare. Dar pentru asta trebuie să ai în tine acea perspectivă a unui spirit şugubăţ, care vede în faptele lumii o mulţime de şotii (din cele mai serioase):

Stîlp de telegraf –

un păianjen încurcă

circuitele

Şi azi amicii

pun ţara la cale –

sîsîit de sifon

Cu un mic surîs, poţi scăpa şi de marile angoase: beţivu-i vesel - / venind spre casă / a găsit altă minciună. Şi, într-un fel, cu un zîmbet empatic, poţi înţelege totul: pe balega uscată / doi cărăbuşi - / iubirea n-are margini! Şi-ţi poţi lua, simbolic, şi revanşa: ajuns acasă / beţivul îşi bate soţia / ...ce vis ciudat!

Cîteodată însă te copleşesc contrastele irecuperabile:

Primul fulg –

se-aşează

pe mîna zbîrcită

Parfumul

florilor de tei –

azi ceai de tuse

şi atunci te trezeşti ca tot ţăranul ocărînd:

Acolo pe deal -

românul înjură boii

şi Tranziţia

Căci, fie ea această schimbare actuală care tot bate pasul pe loc, fie scurgerea implacabilă şi degradantă a timpului, tranziţia erodează şi tot ce ne-ar fi plăcut să rămînă un pic mai stabil.

În ciuda selecţiei severe, volumul rămîne unul memorabil, fără de care haiku-ul românesc ar fi mai sărac. Memorabil pentru că multe dintre poeme ţi se întipăresc în minte şi în suflet fără niciun exerciţiu mnemonic.

* E plin de petale paharul uitat..., antologie de autor, Editura NAPOCA STAR, 2011

** Plachete: Beţivul (senryu), 1998, Pânza de păianjen, 1999, Cînd singurătatea, 2000

În colaborare: Pescăruşii se înalţă cu valul (rengay cu Dan Doman), 2000, Adieri în arhipelag (cu B.I. Pascu şi Radu Patrichi), 2001, Pe acelaşi val (renga cu Bogdan I. Pascu), 2002, Rengay cu prietenii, 2004

Două volume colective de haiku

2011-07-19T13:22:00.000-07:00

În acest an au apărut, la Editura Grinta din Cluj-Napoca, două volume de haiku. Ele vin să completeze seria începută cu Primul cocor care a apărut în urma primului an de concurs săptămânal de haiku organizat de unii membri pasionaţi de acest gen de poezie.

Cele două volume, intitulate Dimineţile cocorilor şi Ţipăt de cocor, au fost editate de Dan Norea şi Corneliu Traian Atanasiu.

În cuvântul introductiv, Corneliu Traian Atanasiu precizează: „Anul trecut, încheiam acest cuvînt preliminar cu urarea de a repeta an de an editarea unui volum colectiv al celor care participă săptămînă de săptămînă la concursul Romanian Haiku. Iată că al doilea an aduce şi al doilea volum.

Componenţa grupului s-a modificat, o parte din cei vechi, din motive diverse, s-au îndepărtat de grup, alţii noi s-au ivit şi s-au afirmat între timp. Important este faptul că grupul funcţionează în continuare şi nucleului dur, format din Valeria Tamaş, Dan Norea şi Livia Ciupav, care-l administrează, i s-au adăugat încă doi membri, Manuela Dragomirescu şi Petru-Ioan Gârda, care colaborează cu ceilalţi pentru buna desfăşurare a concursului.”

Dan Norea are „Încă un cuvinţel”, din care spicuim:

„Reiau precizările de la primul volum - acesta nu este o antologie, ci un volum colectiv. O antologie presupune o selecţie a unei persoane avizate, deci un standard de calitate a poemelor, pe care nu suntem convinşi că l-am atins. În schimb, titulatura de volum colectiv se potriveşte mai bine decât vă puteţi imagina. Structura volumului a fost stabilită în colectiv, munca a fost executată în colectiv, până şi titlul a fost votat în colectiv, din câteva zeci de variante.

Totuşi, trebuie menţionat colectivul de coordonare a concursului săptămânal, care a colaborat la pregătirea acestui volum: Livia Ciupav, Manuela Dragomirescu, Valeria Tamaş, Petru-Ioan Gârda şi Dan Norea. Alături de ei au avut contribuţii active Ioana Dinescu şi Corneliu Traian Atanasiu. La urmă, dar nu mai puţin important, trebuie evidenţiat aportul decisiv al doamnei Constanţa Erca, autoarea coperţii şi a graficei interioare, pe care o declarăm pe această cale membru de onoare al grupului Romanian Haiku.”

Cele două cărţi au structuri echivalente. După cele două cuvinte introductive, urmează generalităţi despre concurs, regulamentul concursului, poemele premiate în concursul din anul respectiv şi poeme ale membrilor grupului, fiecare fiind prezentat în câteva fraze şi fiecare are o fotografie.

În volumul „Dimineţile cocorilor” semnează haiku-uri următorii poeţi: Corneliu Traian Atanasiu, Corneliu Beldiman, Ana Bezem, Sorin Toma Boc, Doina Bogdan Wurm, Oana Bold, Livia Ciupav, Ioana Dinescu, Manuela Dragomirescu, Genovel-Florentin Frăţilă, Petru-Ioan Gârda, Radu Ignătescu, Margareta Ildiko Juverdeanu, Djamal Mahmoud, Ioan Marinescu-Puiu, Dan Norea, Virginia Popescu, Julia Ralia, Ion Răşinaru, Valeria Tamaş, Mariana Tănase, Maria Tirenescu şi Monica Trif.

Volumul „Ţipăt de cocor” are o parte din autorii celorlalte volume: Corneliu Traian Atanasiu, Corneliu Beldiman, Ana Bezem, Sorin Toma Boc, Doina Bogdan Wurm, Livia Ciupav, Manuela Dragomirescu, Petru-Ioan Gârda, Radu Ignătescu, Margareta Ildiko Juverdeanu, Dan Norea, Virginia Popescu, Julia Ralia, Ion Răşinaru, Valeria Tamaş, Maria Tirenescu, dar şi nume noi: Patricia Lidia, Cornel C. Costea, Maria Doina Leonte, Sorin Micuţiu, Cristina Monica Moldoveanu, Elena Păduraru şi Elena Ana Urma.

Beţia cu nectar

2011-05-11T05:03:00.000-07:00

La editura EIKON din Cluj, a apărut volumul Victoriei Fătu Nalaţiu intitulat Beţia cu nectar. Într-un format apropiat de un album de artă, sînt adunate laolaltă poeme haiku, poeme într-un vers şi senryu, alături de reproduceri din picturile autoarei.

Împărţită în opt capitole, cartea se apropie de felul în care sînt grupate tradiţional haiku-urile unui volum prin prezenţa cîntecelor celor patru anotimpuri, la care însă adaugă şi cîte un capitol iubirii, tinereţii, tărîmului alunecos (al timpului) şi plugarilor. Cele o sută de pagini sînt ilustrate cu cîteva sărbători: Sărbătoarea Paştelui, Sărbătoarea Rusaliilor, Sărbătoarea Crucii, Sărbătoarea Crăciunului, precum şi cu alte trei reproduceri ale pînzelor autoarei: Oglinzile tinereţii, Tărîm alunecos, Plugarii.

Textele sînt traduse şi în limba engleză, iar titlurile capitolelor şi ale reproducerilor şi în limba japoneză.

Volumul poate fi răsfoit şi în BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI:

http://tinyurl.com/3g3c3to

Radu Patrichi - Umbra unei frunze

2011-04-20T22:32:00.000-07:00

O rătăcire plină de rost

Corneliu Traian Atanasiu

Pentru fiecare anotimp, autorul alege ca motto un poem al lui Issa. Nu este desigur o opţiune lipsită de semnificaţie. Îl atrage spre clasicul nipon o înclinare comună spre simplitate, spre mărturisirea lipsită de orice accente patetice sau efecte preţioase, spre dispoziţia mereu receptivă faţă de fiinţele mărunte şi umile ale acestei lumi. Ca şi Issa, Radu Patrichi cultivă, fără vreo teamă de a fi mereu în preajma clişeului, o autenticitate a naturaleţii dialogului spontan cu făpturile acestei lumi, cu ceea ce ele închipuie firesc pentru tot omul.

Colocvii cordiale

Dialoghează uneori, la nesfîrşit, cu necuvîntătoarele într-un limbaj de dincolo de cuvinte. Nu se sfieşte să le considere parteneri demni de conversaţie.

Alături pe crenguţă,

scatiul are atâtea

de povestit

La balustrada falezei,

de vorbă cu pescăruşul

de pe piatră

Pe digul de larg,

discuţie îndelungată

cu un vrăbioi

Soarele în apus –

femeia vorbeşte cu florile

pe balcon

Dialogul nu este însă, cum s-ar putea crede, unul mereu facil şi înduioşător, iar, uneori, nu-i nici măcar cordial. Căci micile fiinţe au grijile şi treburile lor şi-şi văd de ele fără menajamente şi politeţuri de prisos.

De lângă mal

răţuşca şi-a luat zborul –

n-a stat la vorbă

Degeaba vorbesc cu ea –

în vârful pomului

cioara tot cârâie

Chiar dacă are darul cuvîntului, autorul nu abuzează de el. Impresia de lejeritate a notaţiei pe care o simţi citind poemele lui Radu Patrichi face ca ele să-ţi pară, cînd nu sînt acele discuţii mute cu lucrurile şi fiinţele nevorbitoare, doar o şuetă familiară a autorului cu sine însuşi. Şi aşa şi este. Nici cuvintele, nici construcţia poemelor nu opun nicio rezistenţă citirii fireşti şi fluente a textelor. Fapte la limita banalităţii sînt prinse din cîteva tuşe pe albul hîrtiei. Poate o vagă tresărire subliniată cu un semn de exclamaţie sau nici atît, pentru că micul palpit se ascunde, înainte de a-şi adjudeca vreun semn manifest, în sfiala unei cordiale ironii. Cordul stă tot timpul sub surdina aspiraţiei imperioase de a fi una cu făpturile acestei lumi: “Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte”.

Jurnalul unui hoinar

Poemele pe care le însemnează din mers par a fi doar file din jurnalul unui hoinar. Nu-i de mirare că, după o lungă plimbare, se va întoarce uneori „bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei”. Că, alteori, „vântul duce mării / foiţa cu haiku”. Între hoinăreală şi scris, între peregrinarea autorului şi viaţa ambientului există deja o simbioză şi umbletul său, uneori aparent vinovat, e integrat firesc în lanţul trofic local:

Căutând haiku-ul

scris pe un mesteacăn,

am călcat un melc

Melcul călcat –

musca se bucură

de-o masă bună

Odihnă în parc –

pe foaia cu haiku-uri

cade o frunză

Simbioză, pentru că şi autorul se nutreşte, de pildă, din alegoria cîinelui: „Ziua haihui – / dar noaptea câinele stă / în casa părăsită”. De cine-i părăsită oare casa? De duhul lumii prezent doar dincolo de ziduri unde vocaţia îl îmbie la o necontenită rătăcire. Rătăcitorul nu este însă nicidecum un rătăcit. Hoinăreala şi pribegia lui sînt căutătoare şi pline de bucurie.

Doar pe străduţe,

să descopăr curţile

cu ghiocei

Mai sunt bucurii –

pe coastă micul salcâm

gata să-nflorească

La blocul vecin

e mare bucurie –

a-nflorit liliacul

Alee pe lângă bloc –

duce direct

spre câmpul însorit

Şi nici nu se pierde, ci, regăsindu-se mereu acolo unde nici nu se aştepta, se împlineşte. Umbletul său e mereu plin de rost. Rătăcind, el întinde un fir de beteală, armează cuprinsul, leagă ţinutul într-o reţea de paşi îndrăgostiţi. El ajunge mereu unde îl aşteptau dintotdeauna, răbdător, lucruri pline de tîlc şi de taină. Rătăcirea este doar un traseu iniţiatic, o strategie a întîlnirilor miraculoase şi revelatoare.

Primul trandafir

cu o boabă de rouă –

este Dumnezeu

Soare-n asfinţit –

peste pădurea bătrână

toaca de la schit

În pom un tril nou –

prin geamul deschis slujba

de-nmormântare

Casă dărâmată –

a rămas doar portiţa

şi cutia de scrisori

Pilde în imagini

Dacă e cumva poet, nu ştie prea bine şi nu asta contează, dacă e moralist, este neostentativ, asemenea micilor fiinţe a căror pildă vie o resimte şi o încorporează spontan într-o imagine şi nu într-o sentinţă. Iată, abia transfigurate, cîteva gesturi de tandreţe, pilde de discreţie şi simplitate, de comuniune firească între făpturile lumii:

Vrăbiile falezei –

arbustul s-a aplecat

primind tot stolul

Seara la terasă –

lângă halbă castanul

îmi pune o floare

Mulţumind pentru masă,

câinele îşi lipeşte

capul de piciorul meu

Noiembrie cald –

lângă mine pe-o piatră

libelula

Iată şi gesturi de candoare care revarsă un preaplin de generozitate sau de autonomie a bucuriei:

Ieşit pe portiţă,

câinele împarte bucuria

la trecători

De pe plajă,

îi dă telefon

să asculte marea

Căţeluşă bucuroasă –

a găsit doi papuci

pentru joacă

Pe străduţă,

la casa părăsită

au înflorit crinii

Iată pilde de neaşteptată bună-cuviinţă sau de însoţire decentă, fără pretenţii:

La vasul cu apă,

câinele aşteaptă

să bea vrabia

Întâi ne-am privit -

şi apoi şopârla

trece-ncet cărarea

Plimbare-n parc –

pe cărarea de alături

păşeşte agale o cioară

Singur la plimbare,

dar m-am întors acasă

cu ploaia

Există în natură şi-n lume o firească îngăduinţă: „Despărţiţi de gard / fiecare-n treaba lui – / eu şi un cioroi”. Există o compensaţie: „Ferestre-alăturate / una cu multe flori / alta cu o fată” şi o contaminare: “Pe promenadă / bucuroşi de întâlnire, / şi câinii şi stăpânii”, dar mai ales o continuitate de gesturi şi intenţii care fac din lume o comunitate de fiinţe asemenea: „Îi dau un deget – / pisoiul torcând / se mângâie cu el”-

Şi, în modul cel mai firesc, poţi primi îndrumare de la măruntele făpturi: „Sărind, ciripind, / vrabia îmi arată / cărarea”, poţi adopta răbdătoarea lor indiferenţă: „De ce să mă grăbesc? / dincolo de gardul verde / cântă doi greieri”, te poţi molipsi de maiestuoasa trenare a vremii: „Ce zi de toamnă – / la ce să mă grăbesc / spre casă?” sau de lentoarea solemnă a astrului zilei: „Fără grabă, / la fel ca şi soarele / ce-apune peste lac”.

Discreţia rătăcitorului

Rareori, autorul îşi permite să-şi exprime vreo îngrijorare faţă de o lume care are echilibrul ei suveran: „Vânt şi zăpadă – / unde s-au adăpostit / vrăbiuţele?”, să facă vreo apreciere comparativă: „Plimbare pe alee – / o frunză uscată / mai grăbită ca mine” sau să corecteze un ritm prea alert: „Am prins frunza grăbită – / o aşez uşor / pe gardul verde”. Asta pentru că e conştient că intervenţia sa ar putea deregla bunul mers al lumii: „Tril de ciocârlie – / căutând-o / cu privirea / se împiedică”.

La fel de conştient (în unele încercări spunînd-o chiar prea tezist: „Plimbare în parc – / fiecare vorbind / la mobil” sau cu o anume grandomanie candid jucată: „Singur – / pe faleză ninge / doar pentru mine”) este de faptul că majoritatea oamenilor au pierdut contactul cu lumea miraculoasă de alături de ei: „Ninge liniştit / pe-aleea luminată – / minune pentru nimeni”, că nu mai simt comuniunea cu ea şi nu mai primesc zilnicul salut de la mesagerii ei:

Zborul pescăruşului

deasupra şalupei –

salut frăţesc

Picături de ploaie

bat în fereastră –

salutul dimineţii

Rostul rătăcirii este prin urmare familiarizarea cu o lume aparte, alta decît cea în care trăim de obicei (mai curînd constrînşi, puţin rutinier, puţin din teama de a nu fi luaţi la ochi): „Plimbare / pe-acelaşi drum unde ştiu / fiecare fir de iarbă”. Înfruntînd totodată riscul de a fi izolaţi şi a părea că ne ascundem de ceilalţi: „Lângă lacul îngheţat, / ascunsă de boscheţi / face gimnastică”, de a fi suspecţi chiar şi în ochii cîinilor: „Satul de vacanţă pustiu – / doar un câine se uită / mirat la mine”. Aşa cum, cu nedisimulată ironie, se vede pe sine chiar şi autorul: „Pe vremea asta / pe faleză încă unul – / nu e nebun, e beat”.

Rătăcirea te poate face să savurezi impenitent, ca un adevărat nabab, micile bucurii, fie ele ale înserării sau ale vîrstei înaintate: „Deja seară – / bătrânul la palatul lui / de la mansardă”, opoziţia de prestigiu fiind anulată de o dispoziţie generoasă. Să aspiri la alte însemne mai fragile şi mai austere: „Decoraţie – / pe rever chiciura / căzută din pom”. Dar mai ales să înveţi de la stihii ce este ascultarea: „Singur pe cărare, / ascultă câte-i spune / tăcerea muntelui”. Şi, poate, smerenia: „Cu ochii închişi / ascult toaca de seară - / şi greierii tac”. Să devii o salcie printre sălcii pentru a pătrunde tîlcul oglindirii: „Clipe de linişte – / sălcii bătrâne pe mal / sălcii bătrâne în apă”. Să afli, privind cerul, cumpănirea lucrurilor şi a gîndurilor: „Pe cerul apusului / doar doi nori: / unul alb, unul negru”. Şi toate acestea, doar văzîndu-le pur şi simplu.

Umorul ca surdină

În majoritatea poemelor din volum, ca şi în cele de mai sus, există, aşa cum stă bine unui haiku, un grăunte abia perceptibil de ironie. Cînd, ca un laconic bilanţ, autorul spune: „Am răvăşit degeaba / frunzele din parc – / nici o cărare”, nu trebuie să-l credem dezamăgit, acest „degeaba” este, exprimat cu umor, mai curînd un motiv de glorie, un crez, o declaraţie programatică.

Şi invers, gluma ascunde discret o lamentare pe care autorul se fereşte s-o exhibe: „Reamenajare – / din cameră au dispărut / glastrele cu flori” – înţelegem că a dispărut mai întîi persoana care îndrăgea florile. Despre spitalizare, eludînd partea neplăcută a stagiului, preferă să se exprime la fel de evaziv-ironic: „Chiar şi pisica / m-a vizitat la spital, / într-un vis frumos”. Despre mizerie, gîndind pozitiv, remarcă: „Casă de ţigani – / pe acoperiş creşte / vesel un salcâm”.

Radu Patrichi este însă un umorist veritabil şi excelează în senryu. Jocurile de cuvinte, abil mînuite, fac situaţiile, doar virtual comice, să devină cu adevărat hazlii:

”Nu intraţi, câine rău!”

pe scară-n faţa uşii

un motan roşu

Curtea bisericii –

pe iarbă vaca domnului

şi calul popii

La geamul spart

paingul paznic -

nu trece nici musca

Nici situaţiile nu sînt lipsite de valenţe ridicole. Important este să ai ochiul versat şi să nu-ţi scape momentul cînd scena îşi mărturiseşte singură taina:

Unitate militară –

la poartă escadrila

de libelule

Aşezat pe bancă

bătrânul a adormit –

bastonul veghează

Uneori, ca în fabule, animalele mărturisesc mai abitir meteahna umană: „Revelion la TV – / pisica abia mai ţine / ochii deschişi” - de ce s-or plictisi oamenii cînd pot să tragă mereu încă un somn binefăcător! Alteori, demascarea vine prin viu grai: „Un mort pe stradă – / invidioasa de pe trotuar: / A scăpat de necazuri!” Dar cea mai caraghioasă postură este aceea în care omul şi animalul îşi dispută acelaşi rol:

Nu înţeleg

cine e în lesă

câinele sau bătrânul?

Veteran al haiku-ului românesc, Radu Patrichi este abia la al doilea volum. Şi pe acesta s-a hotărît să-l selecteze cu greu din miile de încercări pe care le-a strîns pe filele pe care nu i le-a răpit marea. Dacă a crezut cumva că a găsit în haiku un sprijin ferm în viaţă, acest lucru se adevereşte, dar numai aşa cum spune într-un poem de excepţie:

Privesc lacul

sprijinit de plop –

şi el tremură-n vânt

Sprijinul rămîne doar un fel de îmbrăţişare empatică. Plopul, campion al rectitudinii, al altitudinii şi al stabilităţii, răspunde celui ce se sprijină de el ca să obţină echilibru doar printr-o înfiorată solidaritate. Pe cît de vibrantă tot pe-atît de cutremurată. Menţiunea şi el nu este neapărat semnul unei decepţii ci al unei bruşte îngrijorări faţă de tremurul plopului cu care dintr-o dată te simţi înrudit prin soartă.

- Lumina din oglindă - Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan

2011-01-30T03:34:00.000-08:00

În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

ANTOLOGIA DE HAIBUN “FIICA STELELOR”

2011-01-08T00:36:00.000-08:00

Doamna Cornelia Atanasiu a avut ideia întocmirii unei antologii de haibun care să aibă în centru femeia în diverse ipostaze: mamă, iubită, soră, colegă, eroină etc. La chemarea domniei sale au răspuns 19 autori: Cornelia Atanasiu, Nicolae Atanasiu, Jules Cohn Botea, Ana Udrea, Utta Siegrid König, Dumitru Radu, Marga Dumitrescu Frasinu, Cornelia Dan Negrea, Cristina Rusu, Letiţia Lucia Iubu, Adina Enăchescu, Marius Chelaru, Angela Stejereanu, Maria Adam, Florin Grigoriu, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, Victoria Fătu-Nalaţiu, Alexandru Pătrulescu, şi aşa s-a materializat “Fiica stelelor” - haibun din album , Editura ATAR, Bucureşti, 2009.

Cartea este deosebită. Fiecare din cei 19 autori are stilul său. Unii respectă mai mult regulile liricii japoneze de imortalizare a clipei de graţie ca doamna Ana Udrea în “Floarea – soarelui” şi “Anotimpul copilăriei” în care surprinde transformarea naturii în cele patru anotimpuri sau “Râul cu patru feţe”, “Capriciile verii” de Cornelia Dan Negrea, “Pe munte” de Adina Enăchescu ş.a.

Evocarea mamei în cuvinte duioase pline de sensibilitate de către Utta Siegrid König în “Clipa unei vieţi” : “Zori cu rouă / şi parfum de toporaşi - / Mama nicăeri”, sau amintirile şi figurile luminoase din copilărie, or fetiţa înger-flutur, Christianchen. Chipul luminos şi cald al mamei apare şi la mai tânăra Cristina Rusu în haibunul “Violet”, “Un cer violet / peste satul în cruce - /lângă pruni, mama”; ca şi în haibunul meu “Crestele Balcanilor” sau evocarea unei tinere mame alături de cei doi copii în “Icoană vie” a Laurei Văceanu. “Un pom, o istorie” este un adevărat poem închinat dudului de către doamna Marga Dumitrescu Frasinu.

Alte haibunuri au şi un fir epic mergând mai mult spre proza scurtă. “Femeia plecată de acasă” a doamnei Cornelia Atanasiu reuşeşte în trei pagini să redea întreaga “epocă de aur” trăită de noi în cei peste 40 de ani de comunism. La fel “Şantierul Tineretului de la Salva Vişeu”, “Cu barca prin Deltă” ale lui Jules Cohn Botea, ca şi evocarea eroinei Ecaterina Teodoroiu şi a Reginei Maria în următoarele două.

Foarte frumoase şi cele două haibunuri ale domnului Nicolae Atanasiu cu amintirile din călătoria din Ţara Soarelui Răsare. Impresionant cel ce evocă pe micuţa Sadako Sasaki simbol al victimelor de la Hiroshima.

Amintirile din timpul şi imediat după război sunt redate sugestiv de către Angela Stejereanu, şi o comemorare aparte face Maria Adam poetului Mihai Eminescu.

Am amintit câteva, dar de fapt, toate sunt excepţionale. Valoarea şi frumuseţea lor merită o analiză specială făcută fiecărui haibun şi autor în parte de către cei ce ştiu mai multe în acest domeniu.

LETIŢIA IUBU

Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone

2010-11-21T08:58:00.000-08:00

O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!

M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.

Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.

Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.

Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional.

Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.

Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

Apus de soare…/ Coucher de soleil…

2010-10-28T13:22:00.000-07:00

Pe coperta a IV-a scrie:
Titlul acestei antologii, Apus de soare, şi-a găsit ecoul în poemul haiku de aici:
Apus de soare –
la plecare umbra ta
ar mai rămâne

Le titre de cette anthologie, Coucher de soleil, trouva son echo dans le poeme haiku que voici:
Coucher de soleil –
au départ ton ombre
voudrait encore rester

La Editura Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti, a apărut în aceste zile Antologia de haiku intitulată Apus de soare…/ Coucher de soleil… Antologator este Valentin Nicoliţov, preşedintele Societăţii Române de Haiku din Bucureşti din 2009, redactorul şef al revistei HAIKU.

Antologatorul le mulţumeşte tuturor celor care au contribuit benevol la realizarea acestei cărţi :
- autorilor (români şi francezi) ;
- traducătorior şi în mod special doamnelor Virginia Popescu (România) şi Nicole Pottier (Franţa).

Coperta este realizată de Florin Maximiuc.

Cartea are un Motto:
„Poemul meu nu este poem. Când veţi înţelege că poemul meu nu e un poem vom putea vorbi despre poezie.”
Ryokan (1758-1831)

Prefaţa cărţii este semnată de Valentin Nicoliţov. Spicuim:

„Ca şi poemul într-un vers din România, poemul haiku este unul dintre cele mai mici poeme care există, o simplă frază cu şaptesprezece silabe suspendate într-un colţ de spaţiu şi timp.”

„Este un poem foarte scurt, un tristih format de obicei în 17 silabe (5/7/5). Conţine o referinţă la natură (kigo), la o realitate independentă de sentimentul uman, şi o cezură, după primul sau al doilea vers.”

„Poezia în general nu este un simplu joc al minţii. A citi şi a scrie haiku înseamnă a descoperi o altă concepţie despre poezie. Poemul haiku mai ales, sub calmul său aparent, reflectă drame sufleteşti reale. Poemul haiku solicită imaginaţia fiecărui cititor, invită la reflecţie realizând zone de interferenţă între diferite genuri de poezie. Precis, subtil,fără nici un artificiu literar, el evită procedeele obişnuite, cum ar fi rima şi metafora.”

Poetul face o scurtă trecere prin etapele pe care le-a parcurs haiku-ul din Japonia până în prezent, precum şi la noi în ţară.

„În martie 2010, Revista Haiku a sărbătorit 20 de ani de la prima sa apariţie. În jurul Societăţii Române de Haiku şi al Revistei Haiku se desfăşoară activităţi importante: concursuri anuale internaţionale de haiku ( în 2010 a avut loc a şaptea ediţie), expoziţii de foto-haiku, lansări de noi cărţi de haiku şi antologii, cenacluri. Cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Revistei Haiku sunt editate Antologia română de haiku – 20 de ani de haiku – Când greierii tac… şi Antologia româno-franceză de haiku – Apus de soare, bilingvă, cea din faţa dumneavoastră, două evenimente editoriale remarcabile pentru mişcarea română de haiku.”

„Datorită ediţiei bilingve, Antologia româno-franceză de haiku ne permite să observăm apropierea culturală dintre România şi Franţa şi, de asemenea, să constatăm faptul că poemul haiku a fost adoptat de culturile română şi franceză într-o manieră asemănătoare.”

„Pentru a realiza această antologie bilingvă au fost făcute apeluri haijinilor români şi francezi prin intermediul Revistei Haiku (în România), al Revistelor Gong şi Ploc! (în Franţa). Au răspuns 64 de autori care au trimis 384 poeme haiku.”

Autorii sunt prezentaţi în ordine alfabetică. Sunt autori care scriu haiku de mai mulţi ani.

„Cu ocazia lansării acestei Antologii româno-franceze de haiku permiteţi-mi să felicit pe toţi poeţii participanţi!

Valentin Nicoliţov
Preşedinte al Societăţii Române de haiku
e-mail: valentin.nicolitov@yahoo.fr
Bucureşti, octombrie 2010”

Sunt prezenţi, cu câte 6 haiku-uri, în limbile română şi franceză, următorii autori:

Jean Louis d’Abrigeon, Maria Adam, David Alexandru, Jean Antonini, George Bădărău, Jules Cohn Botea, Brigitte Briatte, Valentin Busuioc, Marise Chaday, Marius Chelaru, Dominique Chipot, Michèle Chrétien, Şerban Codrin, Magdalena Dale, Iulian Dămăcuş, Clara Delhaye, Marie-Hélène Depauw, Diane Descôteaux, Dan Doman, Huguette Ducharme, Michel Duflo, Anastasia Dumitru, Danièle Duteil, Véronique Dutreix, Patrik Druart, Adina Enăchescu, Patrik Fetu, Damien Gabriels, Martin Gabriel, Simone Gabriel, Jean Gualbert, Lucien Guignabel, Nicolas Grenier, Florin Grigoriu, Vali Iancu, Letiţia Iubu, Alain Kervern, Utta Siegrid König, Sophie Leblanc-Chevalier, Djamal Mahmoud, Paul de Maricourt, Ioan Marinescu, Vasile Moldovan, Teodora Moţet, Ecaterina Neagoe, Valentin Nicoliţov, Dan Norea, Lydia Padellec, Anna Pakulska Tadjuideen, Radu Patrichi, Virginia Popescu, Jaques Poullaouec, Catherine Rigutto, Christophe Rou, Paula Romanescu, Dumitru Roşu, Patrik Somprou, Constantin Stroe, Maria Tirenescu, Marian Nicolae Tomi, Ştefan G. Theodoru, Ion Untaru, Ţicu Valer şi Laura Văceanu.

Fiecare autor prezent în antologie are câte o scurtă biografie din care putem afla unde trăieşte, ce a publicat, ce premii a obţinut.

Câteva exemple, ca provocare:

Neînţelegere –
Pe două roţi, omul cu butelii
Cât pe ce să ajungă la zei

Incompréhension –
le livreur de gaz en deux roues
a failli rejoindre ses dieux

Jean Louis d’Abrigeon
Franţa
*
Câinele
târând un papuc –
îi mai trebuie trei

Maria Adam
*
Umbra pinului
şi a călătorului –
între ei nimic

David Alexandru
*
Frig năpraznic
amândoi îşi vâră mâna
în buzunarul ei

Grand froid
ils mettent tous les deux leur main
dans sa poche

Jean Antonini
Franţa
*
Casă la ţară –
prin acoperişul spart
răsare luna

George Bădărău
*
Zâmbetul orbului –
în cutia cu monede
câteva frunze

Valentin Busuioc
*
În camera mea
între cărţi doar eu şi praful –
seară de iarnă

Marius Chelaru
*
Deja o furnică
pe caietul
din copilărie

Déja une fourmi
sur le cahier
dans mon enfance

Dominique Chipot
Franţa
*
Cea dintâi noapte.
Mireasa izgoneşte
crinii din casă

Şerban Codrin
*
Afară-i viscol –
pe fundul ceştii de ceai
desen japonez

Magdalena Dale
*
Optzeci şi unul de ani –
cu coşul de fragi
se întoarce de la câmp

Quatre-vingt-un ans –
avec son panier de fraises
s’en revient des champs

Diane Descôteaux
Canada
*
Haltă uitată –
în literele ruginite
cuiburi de vrăbii

Dan Doman
*
Soarele
prizonier
într-o coacăză

Le soleil
emprisonné
dans une groseille

Véronique Dutreix
*
În amurg –
saltul suplu al pisicii
pe acoperişul garajului

Tombée du jour –
le bond souple du chat
sur le toit du garage

Damien Gabriels
*
Gard de cimitir –
florile salcâmului
între două lumi

Florin Grigoriu
*
Nici ţipenie –
doar eu şi albinele şi eu
la cules de soc

Vali Iancu
*
Citind scrisoarea
în ochii mamei sclipesc
lumini şi umbre

Vasile Moldovan
*
Curăţenie –
pe masa bunicului
ultimii ochelari

Valentin Nicoliţov
*
Flori de hârtie –
caprele groparului
nefericite

Dan Norea
*
În noaptea albă
îmi dau singur palme –
un ţânţar flămând

Radu Patrichi
*
Ploaie de stele –
pentru cerşetorul orb
doar întuneric

Virginia Popescu
*
Ieşită de la coafor
ea-şi priveşte imaginea
în toate vitrinele

Sortie de chez le coiffeur
elle guette son reflet
dans toutes les vitre

Christophe Rohu
Franţa
*
Cuibul de barză
şi casa bunicii –
ambele goale

Constantin Stroe
*
Tac şi dulăii –
lângă crucea bătrână
concert de greieri

Marian Nicolae Tomi
*
La geamul casei,
pescarul trist şi-un peşte
uscat din toamnă

Laura Văceanu

ROMANI LA FESTIVALUL DE LA PECS

2010-10-09T01:25:00.000-07:00

La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.

Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ).

Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ).

Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).

Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).

Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).

În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).

Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).

Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).

Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.

World Haiku Festival Pecs, 2010.

George Bădărău

CÎND GREIERII TAC - ANTOLOGIE DE HAIKU

2010-09-05T00:38:00.000-07:00

Valentin Nicoliţov este autorul unei antologii reprezentative de haiku, antologând texte din ultimele două decenii.

Într-un Cuvânt înainte, se fac precizări cu privire la aceste minunate bijuterii lirice, sub aspect compoziţional şi estetic, sunt reliefate criteriile care au stat la baza selecţiei şi sursele. Antologia cuprinde 147 de scriitori români, în ordine alfabetică, cu texte alese din manuscrise, reviste de specialitate, alte antologii. În selectarea poemelor s-a ţinut cont, în special, de autenticitate.

Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).

O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).

Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).

Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).

Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).

Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).

Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).

Într-un alt haiku, poetul contemplă frontiera dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi moarte, sugerată de starea confuză de crepuscul ( amurgul ). Temporalitatea este exprimată printr-o sintagmă nominală simplă, directă, expresivă. În partea a doua a textului, se conturează ideea dedublării, a despărţirii materiei de umbră, înţeleasă ca proiecţie spirituală. La o primă lectură, micropoemul pare a fi un sfârşit de idilă romantică: '' Apus de soare- / la plecare umbra ta / ar mai rămâne '' ( Valentin Nicoliţov).

Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).

Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ).

Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).

În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ).

Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).

Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).

În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ).

Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).

O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).

Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.

Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

VASILE MOLDOVAN - ÎNTR-O ZI DE VARĂ

2010-08-13T07:07:00.000-07:00

Această recenzie ar putea avea subtitlul: '' O zi şi o noapte din viaţa unui haijin '', cuprinzând secvenţe reflexiv-picturale, încărcate de emoţie şi muzicalitate. Autorul a organizat antologia de haiku-uri în douăzeci şi patru de secţiuni, cu titluri semnificative, de la '' Răsărit de lună '' la '' Ora stingerii '', intersectând unităţile temporale cu cele metaforice, armonioase, senzoriale, pline de voluptate.

În câteva micropoeme apare motivul lunii ca obiect astral, în metafore, personificări sau în asociere cu elemente ale sacrului. Un text reliefează inocenţa, alăturând imaginea terestră a unui copil, pierdut în contemplaţii şi imaginea selenară, decorativă. Pe de o parte, haiku-ul dezvoltă tema cunoaşterii, într-o mişcare ascensională, străbătând spaţiul cosmic spre lună ; pe de altă parte, poate fi interpretată ca o mişcare descendentă, o proiecţie selenară în geam, unde imaginea dobândeşte calităţi antropomorfe: '' Faţa unui copil / lipită de geam, / să vadă luna.''

Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''

În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.''

Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.

În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''

Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'

Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.

Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

Într-o zi de vară...

2010-07-28T12:30:00.000-07:00

Am primit recent cartea cu titlul „Într-o zi de vară...”, carte de haiku scrisă de poetul Vasile Moldovan. Cartea a apărut la Editura Verus din Bucureşti şi încape într-un plic A6.

Motto:

Privind la oameni
şi ascultând natura
... într-o zi de vară
♦
Loking at people
listening to Nature
... on a summer day

Poemele haiku, câte unul pe fiecare pagină, în limbile română şi engleză, sunt împărţite în 24 de capitole:

1. Răsărit de lună
2. Pe Calea Robilor
3. Pământ şi cer
4. Cântul privighetorii
5. La pescuit
6. Revărsat de zori
7. Stropi de rouă
8. Grădina de trandafiri
9. Iazul
10. Zmeul de hartie
11. Chemarea dragostei
12. Ciocârlia
13. Liniştea amiezii
14. Arşiţă
15. Piscuri de nori
16. Un fulger
17. Furtuna

18. Nisipurile de Aur
19. Clopotele de vecernie
20. Roiuri de ţânşari
21. În asfinţit
22. Serata
23. Ruga de seară
24.Ora stingerii

Fiecare capitol conţine 5 haiku-uri.
Câteva exemple:

Eclipsă de lună –
toate stelele devin
mai strălucitoare

Lunar eclipse –
all the stars become
much more brillant

Noi constelaţii
sub Calea Lactee –
câmpuri de maci

New constellations
under the Milky Way:
fields of poppies

La rădăcina
unui fir de iarbă
primul licurici

At the root
of a blade of grass
the first glow-worm

Dintr-odată
cântul privighetorii
sparge liniştea

All of a sudden
the first call of a nighttingale
breaks the silence

Miezul nopţii –
în cârligul undiţei
secera lunii

Watching hour –
the crescent hangs
in the first hook

Dimineaţă de vară –
trandafirul roşu adună
toţi fluturii albi

Summer morn –
a red rose gathers all
the white butterflies

Dansul miresei –
o petală de trandafir
strivită sub tocuri

Bride’s dance –
beneath her high heels
a crushed rose petal

Arşiţă –
în coşul florăresei
nicio albină

Dog’s Day –
in the flower girl’s basket
not one bee

La vamă –
soarele asfinţeşte
în altă ţară

At the customs house
the sun is setting
in anoter country

Colonelul Dan Gîju, redactorul şef al săptămânalului Observatorul militar, în numărul 35 al publicaţiei, scrie:

"Vasile Moldovan, Într-o zi de vară/On a summer day, haiku, Editura Verus, Bucureşti, 2010, 152 pag. Fost ziarist ani buni la Observatorul militar, dar şi la alte publicaţii ale armatei, după trecerea în rezervă, colonelul Vasile Moldovan continuă, cu cadenţă de metronom, publicarea plachetelor sale de haiku, domeniu în care este lider incontestabil nu doar printre creatorii militari, ci chiar în plan naţional. Fără alte comentarii, iată cel de-al 24-lea microciclu al cărţii, cel care încheie, simbolic, o zi, intitulat, fireşte, Ora stingerii/ Bedtime şi format din patru haiku-uri: Ora stingerii –/ perna mea din fulgi/ din nou singură// Poveste de dragoste/ fără de sfârşit.../ e ora stingerii// Pe neaşteptate/ lumină în odaie – / mamă alăptând// Un punct de sprijin/ pentru mânuţa pruncului –/ sânul mamei."

DANIEL LĂCĂTUŞ - PREŢ DE O CLIPĂ

2010-06-23T04:15:00.000-07:00

Aşa cum mi-am imaginat, Daniel Lăcătuş e o fire fără astâmpăr şi energia lui se consumă în texte lirice încărcate de melancolie. Noul volum, Preţ de o clipă, adună poeme în stil nipon, variate, strălucite, care atrag atenţia nu numai prin tehnică dar şi prin profunzimea construcţiei poematice.

Într-un haiku, poetul reliefează armonia cosmică, comuniunea om-natură, simplitatea, caracterul efemer al existenţei umane. Pe un ton declarativ,eul liric se autodefineşte folosind verbele existenţiale :'' sunt'' şi ''trăiesc'' : '' Sunt un simplu om-/ trăiesc în armonie / cu natura.'' În intimitatea camerei, două obiecte se impun prin atributele lor senzuale :fotoliul şi soba, în special atribute de natură termică. E o atmosferă contemplativă, lenevoasă, amintind de căminul lui Alecsandri, de combustiile interioare şi exterioare :'' În camera mea / fotoliul cald şi moale/ în sobă focul''.

Dar reveria este întreruptă de zgomote, imaginile auditive scot în evidenţă secvente terifiante, deşi sursa este una delicată, inocentă, chiar simpatică- şoriceii din spaţiul interior: ''Zgomote stranii / undeva în pivniţă / şoriceii rod''. Altădată, aceeaşi stranietate este surprinsă în grădină, cu motivaţii meteorologice, într-un joc diafan al picăturilor de rouă. Opoziţia între înfricoşător şi delicat amplifică starea de extaz: ''Sunete stranii / în spatele grădinii/ picuri de rouă ''. Poetul apelează, în mai multe rânduri, la teme simboliste, între care amurgul. O asemenea atmosferă crepusculară este surprinsă în spatele grădinii, în spaţiul exploziei florale, unde cromatica alb-negru are valoare decorativă şi existenţială. De astă dată privirea se opreşte asupra crinilor imperiali, care impresionează cu albeaţa lor în semiîntuneric : '' Apus de soare / în spatele grădinii / înfloriţii crini ''. Într-un alt micropoem, crinii sunt înlocuiţi de liliecii personificaţi şi efectele tind spre suferinţă. Lipsa de vizibilitate în '' pustia nopţii'' sugerează infinitul, orizontalitatea unui peisaj, abia bănuit : '' Către asfinţit / peste pustia nopţii / liliecii plâng.''

Tema preromantică a înserării este valorificată prin schiţarea unui cadru rustic, forestier, unde pădurea e un fel de axis mundi, iar liniştea este tulburată de urletul lupilor. În mod gradat este prezentată înfiorarea, de la starea de linişte la dezlănţuirea animalelor sălbatice, aflate în centru, în mijloc, aproape de esenţa silvană : '' Se lasă seara / în mijlocul pădurii / urlă câţiva lupi ''. Uneori, codrul adăposteşte păsări de noapte, undeva la mijloc, în centrul acela obsesiv, unde urletele ameninţătoare sunt înlocuite de zgomotul puştii. Poetul nu precizează dacă secvenţa lirică înfăţişează regimul nocturn sau diurn, dar totul se află sub semnul terifiantului : '' Păsări de noapte / în mijlocul pădurii / zgomotul puştii.'' Noaptea înseamnă tăcere adâncă, dar şi muzică, orfism, ritm secret al naturii. E un cântec tainic al unei ciocârlii, care impresionează prin vraja muzicii şi totodată prin înălţimea la care zboară, cucerind totul : '' Cântecul nopţii -/ În tăcerea tainică / o ciocârlie.''

De la simbolişti, poetul a împrumutat motivul oraşului pustiit, devorat de singurătate, cu un desen cenuşiu, fără urme umane, fără fâlfâitul aripilor. E un sentiment straniu, cu tristeţe bacoviană, un tragic al absenţei : '' Nimeni în oraş / toate străzile pustii / nici măcar păsări.'' Nu lipsesc din micropoeme parcul solitar şi ploile apăsătoare. Pentru a evidenţia părerile de rău, poetul asociază parcul solitar cu ritmul sumbru şi cadenţele ploii, cu monotonia, sfiala interioară, la modul bacovian. E un dans ameninţător în natura degradată, unde ploaia poate însemna lacrimi, suferinţă : '' Parcul solitar / în sumbrul ritm al ploii / regretele curg.''O altă temă urbană este cea a restaurantului, care aduce mai mult a tavernă, îmbâcsit de fum, dar cu predispoziţii cantabile. În lipsa naturii luxuriante, atmosfera are note artificiale, iar arta se rezumă la simple imitaţii : '' Fum de ţigară / imit o melodie / în restaurant.''

Dacă altadată, eul liric părea obsedat de centru, de mijloc, acum tinde spre periferia reprezentată de spatele grădinii; un spaţiu închis, incomod. Efectul estetic este reliefat de antiteza : floare veştedă- muguri vrăjiţi, de epitete adjectivale şi inversiuni, care semnifică ciclul vegetal, de la mortificare la renaştere : '' Veştedă-i floarea / în spatele grădinii / vrăjiţii muguri.'' Un prilej de meditaţie este oferit de floarea de cactus, care contrastează cu aspectul ţepos al plantei ; de aici sugestia de miracol, culminând cu senzualitatea oculară. Purificarea organelor de simţ înlesneşte o contemplare mai adâncă : '' Floare de Cactus / minune a naturii / îmi spală ochii.''

Aspectul torid, canicula atât de matinală, nu reuşesc să împiedice curgerea firească a timpului. În natură, bătaia orologiului este reprezentată de un cocoş, menit să anunţe ora prin cântec : '' Dimineţi de mai / sub soarele toropitor / cocoşul cântă.'' Dezlănţuirea intemperiilor are un farmec deosebit, fenomen pregătit de simboluri ale strălucirii ( licuricii ) şi înălţimii ( munţii ), până la revelarea gingăşiei mirificei brume. Licuricii au căpătat un atribut al planării, al zborului cosmic, sfidând formele telurice : '' Licurici în zbor / pe crestele munţilor / cea dintâi brumă.''

Daniel Lăcătuş s-a luat în serios, în privinţa poemelor de sorginte japoneză.

Daniel Lăcătuş, Preţ de o clipă, Editura A. T. U. , Sibiu, 2010.George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

"PASO DOBLE " DE ION UNTARU

2010-05-08T08:14:00.000-07:00

Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula '' Iepurele şi broasca ţestoasă'' evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : '' Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ''. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : '' Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ''.

Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. Un decor sumbru, făcut la repezeală cu o pensulă degradată, înfăţişează interferenţa dintre regnuri, asocierea umanului ( semnificând efemerul ) cu vegetalul aflat sub semnul eternului. Deşi bătrâna, adusă în prim-plan, poartă semnele victoriei, codrul rămâne neclintit, în veşnicia lui, iar speranţa, simbolizată de cocori va fi o atitudine banală :'' Dinspre pădure / bătrâna cu vreascuri/ cocorii ţipă''.

Mai apoi, poetul mută obiectivul de filmat din spaţiul rustic în cel urban, surprinzând melancolia parcului în deplină concordanţă cu vârsta a treia. Corespondenţa secretă bătrân - frunză uscată sugerează degradarea universală, timpul mort, autumnal, aproape un mister nedeclarat :'' Bătrân pe bancă / o frunză uscată / cade alături''.

Uneori, măsura timpului este sugerată prin analogie, de mecanisme defecte, dar şi de păsări -simbol, care mobilează interiorul căminului. Un cocoş preia funcţia ceasului în ton cu superstiţia, cu tradiţia românească : '' Ceasul s-a stricat / noaptea asta cocoşul / doarme în casă''.

Un alt haiku înfăţişează două planuri, care se intersectează în timp, relevând un decor in praesentia şi un mare spirit in absentia. Din recuzita poeziei clasice nu lipsesc '' ţânţarii'' şi '' coliba'' : '' Coliba veche / aceiaşi ţânţari / lipseşte Basho''. Prin antiteză cu habitatul provizoriu, din materiale uşor degradabile, este înfăţişată lumea modernă, cu beton masiv, dislocată de vegetaţia firavă. La originea micropoemului se află viziunea asupra condiţiei efemere : '' Troscotul firav / dislocă dalele / de beton din curte''.

Alte motive au fost preluate din romantismul românesc, păstrând simbolistica şi tonalităţile elegiace. În analogia femeie -salcie, imaginile poetice auditive şi cromatice adâncesc suferinţa, iar finalul constatativ, pregăteşte trecerea spre metafizic : '' Salcie plângătoare / femeie în doliu / tăcere''. Un alt micropoem reface drumul invers, debutând cu o observaţie la nivel teluric, exprimată prin substantivul '' pace''. De asta dată, metafizicul începe dincolo de'' linia frontului'', cu un mesaj universal, având ca protagonişti porumbeii. E un text politic declarativ, caracterizat prin simplitate : '' Pace-/ peste linia frontului, /stoluri de porumbei''. Tot politic este şi un alt micropoem pe tema afiş electoral, cu note satirice, în care semiotica textuală este înlocuită de semiotica vizuală, oferind un simbol al demagogiei : papagalul. Un asemenea afiş atrage atenţia tuturor, prin situare la înălţime : '' Afiş electoral / vizavi pe un stâlp, / un papagal vesel''.

Ironia inteligentă se menţine într-un haiku înfăţişând portretul beţivului, surprins într-un dezechilibru hazliu. Pentru a fi mai expresiv, poetul apelează la paremiologia românească, de unde împrumută zicala '' pe trei cărări'' şi face trimitere la vorbirea colocvială, banală, cu tentă umoristică, referitoare la relaţia câine- şapcă : '' El pe trei cărări / în urmă câinele/ cu şapca în gură''.

Un drum sacaralizat duce, cu siguranţă, la schit. E un drum ascensional ( dealul ) semnificând elevaţia, spiritualul divin, iar umanul ( o măicuţă ) abia se conturează în semiîntuneric. Două elemente sugerează cromaticul ( îmbrăcămintea măicuţei şi noaptea ), dar semnifică şi taina, nepătrunsul:'' Pe drumul spre schit/ măicuţa urcă dealul / cu noaptea în spate''. Altădată, la mănăstire atmosfera este dominată de o imagine auditivă ( toacă ) şi de un vizual compozit, cu protagonişti telurici şi uranici, laolaltă ( sihaştri şi îngeri ) înfioraţi de aceeaşi rugă, de acelaşi mesaj macrocosmic : '' Toacă la mănăstire / sihaştri şi îngeri / se roagă împreună ''. Un pastel de iarnă înfăţişează acumulările hibernale, gradual, neîncetat iar în final, ca la Alecsandri, apare elementul uman, dinamic. În plină zi, imaginile vizuale se împletesc, mai tot timpul, cu imaginile motrice, cromatica având şi ea un anume rol în sugestia dinamicului, prin alternanţa alb- roşu : '' Ninge cumplit / printre troiene/ fata cu ghete roşii''.Un haiku pe teme existenţiale evidenţiază perceperea unei realităţi, doar imaginate. E o realitate nesigură, degradată, pipăibilă, dintr-o parte în alta, spre interior, realitate reprezentată de o '' punte''. Acest univers este, prin excelenţă, unul microcosmic, în care rătăcesc unul spre altul, doi orbi. În viziunea lor totul este alunecos, incert, totul se clatină şi singura viaţă adevărată este cea interioară :''Punte şubredă / unul către celălalt,/ doi nevăzători''.

Universul exterior este înfăţişat într-un spaţiu închis ( curtea) în care fiinţele îşi prelungesc proporţiile cu umbrele lor. E un joc misterios între imaginea concretă şi cea abstractă, pe de-o parte, între curte şi acoperiş, pe de altă parte. Poate nu întâmplător, poetul a ales o pisică ( superstiţii, magie ), pentru acest joc de umbre şi lumini, care se desfăşoară în curte :'' Umbra pisicii / pe acoperiş / trece prin curte''. Motivul poetic al habitatului apare şi în alte micropoeme, ca loc de odihnă. Treptat se conturează o imagine statuară om- fluture, renunţând la mers şi la zbor. Fluturele nemişcat are culoarea mov, la fel ca stânjeneii din cimitire, iar omul se deplasează din ce în ce mai încet : '' Sosesc acasă / încet, ducând pe umeri/ un fluture mov''.

Întâllnirea cu haiku-urile lui Ion Untaru e o adevărată sărbătoare.

Ion Untaru, Paso doble, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

RADU PATRICHI - BATRANUL INCEARCA

2010-03-21T01:12:00.000-07:00

Radu Patrichi - Bătrânul încearcă...
Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice.

Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''. Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.

În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.

Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''.

Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''.

Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''.

În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.

Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.

Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.

Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

ANASTASIA DUMITRU - CANTECUL LIREI

2010-03-07T00:24:00.000-08:00

Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză.

Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation.

Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc.

În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.

Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.

Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.

Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.

Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''.

Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.

Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.

''Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.

Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).

În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.

Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

ECOURILE TACERII DE MAGDALENA DALE

2010-02-27T22:44:00.002-08:00

Volumul Ecourile tăcerii de Magdalena Dale cuprinde haiku-uri de bună calitate, pe teme variate, interesante şi sub aspect tehnic, după cum apreciază în prefaţă Radu Cârneci. Motivul poetic umbra reprezintă un alter ego existenţial în universul uman, vegetal, de la simpla răsfrângere până la revelarea esenţei. Într-un peisaj hibernal, solitar, luminat de lună, poeta cuprinsă de nelinişti simte adulmecarea maidanezului în propria-i umbră. Drama este una telurică, metafizică, amplificată gradual ( pas cu pas ), în decorul straniu : '' Luna de iarnă- /un câine hoinar pas cu pas / în umbra mea ''. Altădată în spaţiul terestru se configurează umbra unui pelerin, care întreţine o stare de confuzie. Haiku-ul permite o dublă interpretare. Mai întâi existenţa a două universuri paralele: în spaţiul uranic un nor imobil, în cel teluric umbra dinamică a pelerinului. În al doilea rând, o interferenţă, cu umbra pelerinului, proiectată la dimensiuni cosmice, sub forma unui nor :'' Un nor alb pe cer -/ umbra pelerinului / în drum spre casă''.

Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.

Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.

Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.

O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.

Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.

Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.

Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.

Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

MIRCEA TECULESCU - PORTI IN DEPARTARE

2010-02-20T07:20:00.000-08:00

Mircea Teculescu adună în volumul Porţi în depărtare, mai multe specii literare de sorginte niponă, din creaţia sa: haibun, senryu uta, haiga, tanka, senryu kioka. Volumul poate fi citit şi interpretat în ordinea propusă de autor, cu cele şapte porţi ( din simbolistica antică ), reprezentând tot atâtea intrări şi ieşiri, într-un univers poetic autohtonizat. E un continuum cu secvenţe lirice, pe alocuri sclipitoare ca o ploaie de artificii, cu asociaţii insolite şi tematică variată; o invitaţie într-o grădină la aer curat.

În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''

O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''

Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.

Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.

Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.

Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.

Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.

Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.

Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

Poeţi români în Antologia japoneză de haiku Meguro

2010-02-13T06:57:00.000-08:00

Antologia menţionată mai sus este una bilingvă ( engleză- japoneză ), alcătuită din haiku-uri ale unor poeţi din USA, India, Austria, Bulgaria, Canada, Suedia, Croaţia, România. Am analizat doar micropoemele romaneşti şi le-am prezentat într-o ordine absolut întâmplătoare.

Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).

Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).

Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .''

Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''

Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''

Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''

Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.

George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

"AŞTEPTÂND ÎN LINIŞTE" DE ION CODRESCU

2010-02-07T02:40:00.000-08:00

Cartea intitulată „Aşteptând în linişte" (Waiting in Silence / Wachten in stilte) s-a născut, ca idee, la începutul lui 2009, atunci când Ion Codrescu a primit invitaţia, de la editura olandeză Schrijverke din Hertogenbosch, de a publica o carte cu poeme. Acesta a trimis editurii, în toamna anului trecut un manuscris cu toate poemele nepublicate, din care au fost alese aproape o sută. La scurt timp cartea a şi fost publicată, în ediţie bilingvă, engleză şi olandeză. Versiunea în engleză aparţine autorului, iar traducerea în limba olandeză a fost realizată de poetul Max Verhart.

Este structurată pe tema căutării liniştii, în realitatea secolului XXI, când falsele valori, zgomotul, dorinţa de îmbogăţire imediată sau crizele spirituale, şi chiar cele financiare nu ne mai permit răgazul de a ne aduna gândurile.

Poemele incluse în această carte invită cititorul la meditaţie, la căutarea liniştii interioare, la descoperirea frumuseţii ascunse din natură şi „la aprecierea acelor clipe care ne duc cu gândul mai mult la a exista în simplitate, decât la a trăi prin a poseda cât mai multe".

„Aşteptând în linişte" s-a bucurat de condiţii grafice de excepţie şi apare ca un volum de bibliofilie, datorită aspectului deosebit de atractiv creat de editori. La acest rezultat a contribuit şi autorul, cu cinci ilustraţii şi cu o caligrafie realizate chiar de el, în tehnica tuşului.

Pe supracoperta color se poate citi următorul text în limba engleză şi în limba olandeză: „Ion Codrescu - născut în 1951, în Cobadin, România - a publicat zece cărţi. Creaţia sa a fost premiată în Japonia, Statele Unite ale Americii, Croaţia, Marea Britanie, Serbia şi Muntenegru, Bulgaria şi România. Ca artist, a ilustrat mai mult de o sută de cărţi şi reviste, iar lucrările sale de grafică se află în colecţii particulare şi de stat din multe ţări. Este fondatorul Societăţii de Haiku din Constanţa şi al revistelor internaţionale de poezie haiku Albatros şi Hermitage”.

De asemenea, trebuie specificat că, anul trecut, la invitaţia poetei americane Carole MacRury, Ion Codrescu a realizat ilustraţia volumului de versuri „În compania ciorilor. Haiku şi tanka, între flux şi reflux“.

Volumul semnat de Ion Codrescu, „Aşteptând în linişte”, poate fi achiziţionat de toţi iubitorii de poezie din lumea întreagă, fiind distribuit atât în Olanda, cât şi în Statele Unite ale Americii, prin Editura „Red Moon Press”, utilizând website-ul: http://www.redmoonpress.com/catalog/ sau direct de la editura din Olanda, prin domnul Max Verhart (adresa de contact: max@verhart.org ) si din S.U.A. prin domnul Jim Kacian de la RED MOON PRESS , (adresa de contact: jim.kacian@comcast.net ).

Surse:

http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/cultura/asteptand-in-liniste-cartea-lui-ion-codrescu-publicata-in-olanda-80444.html
http://www.telegrafonline.ro/1263333600/articol/108623/poemele_lui_ion_codrescu_publicate_in_olanda.html
http://www.cugetliber.ro/1263333600/articol/54642/o-carte-de-prof-ion-codrescu-publicata-in-olanda/

PREMIILE FILIALEI "DOBROGEA" A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA PENTRU ANII 2008 SI 2009

2010-02-06T03:14:00.000-08:00

“Imagine si text in haiga”,de Ion Codrescu, aparuta la editura Herald a fost desemnata in urma cu o luna Cartea de eseu a anului 2008 la Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Dobrogea de catre un juriu prezidat de criticul literar Nicolae Rotund.

Iata, cuprinsul acestei valoroase lucrari care vorbeste de la sine si incita la lectura:

Cuvant introductiv /7
Multumiri / 12
Argument / 15

Capitolul I

Haiga - arta care uneste pictura, poezia si caligrafia / 19
Context istoric / 21
Precizari terminologice / 23
Radacini spirituale si influente / 25
Shintoismul, confucianismul si budismul / 26
Nanga - pictura literatilor din epoca Edo / 28
Ceremonia ceaiului si ikebana / 30
Zenga - pictura calugarilor zen / 33

Capitolul II

Instrumente si materiale / 41
Pensula / 43
Tusul / 45
Piatra de tus / 48
Hartia / 50
Sigiliul / 53
Alte materiale, instrumente si accesorii / 57

Capitolul III

Imagine si text in haiga / 61
Textul / 64
Textul-poem / 64
Caligrafia textului / 71
Textul pictat sau pictura textului / 77
Imaginea / 83
Relatia imagine-text in haiga / 83
Imaginea - ilustrare directa a poemului haiku / 86
Imaginea - interpretare a poemului haiku / 90
Imaginea - juxtapunere dinamica a poemului haiku / 94

Capitolul IV

Principii ale spatiului pictural in haiga / 101
Yohaku sau spatiul gol / 103
Principiul sugerarii / 107
Raportul elaborat-spontan in haiga / 112
Consonanta imagine-text / 116

Capitolul V

Arta haiga in Japonia / 121
Perioada de inceput - secolul al XVII-lea / 123
Secolul al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea / 136

Capitolul VI

Arta haiga in Occident / 191
Pictura haiga in Occident - expozitii si publicatii / 193
Haiga - o seductie mentala, vizuala si emotionala / 202
Creatori de haiga din S.U.A., Australia, Franta si Romania / 205

Capitolul VII

Haiga - o experienta personala in plan estetic si didactic / 261
Spiritul picturii haiga / 266
Atelier de haiga / 279
Concluzii / 291
Note biografice ale artistilor / 296
Glosar / 316
Summary / 331
Indice de nume / 335
Bibliografie / 340